În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, modernizarea orașelor europene nu s-a limitat la extinderea rețelelor stradale, la introducerea iluminatului public sau la ridicarea unor instituții administrative.
Regiunea Hunedoara se desfășura ca un ținut închis între munți, cu puține suprafețe de șes, concentrate în culoare înguste și depresiuni. Cele două mari axe ale teritoriului se întâlneau la Deva.
Județul Dâmbovița reunește, într-un teritoriu relativ restrâns, muntele, dealul și câmpia, fiecare dintre aceste trepte de relief contribuind la formarea unor variante locale de arhitectură tradițională.
Troița ocupă un loc aparte în patrimoniul arhitecturii populare românești, reprezentând una dintre cele mai expresive îmbinări dintre credința creștină, tradițiile comunitare și meșteșugul popular.
Pridvorul a devenit unul dintre elementele definitorii ale arhitecturii religioase din Țara Românească, însă forma sa matură nu a apărut dintr-o singură etapă constructivă.
În nord-vestul regiunii Pitești, de-a lungul sectorului în care Oltul străbate Carpații între Turnu Roșu și Mănăstirea Cozia, se conturează o microregiune montană alcătuită din bazinul Lotrului la vest, plaiul Loviștei și valea superioară a Topologului la est.
Ornamentația caselor vechi din Vâlcea era redusă și se concentra asupra câtorva elemente constructive esențiale: stâlpii prispei și ai foișorului, precum și grinda principală a prispei, denumită corună.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, arhitectura populară din zona etnografică Codru și din lunca superioară a Someșului a cunoscut una dintre perioadele sale de maximă dezvoltare.
Zonele etnografice ale văilor Argeșelului și Vâlsanului au păstrat până în perioada contemporană unele dintre cele mai reprezentative forme ale arhitecturii tradiționale din județul Argeș.
Arhitectura tradițională din Mehedinți s-a remarcat printr-un sistem constructiv coerent, rezultat al adaptării la resursele naturale ale regiunii și al unei experiențe tehnice acumulate de-a lungul secolelor.
Gospodăria tradițională din Năsăud a reprezentat rezultatul unei îndelungate adaptări la condițiile naturale, economice și sociale ale depresiunii năsăudene.
Munții Branului au păstrat una dintre cele mai bine individualizate forme de arhitectură pastorală din spațiul românesc, rezultat al unei îndelungate adaptări la condițiile naturale ale masivului Bucegi și ale Pietrei Craiului.
