Lemnul a reprezentat unul dintre materialele de bază ale arhitecturii populare din Banat, fiind utilizat vreme îndelungată atât la ridicarea locuințelor, cât și a anexelor gospodărești și a construcțiilor cu caracter obștesc.
Arhitectura caselor grănicerești din Banat s-a format într-un context istoric în care viața satelor a fost marcată de conflicte armate, strămutări, distrugeri repetate și reorganizări impuse de autoritățile militare.
Studiul locuinței țărănești a ocupat un loc central în cercetarea culturii materiale românești, deoarece casa a reprezentat spațiul în care s-au desfășurat viața familială, activitățile economice și transmiterea tradițiilor de la o generație la alta.
Arhitectura tradițională a Banatului s-a remarcat printr-o capacitate deosebită de a integra influențe artistice provenite din spațiul central-european fără a-și pierde caracterul popular.
Bazinul superior al Dâmboviței ocupă o fâșie îngustă în nord-estul regiunii Pitești, organizată de-a lungul văii râului și al vechiului drum al Branului.
Arhitectura tradițională din Țara Vrancei ocupă un loc aparte în patrimoniul cultural românesc prin caracterul său conservator, prin păstrarea unor tipuri vechi de locuințe și prin bogăția elementelor constructive și decorative.
Brașovul medieval s-a afirmat, încă din secolele al XV-lea și al XVI-lea, drept unul dintre cele mai importante centre economice și comerciale din Europa de Sud-Est.
Poziționat în extremitatea vestică a vechii Țări Românești, între ultimul arc al Carpaților și Dunăre, Mehedințiul a reprezentat unul dintre cele mai conservatoare spații etnografice românești.
Arhitectura populară din șesul Banatului s-a adaptat direct condițiilor naturale ale unei regiuni în care lemnul și piatra nu au fost disponibile în cantități suficiente pentru a susține, peste tot, construcția tradițională.
Dobrogea a reprezentat, de-a lungul istoriei sale, unul dintre cele mai complexe spații etnice ale României, în care comunități cu origini și tradiții diferite au conviețuit vreme îndelungată.
