Arhitectura caselor grănicerești din Banat s-a format într-un context istoric în care viața satelor a fost marcată de conflicte armate, strămutări, distrugeri repetate și reorganizări impuse de autoritățile militare.
Lemnul a reprezentat unul dintre materialele de bază ale arhitecturii populare din Banat, fiind utilizat vreme îndelungată atât la ridicarea locuințelor, cât și a anexelor gospodărești și a construcțiilor cu caracter obștesc.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea și în primele decenii ale secolului al XIX-lea, arhitectura urbană din Țara Românească a cunoscut o etapă de transformare în care formele locuinței tradiționale
Arhitectura vernaculară din subzona Mara–Cosău a reprezentat una dintre cele mai valoroase expresii ale construcției tradiționale din lemn din România.
Brașovul medieval s-a afirmat, încă din secolele al XV-lea și al XVI-lea, drept unul dintre cele mai importante centre economice și comerciale din Europa de Sud-Est.
Arhitectura tradițională a Banatului s-a remarcat printr-o capacitate deosebită de a integra influențe artistice provenite din spațiul central-european fără a-și pierde caracterul popular.
Arhitectura tradițională din Țara Vrancei ocupă un loc aparte în patrimoniul cultural românesc prin caracterul său conservator, prin păstrarea unor tipuri vechi de locuințe și prin bogăția elementelor constructive și decorative.
Arhitectura populară din vestul județului Mehedinți s-a remarcat prin numeroase soluții constructive adaptate reliefului accidentat al podișului și al zonelor submontane.
Arhitectura populară din șesul Banatului s-a adaptat direct condițiilor naturale ale unei regiuni în care lemnul și piatra nu au fost disponibile în cantități suficiente pentru a susține, peste tot, construcția tradițională.
Poziționat în extremitatea vestică a vechii Țări Românești, între ultimul arc al Carpaților și Dunăre, Mehedințiul a reprezentat unul dintre cele mai conservatoare spații etnografice românești.