Pivnițele etajate. O soluție constructivă aparte în arhitectura tradițională românească
Arhitectura populară din vestul județului Mehedinți s-a remarcat prin numeroase soluții constructive adaptate reliefului accidentat al podișului și al zonelor submontane. Între acestea, pivnițele etajate reprezintă una dintre cele mai originale și mai puțin cunoscute realizări ale meșterilor populari, constituind un tip arhitectural rar întâlnit în spațiul românesc.
Apariția lor nu a fost rezultatul unei preferințe estetice, ci al unei remarcabile capacități de adaptare la teren, la ocupațiile gospodărești și la necesitatea folosirii integrale a fiecărui spațiu construit.
Exemplele identificate în satele Cireșu și Bahna demonstrează că această soluție tehnică nu reprezenta o întâmplare izolată, ci un răspuns coerent la condițiile naturale ale unei subzone situate pe cursurile superioare ale râurilor Bahna și Topolnița, în Podișul Mehedinți.
Construite pe versanți foarte înclinați, aceste gospodării transformau diferențele de nivel ale terenului într-un avantaj, realizând două spații suprapuse în fundația locuinței, fără a modifica organizarea tradițională a casei de la nivelul superior.
Din perspectiva arhitecturii vernaculare, pivnițele etajate ilustrează una dintre cele mai ingenioase modalități de valorificare a reliefului și demonstrează continuitatea unor tehnici constructive care își au originile în perioade foarte vechi ale istoriei locuirii din spațiul carpato-danubian.
Relieful și adaptarea construcției la teren
Zona de vest a județului Mehedinți este caracterizată prin pante abrupte, văi adânci și sate dezvoltate pe versanți. În asemenea condiții, ridicarea unei locuințe presupunea rezolvarea unor probleme tehnice complexe, în primul rând legate de fundație și de stabilitatea construcției.
În loc să niveleze terenul prin lucrări costisitoare, meșterii locali au integrat diferența de nivel în însăși structura casei. Fațada orientată spre uliță păstra imaginea unei locuințe obișnuite, în timp ce partea opusă, aflată pe pantă, permitea dezvoltarea unei fundații foarte înalte, capabile să adăpostească spații suplimentare.
Această soluție transforma soclul într-un adevărat corp de construcție, utilizat integral și organizat pe două niveluri distincte. Astfel, aceeași casă reunea locuința propriu-zisă, pivnița principală și încă un spațiu inferior, realizând o utilizare maximă a terenului disponibil.
Organizarea celor trei niveluri
Exemplul cel mai reprezentativ este casa cu numărul 68 din satul Cireșu. Locuința aparținea tipului tradițional cu trei încăperi și tindă dispusă pe întreaga lungime a fațadei, din care se făcea accesul separat în camere. Deși ulterior a fost modificată prin închiderea tindei și introducerea unor ferestre mari, structura fundației s-a păstrat aproape intactă.
Diferența de nivel dintre uliță și curtea din spatele casei era impresionantă. Spre drum, fundația măsura aproximativ 40 de centimetri, în timp ce în partea opusă depășea trei metri înălțime. Această diferență a permis amenajarea sub camerele centrale a unei pivnițe de dimensiuni considerabile, utilizată simultan ca spațiu de depozitare și grajd.
Sub această pivniță principală a fost amenajată încă o încăpere, amplasată la un nivel inferior. Mult mai mică decât spațiul aflat deasupra, ea era accesibilă direct din curtea vitelor și era destinată creșterii porcilor.
Rezulta astfel o organizare pe trei niveluri suprapuse:
- nivelul locuinței;
- pivnița-grajd;
- pivnița inferioară destinată animalelor mici.
Schițele publicate în studiu evidențiază foarte clar această compartimentare, rar întâlnită în arhitectura populară românească, în care fundația nu reprezintă doar suportul construcției, ci devine parte activă a gospodăriei.
Casa din Bahna și repetarea aceluiași model
Același principiu constructiv apare și în satul Bahna, comuna Ilovița.
Casa lui Constantin Vițel, ridicată în primul deceniu al secolului al XX-lea de meșterul Petre, avea tindă desfășurată pe întreaga fațadă și două încăperi cu acces separat. Ulterior a fost adăugată o magazie, amplasată la o cotă mai joasă decât camerele principale.
Și aici relieful a determinat soluția constructivă. Soclul din piatră devenea foarte înalt în partea dinspre grădină, iar constructorul a valorificat acest spațiu prin amenajarea unei pivnițe sub nivelul celei existente.
Această pivniță inferioară avea dimensiuni mai reduse decât cea din Cireșu, aproximativ doi metri lungime și un metru și jumătate lățime, fiind folosită pentru adăpostirea porcilor sau a animalelor mici.
În fața intrării era amenajată o mică curte, separată printr-un gard de piatră. Acesta nu avea doar rol de delimitare, ci împiedica alunecarea terenului și prăbușirea pământului de pe versantul abrupt.
Prin urmare, fiecare element al ansamblului răspundea simultan unor cerințe constructive și gospodărești.
Fundația de piatră și influențele regionale
Toate construcțiile cercetate aveau fundații realizate din piatră de carieră legată cu mortar de var.
Această tehnică se diferențiază de zidăria uscată frecvent întâlnită în alte zone montane și apropie construcțiile din vestul Mehedințiului de arhitectura estului Banatului. Nu era vorba doar despre asemănări tehnice, ci despre existența unor contacte permanente între comunitățile situate pe văile Bahnei, Topolniței, Cernei și cele aflate peste munți.
Circulația meșterilor constructori sau ucenicia localnicilor pe lângă dulgherii și zidarii bănățeni a favorizat transmiterea acestor procedee constructive. Astfel, tehnici locale foarte vechi s-au combinat cu influențe venite din zonele învecinate, fără ca identitatea arhitecturii locale să fie afectată.
Continuitatea unor tehnici foarte vechi
Un aspect important evidențiat de cercetare îl constituie vechimea unor soluții constructive întâlnite la aceste case.
Folosirea fundației de piatră nu reprezenta o inovație modernă. Pe teritoriul comunei Cireșu fusese descoperită o locuință geto-dacică ridicată pe temelie de piatră, lată de aproximativ șaizeci de centimetri și adaptată reliefului natural al stâncii. Procedee asemănătoare sunt cunoscute și în cetățile dacice din Munții Orăștiei, precum și în reprezentările de pe Columna lui Traian.
Mai târziu, elemente similare au continuat să fie folosite în locuințele populației romanizate din epoca medievală timpurie și au supraviețuit în satele montane și submontane, unde schimbările constructive s-au produs mult mai lent decât în zonele de câmpie.
În cazul pivnițelor etajate apare și ecoul unei alte tradiții constructive foarte vechi, aceea a construcțiilor semiîngropate. Amenajarea unui nivel inferior în fundația casei amintește de tehnicile întâlnite la semibordeiele medievale, adaptate și reinterpretate într-o arhitectură rurală mult mai evoluată.
Funcționalitatea spațiului
Pivnițele etajate nu au reprezentat simple exerciții tehnice. Ele răspundeau direct modului de organizare a gospodăriei. Creșterea animalelor ocupa un loc important în economia satelor din această zonă, iar fiecare spațiu disponibil trebuia valorificat.
Prin amenajarea unei încăperi suplimentare în fundația deja existentă se obținea un adăpost nou fără consum suplimentar de teren și fără ridicarea unei construcții separate. În același timp, animalele mici erau izolate de spațiile destinate oamenilor și de grajdul principal, ceea ce contribuia la o mai bună igienă și la organizarea eficientă a gospodăriei.
Orientarea caselor spre soare asigura iluminarea naturală a încăperilor de locuit, iar folosirea versantului pentru dezvoltarea fundației permitea utilizarea integrală a reliefului.
Din această perspectivă, pivnițele etajate ilustrează modul în care meșterii populari au transformat constrângerile naturale în avantaje constructive.
Arhitectura ca expresie a experienței locale
Aceste construcții demonstrează nivelul ridicat al experienței acumulate de dulgherii și zidarii populari.
Fără proiecte desenate și fără calcule inginerești moderne, ei au realizat clădiri perfect adaptate terenului, capabile să răspundă simultan cerințelor de locuire, depozitare și creștere a animalelor.
Fiecare nivel îndeplinea o funcție precisă, iar întregul ansamblu funcționa ca o unitate coerentă. Diferențele de nivel nu mai reprezentau un obstacol, ci deveneau elementul care făcea posibilă apariția unei soluții arhitecturale originale.
În același timp, folosirea pietrei locale, a mortarului de var și integrarea construcției în pantă demonstrează o profundă cunoaștere a materialelor și a comportării lor în condițiile specifice ale regiunii.
Pivnițele etajate din vestul Mehedințiului reprezintă unul dintre cele mai interesante exemple de adaptare a arhitecturii populare la condițiile naturale ale terenului. Deși numărul lor cunoscut este redus, ele ilustrează un tip constructiv bine definit, rezultat din îmbinarea experienței locale cu influențe tehnice venite din spațiul bănățean și din continuitatea unor tradiții mult mai vechi.
Prin organizarea pe trei niveluri, utilizarea integrală a fundației, integrarea în versanți și funcționalitatea fiecărei încăperi, aceste construcții demonstrează ingeniozitatea meșterilor populari și capacitatea lor de a transforma relieful într-un element activ al arhitecturii.
Studierea și conservarea lor contribuie la înțelegerea evoluției tehnicilor constructive din sud-vestul României și completează imaginea patrimoniului vernacular al Mehedințiului, unde soluțiile practice au fost adesea însoțite de o remarcabilă expresie arhitecturală.
Bibliografie
Constantin Juan, Contribuții la arhitectura populară din Mehedinți. Pivnițele etajate, Litua. Studii și Cercetări, vol. VII, 1997
Știi mai multe despre Pivnițele etajate. O soluție constructivă aparte în arhitectura tradițională românească? Spune și altora!