Materia primă în construcțiile și arhitectura tradițională din Bihor
Arhitectura tradițională din Bihor s-a format printr-o relație directă între om, relief și resursele aflate la îndemână. Lemnul, pământul, piatra și materialele vegetale folosite la acoperișuri au determinat tehnicile de construcție, forma locuințelor și evoluția gospodăriei țărănești.
În acest spațiu, alcătuit din munți, dealuri piemontane și câmpie, materia primă nu a fost doar un element tehnic, ci una dintre condițiile esențiale ale arhitecturii locale.
Până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, casele de lemn ocupau aproximativ 70% din teritoriul actualului județ Bihor, în timp ce restul de 30% era reprezentat de case din chirpici sau pământ bătut. În partea de răsărit a zonei a predominat arhitectura lemnului, iar în partea de vest, mai ales în câmpie, s-au impus treptat construcțiile din pământ bătut și chirpici.
În secolul al XX-lea, în unele sate din jurul Vașcăului, precum Ponoare, Izbuc sau Poiana, piatra a început să fie folosită, în proporții reduse, și la ridicarea caselor.
Lemnul și civilizația construcțiilor bihorene
Lemnul a fost materia primă dominantă a arhitecturii tradiționale din Bihor. Răspândirea lui se explica prin prezența pădurilor în toate cele trei forme de relief: munte, deal și câmpie. În zona montană se întâlneau păduri de molid, brad, fag și paltin de munte; între 600 și 1000 m predominau pădurile de fag, uneori amestecate cu molid, brad, gorun, carpen, ulm și frasin; în zona dealurilor și a câmpiei înalte se aflau păduri de gorun, stejar pedunculat, cer, gârniță, carpen, ulm și frasin. Chiar și în Câmpia Crișurilor existaseră odinioară păduri întinse, din care au rămas doar petice izolate, precum Rădvani și Cighid.
În perioadele mai vechi, pădurile de stejar, fag, brad, tei, carpen, paltin și frasin acopereau o parte importantă a comitatului Bihor. Multe sate își păstrau pădurea comună, din care se aprovizionau cu lemn pentru foc și pentru construcții.
În documentele de la 1600, urbariile domeniilor Oradea și Beiuș consemnau păduri din care satele trebuiau să taie și să transporte lemn în contul obligațiilor feudale. În secolul al XVIII-lea, conscrierile domeniilor Oradea, Beiuș, Vașcău și Beliu au înregistrat întinderea pădurilor, starea lor și speciile lemnoase existente.
Esențele lemnoase și folosirea lor
Gorunul a fost una dintre cele mai prețuite esențe. Datorită structurii uniforme și rezistenței sale, era folosit mai ales la talpa casei și la pereți. A fost întâlnit în sate precum Criștioru de Sus, Valea de Jos, Valea de Sus, Giulești, Hinchiriș, Budureasa, Coșonca, Topa de Sus și Chioag. În unele localități, deși existau alte esențe în apropiere, gorunul era adus special din zone unde se găsea mai ușor, pentru a fi folosit la ridicarea locuințelor.
Fagul a fost materialul principal în multe sate de munte și de deal, mai ales în Munții Pădurea Craiului, Munții Codru-Moma și Munții Bihorului. În Remeți, Ponoară, Ponoarele, Ferice, Giulești, Chișcău și Chioag, talpa și pereții erau adesea din fag. La rândul lor, căpriorii erau realizați mai ales din brad, material mai ușor și mai moale, pentru a nu încărca pereții. În zona piemontană se foloseau uneori și gorunul, fagul sau carpenul. Cuiele de lemn erau făcute, acolo unde era posibil, din tisă, considerată foarte tare, iar în celelalte locuri din cea mai rezistentă esență disponibilă.
În zonele unde gorunul a dispărut treptat din cauza extinderii terenurilor agricole, locul său a fost luat de plop, carpen, mesteacăn sau cer. În Câmpia Crișurilor, până la începutul secolului al XIX-lea, lemnul de carpen, cer, frasin, ulm, stejar și gorun a fost folosit la construcții, înainte ca pământul bătut și chirpiciul să devină dominante.
Tehnici de construcție din lemn și nuiele
Construcțiile din bârne orizontale au dat nota caracteristică arhitecturii tradiționale de lemn din Bihor. Acestea au reprezentat grupa majoritară și s-au păstrat mai ales în zonele montane și deluroase. În paralel, a existat și tehnica nuielelor împletite, mai veche decât tehnica bârnelor, utilizată la case, acareturi și construcții temporare. Ea era răspândită mai ales în zonele marginale ale marilor masive păduroase, în regiunile deluroase, pe văi largi și în bazine, unde nuielele erau mai ușor de procurat decât lemnul masiv.
În Bihor, construcțiile din nuiele împletite au coexistat cu cele din bârne. Acareturile au fost adesea ridicate din nuiele, iar în zonele de munte asemenea tehnici se foloseau și la stâne ori adăposturi temporare. La Mărțihaz s-a păstrat exemplul unei case din nuiele de răchită, lipită cu pământ și acoperită cu trestie, construită după planul caselor tradiționale din vestul României.
În câmpie, după restrângerea pădurilor și după interdicțiile habsburgice privind tăierea lemnului, s-au generalizat construcțiile din pământ bătut, chirpici, nuiele împletite, potici și șoși. În secolul al XVIII-lea, autoritățile au limitat folosirea arborilor la ridicarea caselor, recomandând pereți din cărămidă nearsă și folosirea lemnului vechi provenit din casele demolate. Lemnul pentru acoperiș era aprobat mai rar, iar stejarul și fagul erau protejate prin restricții speciale.
Alegerea și tăierea lemnului
Alegerea lemnului se făcea după reguli bine fixate în practica satelor bihorene. Toamna și iarna erau anotimpurile cele mai potrivite pentru procurarea lemnului de construcție, deoarece copacii se aflau în repaus vegetativ. În numeroase sate, tăierea începea după 15 septembrie și continua până iarna târziu. La Giulești, lemnul se tăia în ianuarie, pentru a nu fi atacat de cari; la Criștioru de Sus era preferată toamna, când lemnul nu mai avea „must”; la Ponoarele existau perioade precise: 15 septembrie–20 decembrie, 1 martie–20 aprilie și 1–20 iunie, în „cireșar”.
Lemnul bun era asociat cu momentul în care seva se retrăgea spre rădăcină, iar coaja se desprindea mai ușor. Scopul principal era evitarea cariului și obținerea unei rezistențe mai mari în timp. Culoarea lemnului era urmărită cu atenție, deoarece nuanțele roșiatice puteau indica atacul unor ciuperci sau efectele gerului. După tăiere, lemnul era adus în gospodărie și lăsat până spre vară, pentru uscare.
În alegerea momentului de tăiere intervenea și raportarea la fazele lunii. În unele sate lemnul se tăia la lună nouă, în altele la lună veche, iar în anumite cazuri era considerat bun dacă era doborât înainte de răsăritul soarelui. Aceste practici exprimau o cunoaștere tradițională a relației dintre ciclurile naturale și calitățile materialului de construcție.
Acoperișurile și materialele vegetale
Acoperișul a avut un rol esențial în arhitectura tradițională din Bihor. Materialele folosite au fost paiele de grâu și secară, fânul, tulpinile de porumb, feriga, trestia și șindrila. În zonele înalte, acoperișurile erau foarte mari, uneori raportul dintre pereți și acoperiș ajungând la 1:3 sau chiar 1:4 în favoarea acoperișului. Înălțimea mare permitea scurgerea rapidă a apei și proteja învelitoarea din paie.
Paiele de grâu sau secară, în special cele de secară, erau păstrate adesea de pe un an pe altul. Înainte de folosire erau lăsate în ploaie trei zile sau erau stropite pentru a se înmuia. Astfel se presau mai bine, iar după uscare se așezau compact. Acoperirea se făcea în rânduri orizontale, de jos în sus, paiele fiind călcate și bătute cu un măiuleț. Pe coamă se monta un lemn de care se legau lețuri, pentru a împiedica ridicarea învelitorii de către vânt. În colțuri se așezau lemne verticale care protejau căpriorii și împiedicau pătrunderea apei.
Casele acoperite cu paie au fost răspândite și în Câmpia Crișurilor. În unele sate, paiele de grâu erau materialul obișnuit, iar cele de secară erau folosite la casele oamenilor mai înstăriți, datorită aspectului mai îngrijit. Snopuleții legați se așezau astfel încât rândul superior să acopere îmbinarea celui inferior, într-un sistem asemănător țiglei, pentru a asigura scurgerea apei.
Șindrila, realizată din lemn de brad sau fag, a devenit importantă odată cu dezvoltarea tehnicilor de prelucrare a lemnului. În Criștioru de Sus, învelitoarea dominantă a ultimelor două secole a fost șindrila. Budureasa, Ferice și Pietroasa au folosit de asemenea acest material, iar Budureasa era cunoscută încă de la 1600, alături de Burda, Cresuia, Cărbunari și Gurani, pentru producerea de șindrilă și scândură transportate la Oradea.
În Câmpia de vest, trestia, numită local nadă, a fost utilizată mult timp pentru acoperișuri. Snopii de trestie erau legați în rânduri orizontale pe lețurile fixate pe căpriori. Capetele erau aranjate cu o bucată de lemn pentru a forma o suprafață compactă, iar streașina largă proteja partea inferioară a construcției. Trestia se folosea din anul respectiv, fără a fi udată, cu excepția celei de pe coamă, care era umezită pentru a putea fi îndoită și pentru a asigura izolarea împotriva ploii.
Pământul ca material de construcție
Pământul a devenit tot mai important în arhitectura bihoreană începând din secolul al XVIII-lea. Până atunci, casele din chirpici sau pământ bătut ocupau aproximativ 30% din zonă, restul fiind în principal din lemn. După defrișări, după restrângerea pădurilor și după interdicțiile impuse de administrația habsburgică, pământul s-a impus mai ales în câmpie și în zonele de contact dintre deal și câmpie.
Construcțiile din tină călcată, pământ bătut și văioagă au devenit dominante în vestul Bihorului. Pentru casele din tină se folosea pământ galben, numit pământ suhai, adică argilă cu calități potrivite construcției. La o casă mare erau necesare între 200 și 300 de căruțe de pământ, care se amesteca în curte cu paie de grâu. Materialul era călcat cu animale timp de aproximativ o jumătate de zi, apoi se ridica în straturi de circa 50 cm, lăsate să se usuce înainte de continuarea lucrului.
Pământul nu a fost folosit doar pentru ridicarea pereților. El a avut un rol important și în finisarea caselor din lemn, nuiele sau paiantă. Pereții erau lipiți cu pământ muiat și amestecat cu pleavă, strat care asigura o bună izolare termică. Datorită porozității sale, acest material proteja interiorul de frig și uniformiza suprafața pereților. Tot pământul a constituit multă vreme podeaua locuințelor tradiționale.
Piatra în construcțiile bihorene
Piatra a fost folosită rar pentru ridicarea integrală a locuințelor. Această tehnică a apărut mai ales în secolul al XX-lea, într-o arie restrânsă din Munții Codru-Moma, în localități precum Ponoare și Izbuc, unde calcarul se găsea în apropiere. În Poiana s-au păstrat case construite la începutul secolului al XX-lea din piatră de râu cu liant de mortar.
Rolul principal al pietrei a fost însă acela de temelie. Ea era așezată sub talpa casei, pentru a proteja lemnul de umezeala solului și pentru a-i asigura o durabilitate mai mare. Se foloseau pietre de râu, gresii și calcare, în funcție de resursele locale. În epocile mai vechi, temeliile erau realizate din zidărie seacă, fără mortar, motiv pentru care erau preferate pietrele plate, care aderau mai bine unele la altele și ofereau stabilitate construcției.
Materia primă a arhitecturii tradiționale din Bihor a reflectat direct structura geografică a zonei și evoluția istorică a comunităților rurale. Lemnul a dominat timp de secole, sprijinit de existența pădurilor întinse și de o experiență constructivă bine sedimentată. Pământul s-a impus mai ales după restrângerea pădurilor și după reglementările care au limitat folosirea lemnului, devenind materialul caracteristic al câmpiei și al zonelor de tranziție. Piatra a avut mai ales rol de temelie, protejând talpa construcției, iar materialele vegetale au definit acoperișurile, de la paie și trestie până la șindrilă.
Arhitectura bihoreană a rezultat astfel dintr-o adaptare continuă la mediu, din cunoașterea calităților fiecărui material și din transmiterea unor tehnici de lucru de la o generație la alta. Lemnul, pământul, piatra, paiele, trestia și șindrila au alcătuit împreună un sistem constructiv coerent, în care funcționalitatea, durabilitatea și expresia locală s-au completat permanent.
Bibliografie
Aurel Chiriac, „Arhitectura tradițională din Bihor. Materia primă”, Biharea, IX, Studii de etnografie și artă, Oradea, 1981
Știi mai multe despre Materia primă în construcțiile și arhitectura tradițională din Bihor? Spune și altora!