Începuturile construcțiilor tradiționale din Mehedinți
Poziționat în extremitatea vestică a vechii Țări Românești, între ultimul arc al Carpaților și Dunăre, Mehedințiul a reprezentat unul dintre cele mai conservatoare spații etnografice românești.
Izolarea geografică, pădurile întinse și relieful accidentat au favorizat păstrarea unor forme foarte vechi de cultură materială, inclusiv în domeniul arhitecturii. Situată în centrul fostei Dacii Romane și într-o arie etnografică ce cuprindea Banatul, Hunedoara, Oltenia și Timocul românesc, regiunea a conservat tehnici constructive și tipuri de adăposturi care își aveau originile în epoci foarte îndepărtate.
Înainte de apariția locuinței țărănești propriu-zise, locuitorii Mehedințiului au utilizat o serie de adăposturi temporare și construcții rudimentare adaptate activităților pastorale și agricole. Evoluția acestora ilustrează trecerea treptată de la folosirea elementelor naturale la apariția tehnicilor de construire din lemn și piatră, constituind una dintre cele mai interesante etape din istoria arhitecturii vernaculare românești.
Peșterile și „pietrele colibate”
Cele mai vechi forme de adăpost utilizate în Mehedinți au fost peșterile, folosite de păstori și vânători ca refugii temporare. În afara acestora exista însă o categorie aparte de adăposturi, cunoscute sub denumirea de „pietre colibate”, amenajate în apropierea pereților naturali de stâncă. În aceste situații, o mică excavație naturală era completată prin ridicarea unui zid din bolovani sau blocuri de piatră, rezultând un adăpost suficient pentru protejarea ciobanilor în timpul intemperiilor. Aceste construcții reprezentau una dintre cele mai simple intervenții ale omului asupra mediului natural, folosind aproape exclusiv elementele existente în teren.
Pătuiagele – primele construcții pentru depozitare
Un alt tip de construcție foarte veche îl reprezentau pătuiagele, numite local și pătuleage, destinate păstrării furajelor la adăpost de umezeală și animale. Forma cea mai arhaică utiliza chiar arborii vii drept structură portantă. La baza coroanei unui copac, acolo unde porneau trei sau patru ramuri principale, era amenajată o platformă simplă din bețe așezate în cruce, peste care se depozitau frunze și strujeni de porumb, forma finală semănând cu o glugă conică. Copacii folosiți în acest scop erau cei din care se tăiau periodic ramurile tinere pentru hrănirea animalelor, rămânând în peisaj sub forma unor trunchiuri înalte, aproape lipsite de frunziș, caracteristice odinioară întregii Oltenii și Văii Timocului.
O etapă mai evoluată a fost reprezentată de pătuiagele construite pe patru stâlpi înalți de aproximativ doi metri. Deasupra acestora era realizată o platformă din scânduri sau nuiele împletite, pe care se depozitau fânul și paiele sub forma unei clăi suspendate. Spațiul de dedesubt servea pentru adăpostirea carelor și a uneltelor agricole. În timp, părțile laterale au început să fie închise cu scânduri, iar construcția s-a transformat într-un adevărat acaret acoperit, folosind însă chiar claia de furaje drept învelitoare. Unele exemplare au fost mărite prin adăugarea încă unei perechi de furci, ajungând să funcționeze și ca grajduri pentru gospodăriile mai modeste.
Țuța – adăpostul conic al păstorilor
Viața pastorală a determinat apariția unor construcții cu un pronunțat caracter arhaic, dintre care cea mai reprezentativă era țuța. Construcția avea plan circular, cu diametrul de aproximativ patru metri și era adâncită în sol circa treizeci de centimetri. Scheletul era alcătuit din prăjini înalte înfipte pe circumferința cercului și înclinate spre centru pentru a forma un con. Peste această structură era așezat un strat gros de ferigă, care asigura o foarte bună protecție termică.
Interiorul era extrem de simplu. De-a lungul peretelui era amenajată o platformă din lemn sprijinită pe două capre, suficientă pentru odihna a două sau trei persoane. În centru putea fi improvizat un mic cuptor din lespezi de piatră și pământ. Autorul sublinia apropierea tipologică dintre această construcție și șurla din Moldova și Muntenia, diferența principală fiind aceea că șurla era realizată din lemn și scânduri, în timp ce țuța utiliza aproape exclusiv materiale vegetale culese din natură.
Coliba de băcie
Tot în cadrul stânelor apărea coliba de băcie, numită local bășie. Spre deosebire de țuță, aceasta avea plan dreptunghiular, aproximativ șase metri lungime și patru metri lățime. Pereții erau realizați din blăni de fag înalte de numai cincizeci de centimetri, peste care se ridica un acoperiș în două ape, construit tot din blăni de fag. Intrarea era amplasată pe una dintre laturile înguste.
Organizarea interioară reflecta activitățile specifice păstoritului. În partea stângă se afla platforma pentru dormit, acoperită cu cojoace și pături. În dreapta era amenajată vatra, protejată printr-o lespede de piatră ridicată vertical. Deasupra focului se afla urdarul, un lemn lung sprijinit pe două crăcane, de care era suspendată cumpăna ce susținea căldarea pentru închegat laptele. Alături se găsea coca sau cujba, un lemn îndoit destinat suspendării vaselor pentru fierberea laptelui. În fundul colibei era construită o laviță lată pe care erau așezate bărdacele și vasele folosite la prepararea cașului.
Bordeiul
Una dintre cele mai vechi forme de locuire din Mehedinți era bordeiul, construcție semiîngropată care păstra tradiția locuințelor preistorice. Adâncit aproximativ un metru în pământ, bordeiul avea un plan aparte: partea frontală era dreptunghiulară, iar cea posterioară se termina într-o absidă semicirculară. Structura era susținută de două furci unite printr-o bârnă lungă, denumită dărîngă, pe care se sprijineau oblic doștile, alcătuind șarpanta acoperișului. Peste aceasta se așezau ferigă și pământ. Stâlpii verticali ai intrării purtau numele de țăpligi.
Autorul arăta că bordeiele au fost abandonate de populația românească în jurul mijlocului secolului al XIX-lea, fiind păstrate ulterior aproape exclusiv de comunitățile de romi, care le construiau după același model tradițional.
Poiețile circulare
În paralel cu bordeiele s-au păstrat poiețile, locuințe circulare considerate specifice Mehedințiului. Aceste construcții aveau pereții cilindrici realizați din nuiele împletite pe stoboli înfipți în pământ și lipiți cu lut. Diametrul era de aproximativ patru metri, iar până la înălțimea de circa un metru și șaizeci de centimetri pereții rămâneau verticali, deasupra lor ridicându-se acoperișul conic.
O variantă mai evoluată utiliza bârne verticale din lemn dispuse circular. Deasupra acestora era montată o cunună de lemn, denumită ocoli, care prelua rolul cosoroabelor întâlnite la casele dreptunghiulare. Pe această cunună se sprijineau căpriorii conici, acoperiți cu lănteți și ferigă. Poiețile aveau o singură încăpere și constituiau locuințele familiilor mai sărace. Cercetările au arătat că în jurul anului 1890 asemenea construcții mai existau încă în satul Cernavârf, iar trecerea către casele dreptunghiulare din lemn s-a produs în cursul secolului al XIX-lea.
Conacele – gospodăria sezonieră
Un element specific Mehedințiului îl reprezentau conacele, gospodării sezoniere amplasate în apropierea terenurilor cultivate și a fânețelor. Ele erau alcătuite dintr-o casă mică, bordeie sau pălănci pentru animale și un gard de împrejmuire, constituind un al doilea nucleu al gospodăriei permanente din sat. În anumite zone, cum era valea Cernei, grupările de conace ajungeau să formeze adevărate cătune, locuite atât vara, cât și iarna. Produsele agricole și lactatele erau transportate între sat și conac cu ajutorul cailor. Unele dintre aceste așezări temporare s-au transformat ulterior în sate permanente.
Construcțiile din cadrul conacelor erau simple, dar adaptate activităților pastorale. Casa era însoțită de adăposturi pentru vite, de pălănci, asemănătoare perdelelor pastorale din Moldova, și de țarcuri împrejmuite cu garduri din stoboli legați printr-o cunună de nuiele, denumită povoi. Peste aceste garduri se trecea pe prilaz, denumirea locală a pârleazului. În interiorul împrejmuirii se aflau și tuluzarii, construcții înalte din strujeni de porumb folosite pentru depozitarea recoltei.
Începuturile locuinței permanente
Trecerea de la adăposturile temporare la casa permanentă s-a realizat treptat, pe măsură ce condițiile economice și sociale s-au stabilizat. Primele locuințe dreptunghiulare din lemn au înlocuit poiețile circulare în cursul secolului al XIX-lea, iar conacele au rămas mărturii ale unei forme de organizare pastorală și agricolă care a caracterizat vreme îndelungată viața satelor din Mehedinți.
Diversitatea acestor construcții demonstrează că începuturile arhitecturii populare din această regiune nu s-au limitat la un singur tip de locuire, ci au cuprins o succesiune de soluții adaptate mediului natural și ocupațiilor tradiționale.
Bibliografie
Paul Petrescu, „Arhitectura populară din Mehedinți”, Analele Banatului. Etnografie, vol. I, 1981
Știi mai multe despre Începuturile construcțiilor tradiționale din Mehedinți? Spune și altora!