Casele de târgoveți și arhitectura de loisir la începutul secolului al XIX-lea. Foișorul de la Pantelimon
La sfârșitul secolului al XVIII-lea și în primele decenii ale secolului al XIX-lea, arhitectura urbană din Țara Românească a cunoscut o etapă de transformare în care formele locuinței tradiționale, influențele orientale și modelele cultivate s-au întâlnit într-un limbaj constructiv nou.
În București, această evoluție s-a exprimat atât prin casele târgoveților, cu prispe și arcade deschise spre curți, cât și prin apariția unor construcții destinate odihnei, conversației și contemplării peisajului.
Puține dintre vechile case de târgoveți bucureștene s-au păstrat, însă exemplele cunoscute au permis reconstituirea unei fizionomii urbane caracteristice pragului dintre cele două secole. Unul dintre elementele definitorii a fost arcada, care a avut simultan un rol constructiv, ornamental și spațial. Prin multiplicarea ei, arcada a delimitat prispele și pridvoarele, a stabilit ritmul fațadelor și a realizat trecerea dintre încăperile închise și curțile interioare.
În aceeași perioadă, foișoarele și pavilioanele ridicate în grădini sau în apropierea reședințelor au alcătuit o arhitectură a timpului liber, pe care terminologia modernă a desemnat-o drept arhitectură „de loisir”. Aceste construcții nu s-au limitat la funcția de belvedere. Ele au adăpostit conversațiile, mesele, lectura, muzica, odihna și uneori ceremonii ori activități cu caracter public. Foișorul de la Pantelimon, construit în anul 1751 în apropierea fostei mănăstiri bucureștene, a reprezentat unul dintre cele mai importante exemple ale acestei arhitecturi.
Arcada în arhitectura vechilor case bucureștene
Arcada a fost folosită atât în arhitectura țărănească, cât și în cea urbană. La casele construite din lemn, paiantă sau chirpici, ea s-a format între stâlpii prispei ori ai pridvorului și a contribuit la delimitarea spațiilor semiînchise. Forma arcelor a variat în funcție de tradiția locală, de experiența meșterilor și de influențele venite din arhitectura cultă.
În cazul caselor de târgoveți bucureștene, una dintre formele caracteristice a fost o variantă apropiată de acoladă. Acolada tradițională era alcătuită din două contracurbe simetrice care se întâlneau în punctul median superior, formând un profil ascuțit. În varianta întâlnită la unele case bucureștene, ordinea curbelor a fost inversată. Segmentul central a devenit semicircular și înălțat, iar contracurbele au fost dispuse în părțile laterale, inferioare.
Această formă, denumită acoladă „modificată”, a produs un ritm diferit de cel al acoladei obișnuite. Succesiunea acoladelor tradiționale a creat o mișcare mai fragmentată, în timp ce înlănțuirea acoladelor modificate a generat o linie ondulată, apropiată de o mișcare sinusoidală.
Un exemplu reprezentativ s-a păstrat la casa din strada Șerban Vodă nr. 33. Arcadele prispei au prezentat partea centrală rotunjită, ridicată deasupra capitelurilor, și contracurbe laterale care coborau spre stâlpi. Repetarea lor de-a lungul fațadei a creat un ritm continuu și a conferit prispei o expresie unitară.
La casa din strada Popa Rusu nr. 21, forma s-a simplificat. Capitelurile au fost reduse la o schemă elementară, iar arcele au pierdut cezura mediană. Contracurba s-a întrerupt în dreptul stâlpului, ceea ce a modificat raportul dintre deschiderea arcadei și elementul portant.
Casa din strada Traian nr. 176 a ilustrat o etapă mai avansată a transformării. Desenul general al acoladei modificate s-a păstrat, însă meșterul a introdus o decorație liberă, care a slăbit ordinea geometrică inițială. Forma arhitecturală a trecut astfel din repertoriul unor construcții urbane cultivate către o interpretare apropiată de arhitectura populară.
Aceste variante nu au reprezentat simple deosebiri ornamentale. Ele au indicat felul în care un model formal a fost preluat, simplificat și adaptat în atelierele locale. Repetarea lui în mai multe case a contribuit la conturarea unei fizionomii urbane recognoscibile.
Structura ascunsă a arcadelor
Deși profilul acoladei modificate sugera o funcție portantă, arcul nu a susținut întotdeauna greutatea construcției. În multe situații, stâlpul a continuat deasupra capitelului până la grinda principală, iar masa arcului a fost realizată ca umplutură între elementele structurale.
Forma s-a obținut cu ajutorul unui cofraj alcătuit din dulapi și șipci tăiate după traseul curbelor. Peste acesta s-a aplicat mortarul, apoi un strat de tencuială. Uneori, suprafața a primit decorații din stuc.
Prin această tehnică, arcada a devenit în primul rând un element de modelare a fațadei. Ea a ascuns structura simplă de stâlpi și grinzi și a transformat prispa într-un spațiu cu o expresie mai elaborată. Meșterul a putut varia curbele fără să modifice sistemul portant al casei.
Această separare dintre structură și ornament a favorizat răspândirea formei. Acolada modificată a putut fi realizată cu materiale accesibile și a putut fi adaptată la diferite proporții ale prispei, fără să impună o zidărie complicată.
Casele de petrecere și retragerea din oraș
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, timpul liber a avut un sens diferit de cel modern, însă odihna, conversația, lectura, jocurile și contemplarea au ocupat un loc important în viața elitelor și a categoriilor urbane înstărite. În lunile călduroase, curtea domnească și familiile boierești au părăsit adesea Bucureștiul pentru reședințe situate în apropierea orașului, în zone mai răcoroase și mai deschise.
Aceste locuințe au fost numite „case de priveală”, „case de plăcere” sau „case de petrecere”. Ele au fost așezate în grădini, lângă ape ori în puncte din care se deschideau perspective asupra împrejurimilor. Termenul german „Lusthaus”, folosit în descrierile epocii, desemna tocmai o construcție destinată plăcerii, odihnei și contemplării.
În apropierea acestor reședințe au fost ridicate foișoare. Ele s-au amplasat în locuri deschise și au profitat de peisaj, de umbră și de apropierea apei. Foișorul a devenit astfel un spațiu intermediar între arhitectură și grădină.
În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu au existat deja numeroase asemenea construcții. La Curtea domnească a fost înlocuit un foișor de lemn cu unul din piatră, iar la viile domnești din Pitești au fost folosite cantități importante de șiță pentru acoperirea foișoarelor. Tradiția a continuat în secolul al XVIII-lea, când Nicolae Mavrocordat, Grigore al II-lea Ghica, Nicolae Mavrogheni și Alexandru Ipsilanti au ridicat pavilioane și foișoare în reședințele lor.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, această practică nu a mai aparținut numai domnitorilor și marilor boieri. Foișoarele au apărut și în proprietățile boierilor de rang inferior, ale negustorilor și ale unor categorii urbane aflate în ascensiune. Gustul pentru pavilionul de grădină a pătruns astfel în mediul târgoveților și a influențat arhitectura locuinței urbane.
Funcțiile foișoarelor
Foișorul a fost folosit pentru priveliște, însă funcția sa a fost mai largă. El a oferit un spațiu pentru taifas, pentru primirea oaspeților și pentru ascultarea muzicii. Servitorii, cafegiii și șerbegiii au asigurat desfășurarea acestor momente de petrecere.
În unele situații, foișorul a avut și un rol ceremonial sau public. Inscripțiile și documentele epocii au arătat că astfel de construcții au fost destinate odihnei călătorilor, adăpostirii celor osteniți și pomenirii ctitorilor.
În timp, funcțiile arhitecturii de loisir s-au diversificat. Pavilionul a devenit loc de contemplare, spațiu de conversație, punct de oprire în grădină și uneori construcție asociată unei fântâni. Prin poziția sa deschisă și prin planul concentrat, acesta a permis contactul permanent cu exteriorul.
Foișorul de la Pantelimon
Unul dintre cele mai importante exemple ale acestei arhitecturi a fost foișorul ridicat în anul 1751 lângă fosta mănăstire Pantelimon din București, în timpul domniei lui Grigore al II-lea Ghica. Lucrările au fost conduse de Sandu Bucșănescu.
Construcția a fost amplasată în afara incintei mănăstirii, într-o zonă cu grădini, în apropierea lacului. Planul pavilionului a avut forma unui pătrat cu latura de aproximativ zece metri. În interior a fost amenajată o fântână cu pisanie, prinsă în parapetul de zidărie al laturii estice.
Pe latura vestică, în axul construcției, s-a aflat o încăpere delimitată prin ziduri de cărămidă și luminată prin ferestre largi. Spațiul interior a avut un contur octogonal, nu dreptunghiular, iar funcția sa exactă nu a fost pe deplin lămurită.
De jur împrejurul pavilionului, acoperișul a fost susținut de șaisprezece stâlpi din lemn de stejar. Stâlpii au primit capiteluri neocorintice și au fost legați prin arcade în acoladă modificată. Șirul lor a format un portic perimetral deschis către grădină și lac.
Acoperișul a avut un contur curbiliniu și o siluetă apropiată de o formă bulbară. În centrul compoziției a apărut o cupolă joasă, iar streașina largă a protejat spațiul deschis al foișorului. Desenele și fotografiile păstrate au arătat un pavilion de o mare unitate, în care planul pătrat, încăperea octogonală, fântâna și porticul au fost integrate într-o compoziție coerentă.
Între chioșc și fântâna orientală
Foișorul de la Pantelimon a reunit trăsături provenite din mai multe tipuri de construcții orientale. Una dintre surse a fost chioșcul otoman, un pavilion amplasat în grădini și destinat odihnei, conversației și contemplării. Chioșcurile au fost, în general, mici reședințe cu încăperi și saloane, însoțite uneori de porticuri largi.
O altă sursă a fost șadirvanul, fântâna acoperită amplasată în curtea interioară a unei moschei. În cazul șadirvanului, un portic circular sau poligonal a înconjurat un nucleu central care adăpostea sursa de apă.
Foișorul de la Pantelimon nu a copiat direct niciunul dintre aceste modele. Spațiul închis nu a fost așezat în centru, ci pe latura vestică, în timp ce fântâna a fost amplasată în axul opus. Cu toate acestea, planul concentrat, porticul perimetral, fântâna integrată și silueta acoperișului au apropiat construcția de șadirvan.
Dimensiunile pavilionului au reprezentat o soluție intermediară. Edificiul a fost mai mare decât fântânile acoperite obișnuite, dar mai redus decât multe dintre chioșcurile reședințelor otomane. El a combinat funcția utilitară a fântânii cu funcțiile de odihnă și reprezentare ale pavilionului.
Un foișor asemănător a fost ridicat de Grigore al II-lea Ghica pe Dealul Copoului din Iași. Descris ca fiind lucrat „după Țarigrad”, acesta a fost asociat de contemporani cu arhitectura Constantinopolului și cu gustul oriental al curților domnești.
Originea acoladei modificate
Forma acoladei modificate nu a putut fi atribuită exclusiv barocului constantinopolitan din secolul al XVIII-lea. Arcade asemănătoare au fost întâlnite în construcții mai vechi din spațiul otoman, inclusiv în pavilioane din Edirne și în case din Konya și Bursa.
Arhitectura otomană a manifestat o mare capacitate de preluare și adaptare. Forme provenite din tradiția islamică medievală au fost reluate în epoci mai târzii, iar influențele occidentale au fost integrate fără să elimine repertoriul anterior.
După anul 1730, barocul și rococoul european au influențat arhitectura Constantinopolului. Totuși, noile elemente s-au suprapus peste o tradiție mai veche, în care arcele recticurbilinii și formele în acoladă erau deja cunoscute.
Acolada modificată a apărut și în arhitectura Moldovei din secolul al XVIII-lea. Ea s-a regăsit în desenul ferestrelor, al ușilor și al panourilor decorative ale unor biserici și fântâni. Exemplele au fost asociate mediului artistic format sub influența Constantinopolului, dar răspândirea lor a depins de circulația meșterilor și de repertoriile regionale.
În Transilvania, contracolada a fost folosită în frontoanele unor case urbane, în contextul rococoului central-european. Aici, forma a avut mai ales rolul de a modela conturul unui plin, în timp ce în arhitectura balcanică și orientală acolada a delimitat de regulă goluri sau a fost aplicată pe suprafețe plane.
Un edificiu al interferențelor culturale
Foișorul de la Pantelimon a avut un caracter eclectic, rezultat din combinarea unor surse diferite. Porticul cu arcade a trimis către arhitectura orientală, în timp ce capitelurile neocorintice au aparținut repertoriului clasic. Ferestrele și ușile încăperii octogonale au avut ancadramente drepte, iar pisania a fost ornamentată în colțuri cu motive apropiate semipalmetei.
Inscripția a fost bilingvă. Prima parte a fost redactată în limba greacă, iar cea de-a doua în limba română, cu caractere slavone. Această asociere a reflectat mediul cultural al epocii, în care tradițiile locale, limba greacă a administrației și culturii fanariote, scrierea slavonă și modelele orientale au coexistat.
Foișorul nu a fost astfel produsul unei singure influențe. El a aparținut unei perioade de interferențe, în care arhitectura a selectat și a combinat forme provenite din surse diferite.
De la pavilionul domnesc la casa târgovețului
Răspândirea foișoarelor și a fântânilor acoperite a favorizat circulația formelor arhitecturale. Meșterii care au lucrat la construcții domnești, mănăstirești sau boierești au putut adapta aceleași procedee la locuințe urbane de dimensiuni mai reduse.
Trecerea acoladei modificate de la pavilionul de la Pantelimon către prispele caselor de târgoveți a devenit astfel posibilă. Forma a fost simplificată și adaptată altor materiale și proporții. În unele cazuri, relația dintre exemple nu a fost directă, ci a trecut prin alte construcții intermediare, precum pridvoarele bisericilor sau locuințele urbane din sud-estul Europei.
Casa din strada Popa Rusu a oferit un exemplu al acestor legături. Proprietarul ei, Manolache, vătaf al harabagiilor, a fost unul dintre ctitorii bisericii Popa Rusu, ridicată din zid în anul 1813. Arcadele prispei casei au fost apropiate formal de cele ale pridvorului bisericii, ceea ce a indicat circulația acelorași modele între arhitectura religioasă și cea domestică.
Sandu Bucșănescu, ispravnicul lucrărilor de la Pantelimon, a fost mare clucer de arie, dregătorie aflată pe treapta inferioară a marilor dregătorii. Reprezentanții acestei categorii sociale au ocupat o poziție intermediară între marile familii boierești și categoriile urbane înstărite. Prin comenzile lor, ei au putut contribui la răspândirea gusturilor și a formelor arhitecturale cultivate.
Casele târgoveților bucureșteni s-au aflat într-o poziție asemănătoare. Ele au preluat elemente din arhitectura boierească și domnească, dar le-au adaptat tehnicilor și materialelor locale. În același timp, experiența meșterilor populari a transformat formele cultivate și le-a transmis către alte zone ale Țării Românești.
O arhitectură de tranziție
La începutul secolului al XIX-lea, arhitectura caselor de târgoveți a constituit una dintre verigile de legătură dintre arhitectura cultă și cea populară. Prispele cu arcade au păstrat structura tradițională a locuinței, însă au primit forme ornamentale provenite din repertorii orientale și urbane.
Foișoarele și pavilioanele de grădină au reprezentat un alt nivel al aceleiași evoluții. Ele au răspuns unor funcții noi sau mai clar definite, legate de petrecerea timpului liber, contemplarea peisajului, conversație și reprezentare socială.
Foișorul de la Pantelimon a sintetizat aceste tendințe. Planul său a unit pavilionul de grădină și fântâna acoperită, iar elevația a asociat arcadele orientale, capitelurile clasice și acoperișul curbiliniu. Forma acoladei modificate, prezentă în porticul său, s-a regăsit apoi în arhitectura domestică bucureșteană, simplificată și transformată de meșterii locali.
Prin aceste transferuri, arhitectura urbană nu s-a dezvoltat separat de cea domnească, boierească sau populară. Modelele au circulat în ambele sensuri, iar formele au fost permanent adaptate. Casele de târgoveți și arhitectura de loisir au exprimat astfel o perioadă de tranziție, în care Bucureștiul și celelalte centre ale Țării Românești au integrat tradiții locale, influențe balcanice și orientale, precum și primele manifestări ale gustului occidental.
Bibliografie
Mihai Ispiru, „Case de târgoveți bucureștene și arhitectură «de loisir» în pragul secolului al XIX-lea”, Revista Muzeelor și Monumentelor. Monumente Istorice și de Artă, nr. 2, 1980
Știi mai multe despre Casele de târgoveți și arhitectura de loisir la începutul secolului al XIX-lea. Foișorul de la Pantelimon? Spune și altora!