Troița ocupă un loc aparte în patrimoniul arhitecturii populare românești, reprezentând una dintre cele mai expresive îmbinări dintre credința creștină, tradițiile comunitare și meșteșugul popular.
Pridvorul a devenit unul dintre elementele definitorii ale arhitecturii religioase din Țara Românească, însă forma sa matură nu a apărut dintr-o singură etapă constructivă.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, arhitectura populară din zona etnografică Codru și din lunca superioară a Someșului a cunoscut una dintre perioadele sale de maximă dezvoltare.
Munții Branului au păstrat una dintre cele mai bine individualizate forme de arhitectură pastorală din spațiul românesc, rezultat al unei îndelungate adaptări la condițiile naturale ale masivului Bucegi și ale Pietrei Craiului.
Focul a ocupat un loc central în organizarea locuinței tradiționale. În jurul lui s-au desfășurat prepararea hranei, încălzirea, odihna, întâlnirile familiale și numeroase practici rituale.
Arhitectura tradițională din Valea Dunării s-a dezvoltat în strânsă legătură cu condițiile naturale ale regiunii, cu resursele disponibile și cu experiența acumulată de meșterii locali.
Arhitectura tradițională din Țara Crișurilor s-a format printr-un proces îndelungat de adaptare la mediul natural, la resursele locale și la nevoile comunităților rurale.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea și în primele decenii ale secolului al XIX-lea, arhitectura urbană din Țara Românească a cunoscut o etapă de transformare în care formele locuinței tradiționale
Arhitectura vernaculară din subzona Mara–Cosău a reprezentat una dintre cele mai valoroase expresii ale construcției tradiționale din lemn din România.
Lemnul a reprezentat unul dintre materialele de bază ale arhitecturii populare din Banat, fiind utilizat vreme îndelungată atât la ridicarea locuințelor, cât și a anexelor gospodărești și a construcțiilor cu caracter obștesc.
Arhitectura caselor grănicerești din Banat s-a format într-un context istoric în care viața satelor a fost marcată de conflicte armate, strămutări, distrugeri repetate și reorganizări impuse de autoritățile militare.
Studiul locuinței țărănești a ocupat un loc central în cercetarea culturii materiale românești, deoarece casa a reprezentat spațiul în care s-au desfășurat viața familială, activitățile economice și transmiterea tradițiilor de la o generație la alta.
Arhitectura populară din șesul Banatului s-a adaptat direct condițiilor naturale ale unei regiuni în care lemnul și piatra nu au fost disponibile în cantități suficiente pentru a susține, peste tot, construcția tradițională.
