Scara de acces în casa tradițională românească. Forme, integrare și particularități regionale
În arhitectura tradițională românească, locuința nu s-a limitat la volumul închis al încăperilor. Modul de viață, activitățile gospodărești desfășurate în aer liber, condițiile de relief și climă, ocupațiile și tradițiile locale au determinat apariția unor spații intermediare, deschise sau semiînchise, care au realizat legătura dintre interiorul casei și gospodărie.
Prispa, sala, foișorul, polata și scara de acces au completat corpul locuinței și i-au conferit o expresie arhitecturală distinctă.
Aceste elemente nu au reprezentat simple adaosuri utilitare. Prin structurile lor aparente, prin succesiunea stâlpilor, prin balustrade, trepte și acoperiri, ele au modelat fațadele și au introdus alternanțe de plin și gol, de lumină și umbră. În același timp, au adăpostit activități gospodărești, meșteșugărești sau de odihnă și au marcat trecerea dintre spațiul exterior și locuință.
Scara de acces a avut un rol deosebit în această alcătuire. Deși a aparținut constructiv soclului sau parterului, ea a devenit o formă arhitectonică distinctă atunci când casa s-a ridicat deasupra nivelului terenului. De la câteva trepte simple până la scările ample, acoperite și integrate în prispe, săli sau foișoare, acest element a participat la definirea unor tipuri regionale de locuință și a generat forme intermediare precum podestul, balconul, foișorul de scară ori balconul cu scară.
Casa, soclul și necesitatea scării
Tipurile de plan ale casei țărănești au fost numeroase, însă volumul principal al locuinței a rămas, în general, simplu și prismatic. Diversitatea spațială a rezultat în mare măsură din formele construite în jurul acestuia. Soclul și acoperișul au avut o contribuție decisivă, deoarece au determinat înălțimea casei, raportul ei cu terenul și posibilitățile de organizare a accesului.
La casa joasă, așezată aproape de nivelul solului, soclul a lipsit sau a avut dimensiuni reduse. La casele ridicate pe bârne, piatră ori piloți, acesta a ajuns frecvent la 0,30–0,80 metri. Atunci când sub locuință au fost amenajate pivnițe, soclul s-a ridicat până la aproximativ 1,20–1,50 metri. La casele cu parter și etaj, înălțimea nivelului inferior a putut ajunge la 1,50–2 metri, iar spațiul de jos a fost folosit pentru pivnițe, bucătării de vară, depozite sau încăperi de locuit.
Creșterea înălțimii soclului a făcut necesară dezvoltarea scării. Aceasta a rămas, de regulă, în exterior și a marcat intrarea în casă, urcarea spre prispă sau sală și, uneori, coborârea spre pivniță. Poziția ei a depins de planul locuinței, de organizarea gospodăriei, de orientarea clădirii, de direcția accesului dinspre drum și de microrelief.
Scara a introdus în compoziția casei linii oblice, verticale înalte și ritmuri determinate de trepte și balustrade. Dimensiunile sale, raportate direct la corpul uman, au contribuit la păstrarea unei scări arhitecturale accesibile, chiar și în cazul caselor ridicate pe socluri masive. Prin urcare și coborâre, ea a exprimat o mișcare pe verticală și s-a deosebit astfel de prispă, sală și foișor, spații destinate mai ales activităților statice.
Poziția scării în raport cu fațada
Scara de acces s-a așezat în mai multe moduri față de corpul casei. Ea a putut fi dispusă perpendicular pe fațada principală, perpendicular pe fațada secundară sau paralel cu una dintre acestea, prin rabatarea rampei. Fiecare așezare a determinat o relație diferită cu ușa, prispa, sala și acoperișul.
Scara perpendiculară pe fațada principală a condus direct către intrare sau către prispa din fața casei. Această soluție a accentuat axul accesului și a oferit fațadei o organizare clară. La casele joase, treptele au rămas adesea neacoperite. La cele ridicate, scara a primit balustrade și o acoperire proprie, devenind un element vizibil în compoziție.
Atunci când scara a fost așezată perpendicular pe fațada secundară, accesul s-a realizat lateral. Soluția a apărut în gospodăriile în care orientarea casei, terenul sau relația cu drumul au făcut dificilă intrarea frontală. Uneori, scara laterală a determinat apariția unei prispe sau săli și pe fațada secundară, căreia i-a conferit astfel o importanță apropiată de aceea a fațadei principale.
Rabatarea rampei de-a lungul fațadei a făcut necesar un podest în dreptul ușii. Prin lărgire, acesta a devenit balcon. Scara și podestul au format astfel o unitate arhitecturală care s-a interpus între spațiul gospodăriei și cel al locuirii. Balconul a putut rămâne restrâns la zona intrării sau s-a extins lateral, apropiindu-se de prispă ori integrându-se în aceasta.
Scara casei simple
La casa fără prispă, scara a rămas, în forma cea mai simplă, exterioară și neacoperită. Chiar și în aceste situații, ea a putut determina apariția unei prispe parțiale, amplasate lateral sau în centrul fațadei. Prin urmare, accesul nu s-a limitat la rezolvarea unei diferențe de nivel, ci a contribuit la modificarea organizării spațiale a casei.
În regiunile cu acoperișuri foarte înalte, precum Munții Apuseni și Maramureșul, scara a fost adăpostită frecvent sub o polată. Polata reprezenta o prelungire cu pantă mai mică a acoperișului sau o învelitoare separată, pornită de sub streașina acestuia. Panta accentuată a acoperișurilor locale a permis adăugarea acestei suprafețe fără ca silueta generală a casei să devină greoaie.
O formă caracteristică a apărut în Mărginimea Sibiului și în unele zone ale Hunedoarei. Acolo, scara scurtă, alcătuită din aproximativ trei până la șapte trepte, a fost asociată unui balcon îngust, necesar accesului, iar ansamblul a fost acoperit cu o polată frântă. Această formă a fost cunoscută sub denumirea de privariu.
Privariul mărginean a ocupat, de regulă, o porțiune restrânsă a fațadei. Balconul său a putut rămâne scurt, limitat la intrare, sau s-a alungit, apropiindu-se de forma prispei. Acoperirea a pornit din versantul principal al acoperișului și a coborât cu o pantă mai redusă. În unele cazuri, polata a întrerupt streașina casei; în altele, streașina s-a păstrat continuă, iar acoperirea privariului s-a racordat mai atent la volumul principal.
Prin integrarea sa în corpul locuinței, privariul s-a apropiat mai mult de foișor decât de prispă. El nu s-a desfășurat de-a lungul întregii fațade, ci a rămas concentrat în zona intrării, pe care a accentuat-o prin balcon, scară și acoperire.
O altă soluție a fost „foișorul de scară”, o mică acoperire în două sau trei ape, amplasată deasupra treptelor. Această formă a marcat intrarea, dar nu a preluat funcțiile foișorului propriu-zis. În loc să creeze un spațiu suficient pentru activități gospodărești sau pentru odihnă, ea a rămas o protecție a accesului. La casele mai noi, construite din cărămidă și beton, foișorul de scară a devenit uneori un element predominant decorativ, cu streașină supraînălțată, arcade, acolade și acoperișuri complicate.
În Muscel, acoperirea scării a primit o rezolvare aparte. Streașina s-a supralărgit și s-a ondulat deasupra accesului, uneori continuând și peste gârliciul pivniței. Gârliciul era intrarea coborâtă spre pivniță, protejată prin ziduri și acoperire. Ondularea streașinii a rezultat din racordarea curbată a versanților și a doliilor, adică a unghiurilor interioare formate între suprafețele acoperișului. Foișorul nu a mai apărut ca un volum separat, ci s-a „topit” în învelitoarea casei.
Scara și prispa
La casa cu prispă, relația dintre scară și fațadă a devenit mai complexă. Prispa era platforma deschisă sau semiînchisă, desfășurată în fața încăperilor, la nivelul parterului. La casele înalte, aceasta s-a transformat în sală, un spațiu asemănător prispei, ridicat pe soclu sau la etaj.
Scara a putut rămâne în afara prispei ori s-a introdus în interiorul acesteia. În primul caz, ea a format un volum propriu, acoperit separat sau împreună cu un balcon. În al doilea, scara s-a integrat în ritmul stâlpilor și a devenit mai puțin distinctă din exterior.
La casele joase din Gorj, scara perpendiculară pe fațadă a fost adăpostită frecvent prin prelungirea acoperișului prispei. Balustradele au însoțit treptele, iar uneori intrarea a fost protejată printr-un mic portal din lemn. Casa Antonie Mogoș din Ceauru, datată în anul 1875 și transferată ulterior în Muzeul Satului din București, a oferit un exemplu reprezentativ al acestei soluții. Portalul a separat vizual scara de restul prispei și a accentuat accesul fără a crea un foișor propriu-zis.
În Hunedoara, Munții Apuseni, Maramureș și Dobrogea, scara s-a acoperit adesea cu o polată frântă. Panta și poziția acesteia au depins de orientarea rampei și de raportul cu prispa. Uneori, polata a pornit din versantul principal al acoperișului; alteori, a fost prinsă sub streașină și sprijinită pe stâlpi.
Balconul cu scară gorjan
Una dintre cele mai expresive forme ale accesului tradițional a fost balconul cu scară întâlnit în nordul Olteniei, mai ales în Gorj. Acesta a reprezentat o adaptare regională a privariului mărginean, dar a primit proporții și o evoluție proprie.
Privariul din Mărginimea Sibiului a fost un balcon relativ scurt, acoperit cu o polată frântă și alipită corpului unei case simple. Balconul cu scară gorjan s-a dezvoltat mai mult pe verticală și s-a asociat casei cu prispă sau sală. La casele joase, el s-a ridicat deasupra prispei; la cele înalte, a fost amplasat peste soclul plin ori în dreptul sălii de la etaj.
Legătura dintre Mărginime și Gorj s-a explicat prin circulația populației peste munți. În Novaci, forma a avut o mare densitate și varietate, mai ales în Novaci-Ungureni, unde au locuit comunități venite din zona Mărginimii Sibiului. Elemente constructive și forme arhitecturale au trecut astfel din nordul în sudul Carpaților și au fost adaptate condițiilor locale.
Balconul cu scară gorjan a apărut în variante neacoperite sau acoperite. În funcție de înălțimea casei și de structura soclului, el s-a sprijinit direct pe un soclu plin, s-a realizat în consolă ori s-a ridicat pe stâlpi. În cazul consolei, atât balconul, cât și treptele au ieșit din planul zidului și au fost susținute prin elemente de lemn fixate în structura casei. În alte situații, stâlpii au coborât până la teren și au format un mic portic sub balcon.
Prin liniile oblice ale scării și verticalele stâlpilor, această formă a introdus un accent clar în centrul fațadei. Pe fundalul soclului compact și al golului longitudinal al sălii, balconul a devenit un element de mică dimensiune, dar cu o mare forță compozițională. Varietatea susținerilor, a balustradelor și a acoperirilor a dus la conturarea unui tip distinct de locuință: casa cu balcon și scară gorjană.
Răspândirea sa a depășit Gorjul. Exemple au fost întâlnite din Mehedinți până în Argeș și în sudul Hunedoarei. În unele case, balconul a continuat lateral sala etajului. În altele, scara s-a desfășurat de-a lungul fațadei secundare și a fost acoperită împreună cu balconul printr-o polată prelungită.
La casele mai dezvoltate, balconul s-a extins pe întreaga lungime a prispei sau sălii. În acest caz, scara a ocupat o parte importantă a fațadei, iar restul balconului a rămas în consolă. Uneori, treptele s-au așezat sub balcon, fiind închise lateral, dar păstrând vizibil intradosul, adică suprafața inferioară a rampei. Aceste soluții au dat naștere unor variante nord-oltenești ample, în care prispa, sala, balconul și scara au format un singur ansamblu.
Scara cotită din Munții Apuseni
În zonele cu relief accidentat sau la casele ridicate pe socluri înalte, scara a primit două rampe așezate în unghi drept. Între ele s-a amenajat un podest pătrat. Forma a fost răspândită în Munții Apuseni și în regiunile învecinate și a fost numită scara cotită moțească.
Prima rampă a putut porni paralel cu fațada, iar după podest, a doua a devenit perpendiculară și a condus spre prispa parțială sau spre sala desfășurată de-a lungul casei. Întregul ansamblu a fost adăpostit uneori printr-o polată largă, posibilă datorită pantei accentuate a scării și a învelitorii.
În alte cazuri, prima rampă a pornit perpendicular pe fațadă, iar cea de-a doua s-a îndreptat în lungul prispei. Acoperirea s-a realizat prin două polate alăturate. La unele case înalte din Hunedoara, numai rampa superioară și podestul au intrat sub acoperiș, în timp ce partea de jos a rămas neprotejată.
Pe fațadele secundare, cele două rampe au fost acoperite separat. Lipsa racordării dintre polate a păstrat vizibilă structura etapizată a accesului. Scara cotită nu s-a impus prin monumentalitate, ci prin adaptarea directă la înălțimea casei și la teren.
Scara integrată în prispă și sala de la etaj
O altă etapă a evoluției a fost introducerea scării sub același acoperiș cu locuința. În acest caz, ea a pătruns în spațiul prispei sau sălii și a devenit o formă semiînchisă. Acoperișul casei a rămas unitar, fără polate sau foișoare adăugate.
În Muscel, scara s-a integrat în soclul înalt și a format o unitate cu parapetul sălii. Această rezolvare a fost una dintre trăsăturile definitorii ale casei muscelene. Treptele s-au ascuns parțial în masa soclului, iar traseul lor a fost marcat uneori prin balustrada înclinată sau prin planul oblic al intradosului.
Casa musceleană cu scară integrată a avut o răspândire largă, de la Olt până în bazinul Buzăului și către vechiul București. Proporțiile, materialele și decorul au variat, însă relația dintre soclu, scară și sala de la nivelul superior a rămas esențială.
La casele cu etaj, prispa tradițională a fost ridicată și transformată în sală. Scara a intrat în acest spațiu și a rămas vizibilă între stâlpii de lemn sau de zidărie. Soluția a fost întâlnită în numeroase regiuni și a generat diferite raporturi între nivelul inferior, sala etajului și acoperiș.
Atunci când sala a avut o lățime mare, scara s-a putut desfășura integral sub ea. La unele cule și case țărănești, treptele au fost ascunse în soclul masiv. În alte cazuri, au rămas vizibile prin deschiderile parterului. Această organizare a modificat nu numai fațada, ci și planul nivelului inferior, deoarece poziția rampei a ocupat o parte din spațiul construit.
În nordul Olteniei, integrarea scării a dus la apariția unor fațade în care rampa, balconul și sala s-au legat într-o compoziție continuă. La casele joase, scara scurtă s-a așezat lângă prima travee a prispei. La casele înalte, ea a ocupat uneori jumătate din fațadă, în timp ce balconul în consolă a continuat pe cealaltă jumătate.
Foișorul și scara de acces
Foișorul tradițional a fost un spațiu deschis, de regulă cu plan pătrat, susținut de stâlpi și acoperit în trei ape. Spre deosebire de simplul foișor de scară, acesta a avut dimensiuni suficiente pentru activități gospodărești, odihnă sau primirea oaspeților. Amplasarea sa a definit fațada principală.
Scara s-a putut așeza lângă soclul foișorului sau lângă soclul casei, conducând spre foișor, prispă ori direct spre intrare. De cele mai multe ori, unghiul dintre foișor și corpul casei a atras rampa, deoarece oferea un spațiu protejat și o legătură firească între volume.
Prin această asociere a apărut foișorul cu scară, diferit atât de foișorul pur, cât și de foișorul de scară. În primul caz, scara a fost alipită unui foișor veritabil. În al doilea, mica acoperire a protejat numai treptele și nu a creat un spațiu de sine stătător.
La casele joase, foișorul a funcționat ca un umbrar în fața intrării. Pe soclurile mai înalte, el a putut cuprinde în partea inferioară un adăpost pentru unelte sau gârliciul pivniței. Scara a rămas uneori neacoperită, iar în alte situații a fost protejată prin supralărgirea streașinii.
În Vâlcea s-a conturat un tip caracteristic de casă cu foișor, ridicată pe soclu de piatră, de regulă tencuit, în timp ce foișorul a rămas din lemn, cu stâlpi ciopliți. Acoperirea scării s-a realizat adesea prin ondularea și coborârea ușoară a streașinii, obținută prin racordarea versanților casei și ai foișorului.
La casele cu prispă și foișor, scara s-a acoperit prin polate pornite fie din acoperișul casei, fie din cel al foișorului. Unele polate au coborât de-a lungul rampei, iar altele au traversat-o. În anumite cazuri, două suprafețe de acoperire s-au întâlnit deasupra scării, continuând dolia dintre casă și foișor.
Aceste soluții au oferit avantaje constructive, însă au produs uneori suprapuneri complicate de plane și volume. Polatele au întrerupt ritmul stâlpilor, au introdus tăieturi oblice și au îngreunat citirea formei. Din această cauză, s-au dezvoltat și variante în care scara a fost mutată în exteriorul unghiului dintre casă și foișor.
Foișorul cu scară interioară
Cea mai completă integrare s-a realizat atunci când scara a intrat în însăși structura foișorului și a fost cuprinsă sub același acoperiș. Foișorului i s-a adăugat o travee destinată treptelor, iar podestul superior s-a unit cu prispa sau sala.
Această sinteză constructivă și plastică a reunit foișorul și scara într-o singură formă arhitecturală, denumită foișor cu scară interioară. Ea a avut două variante importante.
Foișorul lateral a rămas vizibil atât frontal, cât și dinspre fațada secundară. În față s-au citit soclul, gârliciul și stâlpii foișorului, iar lateral au rămas vizibile scara, balustrada înclinată și șirul stâlpilor de înălțimi descrescătoare. Întregul ansamblu a fost cuprins sub aceeași învelitoare. Un exemplu reprezentativ a fost foișorul casei din Chiojdu Mic, ceea ce a justificat denumirea de „foișor de Chiojdu”.
Foișorul central a avut o compoziție mai simetrică. Scara s-a ascuns într-un soclu unitar, iar balustrada ei nu a mai fost vizibilă din exterior. Fațada a prezentat cel puțin patru stâlpi egali, iar uneori s-a întrevăzut un al doilea șir de stâlpi în interiorul „casei scării”. Această formă a apărut la case domnești sau boierești, rurale și urbane, precum construcțiile de la Bârnova, Glogova și casa Măldărescu din Târgu Jiu.
Integrarea completă a treptelor a conferit acestor clădiri o expresie monumentală. Scara nu a mai apărut ca un adaos exterior, ci a fost absorbită în masa soclului și în ordonanța foișorului.
Caracterul regional al soluțiilor
Diversitatea scărilor de acces a rezultat din adaptarea la materiale, climă, relief și tradiții. În Munții Apuseni și Maramureș, acoperișurile înalte și pantele mari au favorizat polatele frânte și scările cotite. În Mărginimea Sibiului, privariul a unit balconul îngust și scara scurtă sub o acoperire proprie.
În Gorj și în nordul Olteniei, balconul cu scară a devenit o formă dominantă. El s-a asociat prispei și sălii, a fost susținut pe soclu, în consolă sau pe stâlpi și a primit numeroase variante de acoperire. În Vâlcea, foișorul a avut o importanță mai mare, iar scara s-a subordonat acestuia prin racordări de streașină, polate sau integrarea completă în structura foișorului.
În Muscel, scara s-a ascuns în soclul înalt și s-a unit cu parapetul sălii. Această soluție a păstrat acoperișul compact și a conferit fațadei un caracter monumental. În zonele de câmpie și în arhitectura rurală mai nouă, accesul a fost marcat uneori prin mici foișoare decorative, arcade și acoperiri supraînălțate, care s-au îndepărtat de simplitatea formelor tradiționale.
Relațiile dintre aceste tipuri nu au urmat granițe rigide. Circulația oamenilor, transhumanța, schimburile economice și migrațiile locale au favorizat trecerea formelor peste munți și adaptarea lor în alte regiuni. Legătura dintre privariul mărginean și balconul cu scară gorjan a constituit unul dintre cele mai clare exemple.
Scara ca formă arhitectonică
Scara de acces a pornit uneori de la câteva trepte așezate în fața ușii. Pe măsură ce casa s-a ridicat, ea a generat podestul, balconul, balustrada, polata și foișorul de scară. Ulterior, aceste elemente s-au unit cu prispa, sala sau foișorul și au modificat soclul, acoperișul și întreaga elevație.
Prin caracterul său dinamic, scara a introdus în arhitectura casei o mișcare ascendentă sau descendentă. Liniile oblice ale rampelor au contrastat cu orizontalele prispei și ale streașinii, iar stâlpii și balustradele au creat ritmuri verticale. Atunci când a rămas vizibilă, scara a sporit expresivitatea fațadei și a contribuit la aspectul pitoresc al locuinței. Atunci când s-a ascuns în soclu, ca în arhitectura musceleană sau în unele foișoare centrale, a accentuat caracterul compact și monumental al construcției.
Tipologia accesului a arătat că diferențele dintre case nu au rezultat numai din planul încăperilor. Același plan a putut primi înfățișări foarte diferite prin poziția scării, forma balconului, felul acoperirii și relația cu prispa ori foișorul. Scara a devenit astfel unul dintre elementele prin care arhitectura tradițională românească și-a exprimat varietatea regională, fără să piardă coerența constructivă și funcțională.
Bibliografie
Adrian Gheorghiu, „Scara de acces ca formă arhitectonică în arhitectura populară românească”, Revista Muzeelor și Monumentelor. Monumente Istorice și de Artă, nr. 1, 1976
Știi mai multe despre Scara de acces în casa tradițională românească. Forme, integrare și particularități regionale? Spune și altora!