Conservarea tehnicilor tradiționale de construire în lemn în muzeele din România
Arhitectura vernaculară din subzona Mara–Cosău a reprezentat una dintre cele mai valoroase expresii ale construcției tradiționale din lemn din România. Casele ridicate la sfârșitul secolului al XVII-lea și pe parcursul secolului al XVIII-lea au păstrat modele constructive mai vechi și au demonstrat nivelul ridicat la care meșterii maramureșeni au dus prelucrarea lemnului.
Monumentalitatea construcțiilor, armonia proporțiilor, vechimea certificată prin inscripții și tehnicile de îmbinare au determinat includerea acestora în patrimoniul marilor muzee în aer liber din București, Cluj-Napoca, Sibiu, Baia Mare, Golești și Sighetu Marmației. Restaurarea acestor monumente a fost realizată cu participarea meșterilor tradiționali din Maramureș, care au păstrat tehnicile originale de construcție.
Transferul gospodăriilor maramureșene în muzeele în aer liber
Interesul muzeelor pentru patrimoniul construit al Maramureșului a urmărit conservarea unor exemple reprezentative de arhitectură rurală și prezentarea tehnicilor tradiționale într-un context autentic. În cadrul Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București a fost reconstituită încă din anul 1962 o gospodărie provenită din satul Berbești, subzona Mara–Cosău.
Ansamblul era alcătuit din casa de locuit, grajd cu șură, coș pentru porumb, colejnă destinată adăpostirii uneltelor și oilor în timpul iernii și șoprul cu corfă, construcție utilizată pentru depozitarea fânului. Toate clădirile erau ridicate din bârne masive de stejar și erau împrejmuite cu gard din nuiele de alun, protejat de un acoperiș din șindrilă.
Lemnul de stejar și măiestria îmbinărilor
Construcțiile gospodăriei din Berbești au fost executate exclusiv din bârne masive de stejar, material preferat pentru rezistența și durabilitatea sa. Ansamblul era completat de o poartă monumentală din stejar, datată 1903, sculptată cu motive specifice Maramureșului. Printre acestea se regăseau torsada, dintele de lup, rozeta, motive solare, reprezentări ale lunii și motive antropomorfe, prezente atât pe poartă, cât și pe ancadramentele ușilor și ferestrelor.
Locuința avea plan cu trei încăperi — casa de locuit, tinda rece și cămara — dispuse de-a lungul unei prispe deschise, susținută de stâlpi sculptați și arcade din lemn. Camera principală era organizată în jurul vetrei libere, cuptorului și prichiciului, sistemul de încălzire incluzând și locul destinat odihnei. Mobilierul era simplu, iar decorul interior era realizat prin textile policrome, ceramică și țesături din lână colorate cu pigmenți vegetali.
Organizarea gospodăriei cu curte dublă
Un element specific gospodăriilor maramureșene îl reprezenta existența curții duble, caracteristică zonelor agro-pastorale din Maramureș, Lăpuș și Sălaj. Prima curte era destinată vieții familiale și cuprindea casa, stupina, cămara pentru cereale, fântâna și colejna pentru atelaje. A doua curte, separată prin poartă, era rezervată animalelor și anexelor gospodărești, incluzând șura cu două poieți, fânarele, cotețele și fântâna pentru adăpat.
Casa construită în anul 1795 era realizată din bârne late de stejar și dispunea de o șatră spațioasă, susținută de stâlpi și arcade sculptate. Vatra liberă și cuptorul ocupau o mare parte din încăperea principală, iar lavițele pentru dormit făceau parte din structura inițială a construcției. Textilele din lână și ceramica decorativă completau organizarea tradițională a interiorului.
Complexele meșteșugărești și valorificarea energiei apei
Pe lângă gospodării, muzeele au conservat și instalații tehnice specifice satului tradițional. Complexul meșteșugăresc din Hărnicești, restaurat de Muzeul Etnografic al Transilvaniei, reunea o moară pentru măcinarea cerealelor, o piuă destinată îngroșării țesăturilor din lână și o vâltoare, toate funcționând alternativ cu aceeași sursă de apă. Construcția era realizată din bârne de stejar, iar la prispă era montată o rudă mobilă folosită pentru uscarea țesăturilor după piuare și vâltorire.
Evoluția construcției maramureșene în Muzeul ASTRA
Muzeul Civilizației Populare Tradiționale ASTRA din Sibiu a reconstituit un complex arhitectural reprezentativ pentru subzona Mara–Cosău, urmărind ilustrarea evoluției tehnicilor tradiționale de prelucrare a lemnului. Complexul a inclus casa din Călinești, casa din Berbești, gospodăria din Desești și gospodăria fierarului din Călinești, fiecare ilustrând o etapă diferită a arhitecturii tradiționale maramureșene.
Casa din Călinești, datată la sfârșitul secolului al XVIII-lea și transferată în muzeu în 1973, reprezenta modelul arhaic al locuinței de pe Valea Cosăului. Construcția avea plan dreptunghiular cu tindă, cămară și cameră de locuit, era ridicată din bârne masive de stejar și era acoperită cu draniță în patru ape, având șatră pe fațada principală.
Casa din Berbești, reconstruită în 1974, ilustra o etapă mai evoluată a tehnicilor constructive. Fațadele erau prevăzute cu șatră decorată prin arcade sculptate pe două laturi, iar planul cuprindea patru încăperi: tindă, camera de locuit, camera bătrânilor și cămara dispusă pe întreaga lungime a construcției. Pentru achiziționarea monumentului, muzeul a asigurat proprietarului lemnul necesar ridicării unei locuințe noi.
Apogeul arhitecturii tradiționale la gospodăria din Desești
Gospodăria de agricultori din Desești a reprezentat unul dintre cele mai complexe ansambluri restaurate. Casa, transferată în muzeu între anii 1998–2001, avea două niveluri, pivniță la parter și spații de locuit la etaj. Șatra se desfășura pe două laturi la nivelul inferior și pe trei laturi la etaj, fiind susținută de douăzeci și cinci de stâlpi sculptați. Autorul considera această construcție o sinteză și un moment de apogeu al evoluției arhitecturii tradiționale maramureșene.
Casa avea plan dreptunghiular, cu tindă mediană și două camere. Pereții erau realizați din bârne de fag cioplite cu securea și finisate cu barda, îmbinate în cheutori în coadă de rândunică și consolidate cu cuie din lemn. Șura, organizată pe două niveluri, reflecta transformările agriculturii de la începutul secolului al XX-lea, fiind adaptată pentru folosirea batozei acționate de cai și a instalațiilor de vânturare a cerealelor. Colejna păstra compartimentarea tradițională pentru adăpostirea porcilor, a mijloacelor de transport și a inventarului agricol.
Gospodăria fierarului și rolul meșterilor constructori
Complexul arhitectonic a inclus și gospodăria unui fierar din Călinești, unde atelierul și locuința ilustrau legătura dintre meșteșug și gospodăria tradițională. Interiorul casei reproducea condițiile de locuit ale unui fierar din mijlocul secolului al XIX-lea. Întregul ansamblu a fost restaurat între anii 1973 și 1976 cu participarea meșterului constructor Gheorghe Petcaș din Berbești și a echipei sale, care au executat atât demontarea, cât și reconstrucția monumentelor în muzeul sibian.
Restaurarea patrimoniului în Muzeul Satului din Baia Mare
Muzeul de Etnografie și Artă Populară din Baia Mare a inclus în colecțiile sale mai multe monumente provenite din subzona Mara–Cosău, între care case din Giulești, Berbești și Desești, precum și celebra poartă monumentală realizată de Traian Bilțiu Dăncuș.
Casa-școală din Giulești, datată 1794, avea două încăperi și era construită din lemn de brad fasonat pe patru fețe, sprijinit pe tălpi din stejar. Șatra era susținută de cinci stâlpi ornamentați, iar interiorul a fost organizat astfel încât să redea atmosfera unei școli confesionale sătești din secolul al XVIII-lea.
O altă casă din Giulești, transferată în muzeu în 1970, avea trei încăperi — casă, tindă și cămară — fiind prevăzută cu șatră și târnaț și acoperită cu draniță din brad.
Gospodăria Codre Ileana („Șoferița”) din Berbești, construită în anul 1806 de meșterul Pop Ștefan, era alcătuită din casă și șură. Bârnele masive de stejar, unele având lățimi de aproximativ 80 cm, formau pereții celor trei încăperi. Fațada era prevăzută cu șatră sprijinită pe cinci stâlpi ornamentați, iar pe meștergrindă se păstra inscripția în chirilică românească ce consemna data construcției și numele meșterului. Șura, construită din aceleași materiale, avea două grajduri și spațiu central pentru depozitarea uneltelor agricole și a fânului.
Poarta provenită din Budești, amplasată la intrarea gospodăriei, era decorată cu motivul funiei și cu roata solară, iar în muzeu a fost realizată o reconstrucție fidelă a grinzii originale.
Poarta monumentală ca simbol al arhitecturii maramureșene
Un loc aparte l-a ocupat poarta realizată de Traian Bilțiu Dăncuș în anul 1936, transferată în muzeu în 2001. Construită pe cinci stâlpi și având aproximativ patru metri înălțime, poarta era prevăzută cu portiță, vraniță și bancă pentru odihnă. Stâlpii frontali erau bogați ornamentați prin incizie și sculptură în relief, iar pe grinda superioară era inscripționat textul: „Spre muncă și reculegere TRAIAN BILȚIU DĂNCUȘ 1936”.
Bibliografie
Mirela Ana Barz, „Monumente de arhitectură vernaculară din subzona Mara–Cosău restaurate în muzeele în aer liber din România”, Acta Musei Maramorosiensis, vol. XIV–XV, 2018–2019
Știi mai multe despre Conservarea tehnicilor tradiționale de construire în lemn în muzeele din România? Spune și altora!