Casele tradiționale și meșteșugul lemnului pe Valea Arieșului
Valea Arieșului a constituit una dintre cele mai complexe arii de locuire tradițională din Munții Apuseni. Relieful fragmentat, alternanța dintre sectoarele înguste de vale și depresiunile favorabile așezărilor, întinsele culmi folosite pentru pășunat și bogăția pădurilor au influențat atât distribuția satelor, cât și ocupațiile locuitorilor.
Arhitectura nu a rezultat însă numai din adaptarea la condițiile naturale. Formele de locuire, organizarea gospodăriilor și tehnicile de construire s-au format printr-un proces îndelungat, în care istoria proprietății, păstoritul, exploatarea lemnului, agricultura montană și relațiile dintre comunități au avut un rol hotărâtor.
Din punct de vedere etnografic, valea cuprindea două zone distincte: Țara Moților, întinsă în bazinul superior al Arieșului, și Mocănimea, situată în special în sectorul mijlociu și în regiunea muntoasă a Munților Trascău. Între cele două teritorii existau numeroase elemente comune, îndeosebi în privința construcțiilor din lemn, dar și diferențe evidente de plan, elevație, acoperire și organizare a gospodăriei.
În Țara Moților, locuirea se desfășurase pe mai multe trepte de altitudine. Așezările din zona Bistra–Câmpeni se grupaseră în jurul altitudinilor de 650–700 de metri, cele din Arieșeni în jurul nivelului de 800–900 de metri, iar satele Scărișoara, Albac și Horea urcaseră spre 950–1.100 de metri.
În această regiune, populația înaintase treptat pe versanți în căutarea terenurilor necesare pășunatului, culturilor restrânse și exploatării pădurilor. Adăposturile folosite inițial sezonier deveniseră, în numeroase cazuri, gospodării permanente.
Arhitectura de pe Valea Arieșului s-a constituit astfel ca expresie a unei locuiri răspândite între vale, versant și culme, în care casa, anexele gospodărești și construcțiile temporare alcătuiau un sistem unitar.
Crângul și ocuparea treptată a înălțimilor
Așezarea caracteristică Țării Moților era crângul, format de regulă din două până la șase gospodării răsfirate pe înălțimi. Prima familie care ocupa și curăța terenul întemeia nucleul viitoarei așezări, iar numele crângului păstra frecvent numele sau porecla acesteia. Mătișești provenea de la Mateș, Burzești de la Burz, Lupești de la Lup, Rusești de la Rus, Chirești de la Chira, Măneșești de la Maneș, iar Purcelești de la Purcel.
Alte denumiri indicau poziția geografică sau activitatea dominantă, precum Valea Lungă, Subpiatră, Valea Poienii ori Valea Morilor.
Crângurile nu urmăreau strict limitele administrative. Între ele nu existau întotdeauna hotare vizibile, iar pășunile și unele proprietăți erau folosite în comun. Locuitorii Albacului utilizau, de pildă, terenuri aflate în hotarul Arăzii, deoarece o mare parte a proprietății devălmașe a vechii comune Albac se afla în această regiune.
Extinderea locuirii spre înălțimi se realizase prin intermediul mutăturilor, adăposturi ridicate la început pentru oamenii care tăiau pădurea sau păzeau animalele. Unele dintre aceste puncte economice deveniseră ulterior gospodării permanente.
În acest fel, satul risipit nu fusese o formă dezordonată de locuire, ci rezultatul ocupării succesive a terenurilor și al unei economii bazate pe deplasarea periodică între gospodărie, fânețe, pășuni și pădure.
În Mocănime, satul răsfirat se întâlnea de asemenea, mai ales în zonele cu relief accidentat, dar terasele mai largi ale Arieșului favorizaseră și formarea unor sate adunate. Lupșa, Sălciua de Jos și Sălciua de Sus se dezvoltaseră în lungul văilor, iar gospodăriile se concentraseră pe suprafețe mai restrânse. În asemenea așezări apăruseră curți delimitate prin garduri, spre deosebire de gospodăriile crângurilor, unde spațiul dintre construcții rămânea adesea deschis.
Ocupațiile și formarea peisajului construit
Agricultura avusese o pondere redusă în bazinul superior al Arieșului. Solurile pietroase, numite local terenuri de „babiță”, erau curățate de piatră și îmbunătățite cu gunoi de grajd. Pe versanți se practicau arături în terase, iar grosimea răzoarelor indica folosirea lor îndelungată. Culturile rămâneau însă limitate, iar pădurea și terenurile improductive ocupau suprafețe întinse.
Creșterea animalelor devenise ocupația principală. Păstoritul avea un caracter local și individual, animalele fiind urcate vara pe pășunile montane și coborâte ulterior în gospodărie sau în curțile de iernat. Acest sistem influențase direct organizarea locuinței și a anexelor, deoarece familia trebuia să dispună de adăposturi pentru vite, spații pentru depozitarea nutrețului și construcții sezoniere răspândite în hotar.
Exploatarea și prelucrarea lemnului completaseră economia gospodăriei. În condițiile unei agriculturi insuficiente, produsele din lemn erau schimbate sau vândute în zonele de câmpie și în târgurile apropiate. Vasele, șindrila, scândurile, cercurile de butoi, grinzile și elementele prefabricate pentru case circulau spre Abrud, Alba Iulia, Turda, Cluj, Huedin și Zarand.
În primele decenii ale secolului al XX-lea, satele moțești cuprindeau numeroși ciubărari, șindrilari, scândurari, cercurari, dulgheri și tăietori de pădure. Dulgherii, numiți și „bărdași”, se specializaseră în fasonarea grinzilor, a lețurilor și a căpriorilor, numiți local „caferi”. Meșteri cunoscuți proveneau din Albac, Bistra, Câmpeni și Sohodol. Unii ridicau case și șuri întregi, care erau apoi desfăcute, transportate și montate în alte localități.
În Sohodol și Bistra existaseră și numeroși „țapinași”, lucrători care doborau arborii, trăgeau trunchiurile până la apă și dirijau transportul lor. Lemnul era coborât prin jilipuri, jgheaburi amenajate pe pante, sau plutit pe cursurile de apă.
Șindrilarii lucrau mai ales primăvara și toamna, folosind lemn de molid. Certege, Secătura, Neagra și Bistra deveniseră centre cunoscute pentru producerea și desfacerea șindrilei, numită local „doște”. Joagărele de apă, răspândite mai ales după 1835, permiteau obținerea scândurilor, iar dulgherii ridicau și instalațiile necesare activităților miniere și gospodărești: șteampuri pentru zdrobirea minereului, mori de apă, oloinițe, dube și vâltori.
Gospodăria dintre vatră și hotar
Gospodăria reprezenta nucleul economic al familiei. În centrul ei se afla casa, însoțită de cămară, șura cu poiată, cotețele pentru porci și păsări, cuptoriștea sau „cohea” și colnița, numită și lemnărie. În hotar se găseau mutăturile, colibele de vărat, șurile sezoniere și curțile de iernat.
Dispunerea construcțiilor depindea de teren și de activitățile familiei. Casa era așezată pe „vatra de casă”, iar terenul din jur purta numele de curte, chiar dacă nu era întotdeauna împrejmuit. Pe înălțimi, clădirile aceleiași gospodării puteau fi răspândite la distanțe considerabile. În satele de vale, gospodăria se concentra în jurul casei, iar anexele se aliniau mai riguros în raport cu drumul.
Construcțiile cu funcție economică erau amplasate astfel încât să permită circulația oamenilor și animalelor, să protejeze furajele și lemnele și să reducă riscul incendiilor. Organizarea nu urma un plan abstract, ci reguli formate prin observație și experiență.
Panta era folosită pentru amenajarea pivnițelor, a grajdurilor și a acceselor diferențiate, iar orientarea față de drum și punctele cardinale se adapta situației concrete.
Lemnul, piatra și tehnicile de construire
Casele vechi fuseseră ridicate aproape exclusiv din lemn. Construcțiile cu două niveluri aveau însă fundația și pereții nivelului inferior din piatră. Piatra nu provenea de regulă din cariere organizate, ci era culeasă de pe versanți, din grohotișuri sau din albiile râurilor.
Pentru învelitori se foloseau paiele de grâu ori de secară și șindrila din lemn de brad sau molid. Alegerea materialului depindea de resursele locale. În Mocănime, unde agricultura cerealieră era mai răspândită, predominau acoperișurile din paie. În Țara Moților, unde cerealele erau mai puține, șindrila devenise materialul obișnuit.
Lemnul de brad sau molid se tăia iarna, pe lună nouă. Înainte de folosire, trunchiul era verificat prin crestarea cu securea și desprinderea unei așchii. Dacă aceasta se rupea spre stânga, „după soare”, fibra era considerată dreaptă. Dacă se rupea spre dreapta, lemnul avea fibra răsucită și nu putea fi crăpat sau îmbinat corect.
Trunchiurile erau curățate de coajă și fie prelucrate imediat, fie lăsate câteva luni la uscat. Lemnul gros se despica cu „pana”, o piesă din lemn sau metal introdusă într-o crestătură și lovită cu un mai de lemn. Suprafețele astfel obținute, numite „lemn tăiat la țântă”, păstrau denivelări vizibile.
Trasarea se realiza cu „ața de ațit”, înmuiată în „mânjală”, un amestec de cărbune și apă. Doi oameni întindeau ața de-a lungul trunchiului și o loveau de suprafața lemnului, marcând linia după care urma cioplirea. Securea executa apoi crestături succesive, iar porțiunile dintre acestea erau desprinse. Dacă una dintre marginile trunchiului rămânea nefasonată, aceasta se numea „paholț”.
Pereții se ridicau din bârne suprapuse, îmbinate la colțuri în „chiotori”. Pentru fixare se foloseau cuie din frasin, numite „melci”, introduse în găuri realizate cu sfredelul. Cuiul avea aproximativ 14 centimetri, intrând câte șapte centimetri în fiecare dintre cele două bârne. Orizontalitatea era verificată cu o strachină cu apă, folosită asemenea unui poloboc.
Ușile erau confecționate din scânduri late, iar balamalele proveneau din fierăriile sătești. Ferestrele aveau deschideri mici și erau uneori protejate cu cruci de fier numite „roșteie”, montate odată cu tocurile și pragurile.
Pereții exteriori și cei despărțitori, numiți „miezuini”, se sprijineau pe ziduri seci de piatră. Spațiile dintre bârne erau umplute cu paie, gunoi animal sau câlți de cânepă, numiți „funfurei”.
În interior se aplica o lipitură numită „văcălaș”, obținută din pământ amestecat cu pleavă și gunoi. Pentru ca lutul să adere la perete, bârnele erau crestate, iar în ele se introduceau așchii scurte, „țintuiele”, care formau o armătură.
Pereții expuși spre nord erau uneori placați cu șindrilă. Această soluție îi proteja de umezeală și vânt și prelungea durata de folosire a lemnului.
Ultimul rând al pereților era încheiat prin „cunună”, alcătuită din cosoroabe, numite local și „cusurăi”. Pe acestea se sprijinea șarpanta. Structura ei varia în funcție de materialul învelitorii.
Acoperișul din paie și acoperișul din șindrilă
În cazul acoperișului din paie, căpriorii erau așezați la aproximativ 60 de centimetri unul de altul. Peste ei se montau lețuri dese, iar la partea inferioară a căpriorilor se introduceau cuie de lemn, la intervale de 25–30 de centimetri. Acestea susțineau unul sau două lețuri care împiedicau alunecarea paielor.
Paiele de grâu erau obținute prin treierare manuală, umezite și călcate „la picior”. Stratul putea ajunge la o grosime de 80–100 de centimetri. În câmpul acoperișului, paiele erau fixate cu crengi, iar coama era străpunsă de patru sau cinci „săgeți” din lemn. La final, învelitoarea era pieptănată cu grebla. Panta foarte accentuată permitea scurgerea rapidă a apei și împiedica pătrunderea zăpezii.
Șindrila era folosită mai ales în Țara Moților. Înainte de montare, putea fi conservată prin afumare, procedeu care aducea rășina la suprafață și forma un strat protector. Acoperișul tradițional avea patru ape și o înălțime considerabilă. În apa din față se tăiau răsuflători semicirculare, numite „pui”, care evacuau fumul și aeriseau podul.
Atât casa, cât și anexele erau construite în sistemul structural al bârnelor suprapuse, cunoscut în arhitectura de lemn prin termenul blockbau. Aceeași logică a îmbinărilor, cununilor și șarpantelor se regăsea la locuințe, cămări, șuri, cotețe și adăposturi temporare.
Casa moțească și casa din Mocănime
Casa veche din Țara Moților avea adesea un soclu de înălțime inegală, adaptat pantei. În spațiul inferior se amenaja un mic grajd sau o pivniță, iar nivelul de locuire era ridicat deasupra acestuia. Accesul se făcea printr-o scară cu una sau două rampe, uneori cu podest intermediar. Scara înaltă și dublă devenise unul dintre elementele distinctive ale locuinței moțești.
În alte situații, „argeaua”, adică volumul din lemn al casei, se sprijinea pe „picioare” de piatră sau pe „buciumi”, trunchiuri scurte așezate în stive numite „cășițe”. Fațada era accentuată de tîrnaț, spațiul semiacoperit care asigura accesul în încăperi și legătura cu exteriorul.
Casa din Mocănime se ridica de regulă pe o temelie joasă, formată din unul sau două rânduri de pietre. La formele cele mai vechi, prispa era alcătuită dintr-un „pomnol”, un brâu de pământ lipit de-a lungul fațadei, și o laviță fixată pe o porțiune a peretelui. Ulterior apăruse tîrnațul liber, fără parapet, iar într-o etapă mai târzie tîrnațul înfundat.
Pe cursul mijlociu al Arieșului, stâlpii prispei erau legați prin arcade din lemn. Ritmul acestora organiza întreaga fațadă și îi conferea o expresie distinctă. Învelitoarea din paie, foarte înaltă, ajungea uneori la un raport de aproximativ trei părți acoperiș la o parte perete.
În perioada interbelică, formele tradiționale se modificaseră. Piatra și lemnul continuau să fie folosite pentru structurile principale, dar șindrila era asociată cu țigla. Acoperișul în patru ape fusese înlocuit uneori de unul cu două ape pe fațadele lungi, cu „fundoaie” din scândură și un mic pinion acoperit cu țiglă. Pe unele fațade apăruseră decorații discrete în tencuială.
Evoluția planului locuinței
Forma cea mai veche fusese casa monocelulară, alcătuită dintr-o singură încăpere plurifuncțională și un mic tîrnaț. Pe terenurile în pantă, sub ea se amenaja o pivniță sau un grajd.
Planul bicelular, cunoscut drept casa cu cămară, cuprindea două încăperi cu intrări separate din tîrnaț. Treptat, cămara își schimbase funcția și devenise cameră de locuit. Într-o variantă evoluată, lângă cămară se adăugase o a doua cameră, iar prin compartimentarea spațiului central se formase o tindă din care se intra în toate cele trei încăperi.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea se generalizase casa cu două niveluri. La parter se aflau bucătăria și pivnița, iar la etaj două camere deschise din tîrnaț. Uneori, o parte a tîrnațului era închisă pentru a crea o cameră suplimentară.
Locuința putea integra și funcții economice publice. Casele cu moară aveau la nivelul inferior o bucătărie și o pivniță, iar într-un spațiu separat se afla angrenajul morii. La etaj se găseau camerele de locuit și partea superioară a instalației. Casa cu cârciumă cuprindea, pe lângă pivniță, încăperea destinată servirii și vânzării băuturilor. Unele locuințe includeau și prăvălii ori ateliere temporare de văsărit.
În Mocănime, planul evoluase de la încăperea unică la casa cu tindă și cameră, apoi la casa cu două încăperi și tindă mediană. Cămara devenise treptat anexă separată, iar tîrnațul se adăugase de regulă pe fațada principală.
Vatra, camnița și interiorul casei
Organizarea interiorului era determinată în primul rând de locul sursei de căldură. Sistemul arhaic de încălzire și preparare a hranei era vatra cu „camniță”, amplasată în colțul format de peretele median și peretele din spatele casei.
Camnița era alcătuită din vatră, corpul de piatră, „guriță”, horn, „băbură” și „budureț”. Vatra propriu-zisă era o platformă din lespezi lipite cu lut, ridicată la aproximativ 40 de centimetri deasupra pardoselii și sprijinită pe un zid de piatră sau pe butuci din lemn.
Corpul camniței era format din patru lespezi de bazalt, susținute de un jug. Deasupra vetrei se afla „gurița”, o ramă de lemn montată în consolă, pe care se păstrau sărărița, amnarul și vasele de pământ. Hornul din piatră evacua fumul în pod, unde „băbura”, realizată tot din piatră, îl devia și stingea scânteile.
Între camniță și perete se afla un spațiu în care stăteau copiii, numit „buduroiu”, „budureț” sau „anghețu”. Lângă foc era fixată o laviță lată din fag, „hoica”, pe care se așezau de regulă bătrânii.
După apariția tindei mediane, cuptorul fusese mutat în tindă și însoțit de un pomnol, o platformă mare din pământ, în timp ce vatra rămânea în camera de locuit. Mai târziu, cuptorul fusese scos în afara casei și integrat unei anexe separate.
Interiorul era completat prin numeroase spații mici de depozitare. Deasupra ușilor se montau polițe, iar pe grinda din „dricul cășii”, numită și meștergrindă, se păstrau tutunul, cuțitele, cărțile, actele, chibriturile și lumânările. Un pomnol îngust, lipit de perete, era folosit de bătrâni pentru uscarea opincilor. Alte polițe erau încastrate în dreptul ferestrelor.
Mobilierul rămânea redus la piesele esențiale: pat, laviță, podișor, masă înaltă și, uneori, scaunul de văsărit. În registrul superior al încăperii se aflau icoanele, ceramica și „ruda”, o culme pe care erau expuse țesăturile.
Cămara și spațiile de depozitare
Cămara de haine și bucate constituia una dintre anexele cele mai vechi. Amplasată adesea pe teren în pantă, avea o pivniță frontală sau laterală. Dimensiunile sale erau reduse, dar structura și aspectul fațadei se apropiau de cele ale casei.
Construcția se ridica pe un soclu din lespezi de piatră. Peste acesta se așezau tălpile din stejar sau brad și pereții din bârne fasonate pe patru fețe. Primele și ultimele bârne ale pereților laterali se prelungeau pentru a susține tîrnațul, prevăzut cu stâlpi și arcade din lemn.
În Mocănime, cămara era acoperită de obicei cu paie de grâu, iar în Țara Moților cu șindrilă. Aerisirea se realiza prin răsuflători practicate în perete, uneori protejate cu obloane rabatabile. La începutul secolului al XX-lea, unele cămări moțești includeau și un mic atelier de văsărit.
Șura cu poiată
Șura era una dintre anexele esențiale ale gospodăriei. Ea adăpostea nutrețul, uneltele și mijloacele de transport, iar poiata servea drept grajd pentru vite.
Forma veche fusese șura poligonală cu un grajd. Ulterior se răspândise planul dreptunghiular cu două unități: șura și poiata. Când construcția se dezvoltase „pe dric”, adică pe mijloc, spațiul șurii era încadrat de două poieți, iar planul poligonal dispăruse.
Pereții erau ridicați din trunchiuri de molid cioplite pe două sau patru fețe și îmbinate în chiotori. Capetele bârnelor rămâneau uneori puternic ieșite sub streașină. Grinzile transversale dispuse în trepte preluau greutatea acoperișului și o transmiteau către pereți.
Tălpile erau masive, iar îmbinările erau consolidate cu „melci” din frasin. Capătul chertat al unei chiotori se numea „barbă”. Peste pereții ridicați până la aproximativ 2,70 metri se așezau cosoroabele. Căpriorii, numiți „corni”, erau uniți în treimea superioară prin piese scurte numite „găinari”.
Șura cu o poiată măsura între aproximativ 6 × 4 și 8 × 5 metri, iar cea cu două poieți putea ajunge la 11 × 6 metri. Fiecare spațiu avea propria ușă. Între șură și grajd exista „oblocul”, deschiderea prin care furajele erau introduse direct în iesle. La șurile mari, două uși înalte permiteau intrarea căruței încărcate, iar într-unul dintre batanți era tăiată o ușă mică pentru accesul zilnic.
Podeaua grajdului se făcea din blăni groase de brad sau fag, așezate ușor înclinat. Spațiile dintre bârne erau lipite cu pământ amestecat cu pleavă, pentru păstrarea căldurii pe timpul iernii.
Învelitorile din „goz”
Șurile din Țara Moților erau acoperite cu materiale diferite de cele folosite în mod obișnuit la case. Paiele de secară puteau fi amestecate cu cetină, numită „sîlhă”, sau cu așchii rezultate din prelucrarea lemnului.
În cosoroabe se înfigeau „clenci” ori „fugași”, țăruși de lemn în jurul cărora erau răsucite firele lungi de paie. Paiele erau prinse de lețuri cu „cloambe de sîlhă”, crengi flexibile de jneapăn. Cetina forma o armătură și reducea cantitatea de paie necesară. Pentru un asemenea acoperiș, paiele puteau fi adunate timp de doi până la șase ani.
O învelitoare bine întreținută rezista până la aproximativ cincizeci de ani. În perioadele de secetă, acoperișul putea fi desfăcut, iar paiele erau folosite ca hrană pentru animale.
În satele situate la altitudini mari, precum Negești, Sfoartea, Dealu Ordâncușii, Ocoale și Gârda Seacă, șurile erau acoperite cu straturi alternative de cetină și așchii de molid. Peste lețuri se așezau crengi de jneapăn, apoi cetină și așchii, până când învelitoarea ajungea la o grosime de aproximativ doi metri. Coamele erau fixate cu țăruși lungi de circa 1,50 metri.
Aceste învelitori, numite generic acoperișuri din „goz”, căpătau o înfățișare masivă. Pe suprafața lor creșteau uneori ierburi și arbuști. Aceeași tehnică era folosită și la cămări sau la micile adăposturi pentru animale.
Cuptoriștea, cocina și lemnăria
Cocina pentru porci era asociată frecvent cotețului pentru păsări. Se ridica pe un pat de pietre, pe bolovani așezați la colțuri sau pe buciumi. Pereții din bârne erau încheiați în unghi drept sau ascuțit, iar acoperișul era din goz ori șindrilă. Cocina era adesea dublă și avea un vălău comun pentru hrană.
Într-o altă formulă, cuptorul se așeza pe un postament din zidărie sau bârne, iar spațiul de sub el era transformat în adăpost pentru porci. Cotețul găinilor, realizat din scânduri și împărțit în compartimente, era fixat în consolă și accesibil printr-o scară mică.
Cuptoriștea, numită și „cohe”, devenise anexă independentă la începutul secolului al XX-lea, pe măsură ce vechea camniță era desființată. Construcția din scânduri sau bârne adăpostea gura cuptorului și uneori o vatră pentru pregătirea hranei porcilor. Vara, funcționa ca bucătărie.
Cuptorul se ridica pe un postament de piatră, în interiorul căruia putea fi amenajat un coteț pentru pui. Corpul său era realizat inițial din pământ amestecat cu pleavă, aplicat pe o structură de nuiele. Mai târziu, fusese construit din cărămidă legată cu „maltăr”, mortar de var și nisip.
Colnița sau lemnăria proteja rezervele de combustibil necesare iernilor lungi. Se ridica pe un pat de pietre plate, din scânduri, și putea avea dimensiuni de aproximativ 5 × 3 metri. Acoperișul într-o singură apă, realizat din scândură sau șindrilă, avea o pantă mare și o streașină îngustă.
Mutătura, coliba și curtea de iernat
Mutătura era amplasată pe proprietățile îndepărtate ale gospodăriei. Dacă se afla la o distanță de aproximativ o oră sau o oră și jumătate de mers, putea consta numai într-un grajd vizitat zilnic. La distanțe mai mari, cuprindea un „sălaș”, o încăpere pentru locuit, și două poieți cu șură.
Mutătura era folosită în intervalul dintre pășunatul de vară și iernatul în gospodărie. Familia nu se deplasa întotdeauna în întregime, ci trimitea un membru care păzea animalele și întreținea adăpostul.
Coliba pentru vărat deservea mai multe gospodării. Pe lângă păstori, putea adăposti și bărbații care lucrau lemnul pentru vase. În Mocănime, colibele erau fixe și se aflau în apropierea terenurilor cultivate. Aveau de regulă o singură încăpere, de aproximativ 3 × 3 metri, pereți din lemn rotund sau cioplit și acoperiș din șindrilă ori paie. În interior se găseau o vatră simplă din trei pietre, lavițe și polițe.
Curtea de iernat era amenajată pe fânețele înalte ale satelor de pe cursul mijlociu al Arieșului. Nutrețul nu mai era coborât în vatră, ci animalele erau duse la locul în care acesta fusese strâns. Încăperea de locuit, poiețile și colnele pentru vite erau cuprinse într-un ocol întărit din lemn.
Șura poligonală din hotar
Un loc aparte în arhitectura agro-pastorală îl ocupa șura poligonală, cunoscută sub denumirile de șură „de îmblătit”, șură cu „gurgui”, cu „șăitură” sau cu „prelungitură”. Forma sa era răspândită într-o arie largă din vestul țării, cuprinzând Abrudul, bazinul Zlatnei, Mocănimea Apusenilor, Buciumănimea, Țara Zarandului și fânețele de sub Munții Pleș.
Șura hexagonală, prevăzută cu două prelungiri, servea la depozitarea cerealelor și la treieratul manual cu îmblăciul. Capetele absidate facilitau scuturatul și vânturatul boabelor. Forma oblică a pereților avea și rolul practic de a „sparge vântul”.
Într-o etapă ulterioară, șura poligonală înglobase un grajd dreptunghiular. În anii în care terenul era folosit ca pășune, construcția adăpostea animalele și păstorii. Când terenul era cultivat, își relua funcția agricolă.
Întreaga clădire se sprijinea pe bolovani și tălpi masive. Fiind alcătuită din bârne demontabile, putea fi mutată de pe o proprietate pe alta. Pe pereții interiori apăreau uneori ani incizați, precum 1835, 1839 sau 1911, care marcau moștenirile și schimbarea proprietarilor. Pe pragurile superioare puteau exista date scrise cu caractere slavone, numite local „scris în potcoave”, iar pe tocurile ușilor era scrijelită o cruce.
O arhitectură a adaptării
Arhitectura tradițională de pe Valea Arieșului păstrase aceeași logică tehnică de la casă până la cele mai mici anexe. Bârnele încheiate în chiotori, tălpile, cuiele din frasin, cosoroabele, căpriorii și acoperișurile în patru ape formau un sistem constructiv adaptat lemnului disponibil și condițiilor montane.
Diferențele dintre Țara Moților și Mocănime se manifestaseră mai ales în elevația casei, în forma prispei, în materialul învelitorii și în concentrarea gospodăriilor. Casa moțească se ridicase frecvent pe socluri înalte, picioare de piatră sau cășițe de buciumi și fusese legată de scară și tîrnaț. Casa din Mocănime păstrase temelia joasă, acoperișul masiv din paie și fațada ritmată de arcadele prispei.
În ambele regiuni, planul locuinței evoluase de la încăperea unică la casa cu cămară, tindă mediană, camere multiple și funcții economice integrate. Anexele se diversificaseră pe măsură ce activitățile familiei deveniseră mai complexe, iar construcțiile din hotar asiguraseră continuitatea dintre gospodărie, pășune, fâneață și pădure.
Formele rezultate nu fuseseră simple răspunsuri la relief sau climă. Ele exprimaseră un mod de folosire a proprietății, o organizare a muncii și o relație stabilă între comunitate și resursele locale. Casa, șura, cămara, coliba și curtea de iernat alcătuiseră împreună un habitat extins, în care locuirea permanentă și activitățile sezoniere nu puteau fi separate.
Bibliografie
Ana Bârcă, „Arhitectura tradițională pe Valea Arieșului”, Revista Monumentelor Istorice, nr. 1, 1992
Știi mai multe despre Casele tradiționale și meșteșugul lemnului pe Valea Arieșului? Spune și altora!