Arhitectura lemnului în construcțiile tradiționale din Banat
Lemnul a reprezentat unul dintre materialele de bază ale arhitecturii populare din Banat, fiind utilizat vreme îndelungată atât la ridicarea locuințelor, cât și a anexelor gospodărești și a construcțiilor cu caracter obștesc.
Casele din lemn au coexistat timp îndelungat cu cele realizate din pământ bătut și cu cele construite din împletitură de nuiele, iar arhitectura lemnului a rămas predominantă până după începutul secolului al XX-lea.
Abia în ultimele decenii ale secolului trecut aceasta a fost înlocuită treptat de construcțiile din cărămidă. Numeroase edificii păstrate au oferit posibilitatea reconstituirii tehnicilor constructive și au demonstrat că civilizația lemnului din vestul și sud-vestul României s-a înscris în aceeași tradiție arhitecturală românească, atât prin folosirea materialului, cât și prin tipologia construcțiilor.
Mărturii istorice privind construcțiile din lemn
Existența și răspândirea construcțiilor din lemn în Banat au fost consemnate și de călători străini. În anul 1564, italianul Giovan Andrea Gromo, iar ulterior Evlia Çelebi și Ehrler, au remarcat faptul că locuitorii români își ridicau casele din bârne suprapuse, fără utilizarea fierului în sistemul constructiv. Aceste observații au confirmat vechimea și continuitatea unei tehnici tradiționale bazate aproape exclusiv pe prelucrarea lemnului.
Alegerea și pregătirea lemnului
Materialul lemnos era ales în funcție de resursele locale. În regiunile montane au fost utilizate cu precădere fagul și bradul, iar în zonele joase stejarul. De asemenea, au fost folosite ulmul, teiul și salcâmul, însă stejarul a rămas esența preferată datorită rezistenței și durabilității sale, fiind destinat în special tălpilor, cununilor și stâlpilor construcției.
Doborârea arborilor respecta un calendar bine stabilit, desfășurându-se între luna octombrie și începutul lunii martie, în ultimele pătrare ale lunii. Se considera că lemnul tăiat în afara acestei perioade era predispus atacului insectelor și degradării. Înainte de doborâre, trunchiul era secționat circular până la jumătatea inimii, fiind lăsat un timp pentru eliminarea umezelii prin tăietura practicată în scoarță. După tăiere, arborii rămâneau în pădure cel puțin trei luni, pentru uscare și consolidare, evitându-se expunerea lor la ger.
Fundația și talpa construcției
Cele mai vechi construcții din lemn nu dispuneau de fundații propriu-zise. Talpoaiele erau așezate direct pe lespezi de piatră, iar în anumite zone se utilizau „sciompii”, piloni masivi din stejar, ulm sau salcâm, îngropați sub talpa construcției la intervale regulate. Ulterior, această tehnică a fost înlocuită prin săparea șanțurilor destinate fundației.
Tălpile erau cioplite pe toate cele patru fețe și erau îmbinate la colțuri prin „cheutori”. La construcțiile de mari dimensiuni, în special la biserici, grinzile talpei ajungeau frecvent la secțiuni de aproximativ 40 × 40 cm sau chiar mai mari.
Sistemul Blockbau și ridicarea pereților
Deasupra tălpilor erau ridicați pereții formați din cununi orizontale suprapuse, după sistemul cunoscut sub denumirea de Blockbau, caracteristic arhitecturii tradiționale românești din lemn. Această tehnică, considerată cea mai veche metodă de construire din bârne, s-a păstrat până în epoca modernă în zona Alpilor Dinarici, în spațiul carpatic și în sud-estul Europei.
Îmbinările dintre cununi erau realizate prin crestături executate în diverse forme, cunoscute sub denumirile de „în cheutori”, „în amnari”, „căucește”, „în topi”, „bătrânește” sau „în coadă de rândunică”. Diversitatea acestor îmbinări reflecta experiența acumulată de meșterii dulgheri și adaptarea tehnicilor la caracteristicile fiecărei construcții.
Evoluția tehnicilor de îmbinare
Primele construcții utilizau bârne necioplite, fixate la colțuri prin crestături rotunjite executate cu barda, astfel încât suprapunerea cununilor să fie cât mai etanșă. În general, erau preferate bârne lungi, egale cu lungimea pereților, însă au fost utilizate și bârne mai scurte, completate prin introducerea unor stâlpi intermediari („căței”) prevăzuți cu șanțuri și fixați cu cuie din lemn.
Ulterior, construcțiile au fost realizate din bârne cioplite pe patru muchii. Această soluție a permis o mai bună etanșare între elementele constructive și a eliminat necesitatea umplerii spațiilor dintre bârne cu mușchi, pene de lemn sau pământ, materiale indispensabile în cazul bârnelor rotunde.
Tipuri de pereți și sisteme constructive
În arhitectura tradițională din Banat au coexistat mai multe sisteme de construire a pereților, diferențiate în funcție de forma bârnelor utilizate. Cea mai veche variantă folosea bârne rotunde necioplite, inclusiv pentru talpoaie, acestea fiind alese astfel încât să acopere întreaga lungime a pereților și întrerupte doar în dreptul ușilor și ferestrelor. Îmbinările de colț erau executate în „cheutori” sau „în cheie”, prin crestături rotunjite realizate cu securea.
Mai rar a fost utilizată tehnica pereților realizați din bârne cioplite pe două fețe, exemplificată de biserica din Topla, aflată astăzi în Muzeul Satului Bănățean. Cea mai răspândită soluție constructivă a devenit însă cea bazată pe bârne cioplite pe toate cele patru fețe, care ofereau o aderență mai bună între elemente și reduceau pătrunderea aerului în interiorul construcției.
Colțurile erau îmbinate drept, prin prelucrare cu securea sau cu fierăstrăul, fiind utilizat sistemul românesc de îmbinare în „cheutori”.
Bibliografie
Viorel Popescu, „Arhitectura lemnului”, în Analele Banatului. Etnografie, vol. V, 2000
Știi mai multe despre Arhitectura lemnului în construcțiile tradiționale din Banat? Spune și altora!