Stâna tradițională și organizarea vieții la munte. Păstoritul și arhitectura sezonieră a Munților Branului
Munții Branului au păstrat una dintre cele mai bine individualizate forme de arhitectură pastorală din spațiul românesc, rezultat al unei îndelungate adaptări la condițiile naturale ale masivului Bucegi și ale Pietrei Craiului.
În această regiune, construcțiile ridicate pentru păstorit nu au reprezentat simple adăposturi provizorii, ci au constituit adevărate complexe gospodărești sezoniere, organizate în funcție de activitățile desfășurate în timpul verii și de tehnologia tradițională a prelucrării laptelui.
Evoluția lor a fost strâns legată de dezvoltarea păstoritului montan și de organizarea vieții economice a comunităților din culoarul Branului, unde creșterea animalelor a rămas vreme îndelungată ocupația principală a locuitorilor.
Particularitățile acestei arhitecturi au fost determinate atât de configurația reliefului, cât și de modul de exploatare a pășunilor alpine. Așezările brănene, răspândite pe fânețe și pe versanții de la poalele muntelui, aveau acces la întinse suprafețe de pășune și la pădurile de conifere care furnizau principalul material de construcție.
În aceste condiții s-a dezvoltat un sistem coerent de construcții pastorale, adaptate diferitelor etape ale ciclului anual de pășunat și transhumanță.
Legăturile istorice dintre Bran și Săcele au contribuit la formarea unor tradiții pastorale apropiate. Cele două regiuni au aparținut aceluiași spațiu economic și au cunoscut o dezvoltare asemănătoare a păstoritului, ceea ce explică existența unor tipuri constructive comune și a unor forme similare de organizare a vieții la munte.
Transhumanța, practicată de mocanii care închiriau pășuni în Țara Românească încă din secolul al XVI-lea, a favorizat circulația oamenilor, a experienței și a soluțiilor constructive, consolidând un model de stână caracteristic întregului arc montan al Țării Bârsei.
Sistemul construcțiilor pastorale
Arhitectura pastorală din Munții Branului era alcătuită din mai multe categorii de construcții, fiecare răspunzând unei funcții precise în economia pastorală. În apropierea satelor și pe terenurile de fânețe de la poalele muntelui se întâlneau hodăile și hodăițele, complexe izolate destinate adăpostirii vitelor, depozitării fânului și locuirii temporare a membrilor unei singure gospodării.
Aceste construcții erau utilizate vara, în timpul muncilor agricole, dar mai ales toamna, iarna și primăvara, când animalele erau ținute pe pășunile apropiate satelor.
În zona pășunilor alpine apăreau stânele, cele mai reprezentative construcții pastorale ale regiunii. Amplasate în golurile montane de pe versanții nord-vestici și nord-estici ai Bucegilor și Pietrei Craiului, în locuri precum Vlădușca, Zănoaga, Curmătura, Polițe, Predușu sau Guțanu, acestea erau ridicate în apropierea izvoarelor și în locuri ferite de vânt. Alegerea amplasamentului urmărea asigurarea apei necesare oamenilor și animalelor, precum și protecția împotriva condițiilor climatice specifice altitudinilor mari.
Stâna îndeplinea simultan funcția de locuință sezonieră, atelier pentru prelucrarea laptelui și centru de organizare a întregii activități pastorale. În jurul ei gravita întreaga gospodărie de munte, iar anexele completau funcțiile economice ale ansamblului.
De la stâna cu două încăperi la stâna cu trei încăperi
Cele mai vechi construcții stabile din această regiune erau stânele alcătuite din două încăperi: fierbătoarea, destinată preparării produselor lactate, și stâna foilor, încăperea rezervată păstrării și maturării brânzeturilor. Acest tip de construcție a rămas în uz o perioadă îndelungată și a constituit baza dezvoltării ulterioare a arhitecturii pastorale.
În timp, nevoile tot mai complexe ale păstoritului au dus la apariția stânii cu trei încăperi, considerată forma cea mai evoluată a arhitecturii pastorale din Munții Branului. Introducerea unei încăperi centrale, comarnicul, a modificat radical organizarea activităților de la stână.
Mulsul oilor, manipularea vaselor, circulația oamenilor și coordonarea întregului proces de prelucrare a laptelui puteau fi desfășurate într-un mod mult mai eficient, fără interferențe între diferitele operații.
Răspândirea acestui tip de construcție s-a produs spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, iar la începutul secolului al XX-lea în Munții Branului existau aproximativ douăzeci și două de asemenea stâne. Cele mai multe deserveau simultan două sau trei turme de oi și efective importante de bovine, între patruzeci și optzeci de capete, ceea ce impunea o organizare riguroasă a spațiului și a activităților desfășurate zilnic.
Planul dreptunghiular al construcției era comun tuturor acestor stâne. Pereții erau realizați din bârne de brad, iar în anumite masive, precum Gaura și Guțanu, se întâlneau și construcții ridicate din piatră. Acoperișul era aproape întotdeauna în patru ape și acoperit cu șindrilă, soluție care facilita scurgerea rapidă a precipitațiilor și rezistența în condițiile climatice ale înălțimilor montane.
Materiale și tehnici de construcție
Întreaga tehnică de construire a stânelor se integra tradițiilor arhitecturii populare românești. Materialul principal era lemnul de brad, exploatat din pădurile aflate în imediata apropiere a locurilor de pășunat. Peste o fundație joasă din piatră erau așezate tălpile, grinzile de bază ale construcției, pe care se ridicau pereții alcătuiți din bârne rotunde, iar într-o etapă mai târzie din bârne cioplite pe două fețe.
Colțurile erau încheiate printr-un sistem tradițional de îmbinare în cruce, cunoscut în Bran sub denumirea de babe sau chei românești. Această soluție asigura stabilitatea pereților fără utilizarea elementelor metalice și reprezenta una dintre cele mai răspândite tehnici de dulgherie din arhitectura vernaculară montană.
Deasupra pereților se montau grinzile longitudinale, iar peste acestea erau fixate vânturile, grinzi prevăzute cu tăieturi speciale în care se introduceau căpriorii acoperișului.
Structura acoperișului era alcătuită din căpriori de brad fixați cu cuie de lemn și legați prin chingi, realizate din prăjini despicate și cioplite. Peste această rețea era aplicată șindrila, confecționată manual cu barda și cuțitoaia din trunchiuri de brad fără noduri.
Fixarea șindrilei se făcea inițial cu cuie forjate manual de fierarii satelor, iar ulterior cu cuie industriale. Deasupra încăperii destinate fierberii laptelui se ridica un mic acoperiș suplimentar, amplasat pe coamă, prin care era evacuat fumul vetrei. Acest element purta denumirea pitorească de măgarul stânii și reprezenta una dintre particularitățile arhitecturii pastorale brănene.
Astfel alcătuită, stâna cu trei încăperi reprezenta rezultatul unei îndelungate experiențe constructive, în care fiecare soluție tehnică răspundea unei nevoi funcționale precise. Organizarea interioară avea însă să ducă această specializare și mai departe, fiecare încăpere fiind destinată unei etape distincte din procesul tradițional de prelucrare și păstrare a produselor lactate.
Organizarea interioară a stânii cu trei încăperi
Forma cea mai evoluată a arhitecturii pastorale din Munții Branului era reprezentată de stâna cu trei încăperi, construcție care răspundea în mod riguros tuturor etapelor procesului de prelucrare a laptelui și organizării vieții ciobanilor pe durata verii.
Compartimentarea nu era întâmplătoare, fiecare spațiu având o funcție bine determinată, iar succesiunea încăperilor permitea desfășurarea continuă a activităților fără interferențe între muls, prepararea produselor lactate și depozitarea acestora.
În Munții Branului predominau stânele în care comarnicul ocupa poziția centrală, deși existau și exemple în care această încăpere era amplasată lateral, lângă fierbătoare, așa cum se întâlnea la stâna din Curmătura – Golul din Mijloc, în Piatra Craiului.
Amplasarea centrală oferea însă avantaje funcționale evidente, deoarece facilita circulația între celelalte două încăperi și permitea coordonarea întregii activități pastorale dintr-un singur punct.
Comarnicul era spațiul în care se desfășura mulsul oilor, dar îndeplinea și funcția de încăpere de acces și organizare, asemănătoare tindei din locuința țărănească.
Aici erau păstrate botele pentru apă, gălețile și cupele de muls, numerele și dangalele folosite la însemnarea oilor, bunzile și cojoacele ciobanilor, precum și șeile animalelor de povară. Obiectele erau așezate pe tălpi, polițe sau agățate în cârlige de lemn, astfel încât spațiul central să rămână liber pentru deplasarea oilor în timpul mulsului.
Peretele dinspre strungă era prevăzut cu două uși înguste, fiecare având câte două ușcioare montate în butuci și țâțâni din lemn curbat. Între cele două deschideri erau fixați butucii pe care se așezau ciobanii în timpul mulsului. Pardoseala comarnicului era realizată din prăjini rotunde dispuse în pantă ascendentă pe o distanță de aproximativ un metru și jumătate de la intrare, continuând apoi orizontal până la capătul încăperii. Această soluție simplă ușura reținerea oilor și făcea ca mulsul să se desfășoare într-un ritm continuu și ordonat.
Fierbătoarea – centrul activității de prelucrare a laptelui
Încăperea cea mai spațioasă era fierbătoarea, destinată preparării produselor lactate. În centrul ei, iar uneori într-un colț, era amenajată vatra stânii, în jurul căreia gravita întreaga activitate zilnică. Deasupra vetrei era suspendat cazanul pentru prepararea urdei cu ajutorul unor suporturi masive din lemn, numite cujbe.
Capătul acestora se sprijinea într-un ochi, realizat prin intermediul unei țâțâni de lemn fixate în grinda principală a încăperii. În unele stâne, cujbele erau înlocuite de zăvădare, prăjini lungi de brad fără noduri, sprijinite în furci amplasate lângă vatră.
Mobilierul fierbătorii era redus la strictul necesar. De-a lungul pereților se aflau tălpi realizate din prăjini cioplite, o masă joasă, rotundă sau dreptunghiulară, și câteva scaune confecționate din bucăți de trunchi de brad.
Restul spațiului era ocupat de uneltele specifice stânii: crintele, cioplite dintr-un singur trunchi și folosite la presarea cașului, tăbârcelele pentru stoarcerea acestuia, închegătoarea, putina pentru zer, steandurile și celelalte vase necesare preparării produselor lactate. Fiecare obiect avea un loc bine stabilit, iar organizarea încăperii urmărea desfășurarea rapidă și eficientă a muncii.
Stâna foilor – spațiul destinat maturării brânzei
Cea de-a treia încăpere era destinată exclusiv prelucrării finale și păstrării brânzei și purta denumirea de stâna foilor. Numele provenea de la foile din piele folosite la confecționarea burdufurilor și de la pieile oilor moarte în timpul văratului, păstrate aici până la prelucrare. Din punct de vedere funcțional, această încăpere reprezenta adevărata cămară a stânii și era amenajată astfel încât să asigure o temperatură cât mai scăzută și constantă.
Pentru obținerea acestui microclimat, nivelul podelei era coborât cu aproximativ patruzeci-cincizeci de centimetri față de celelalte încăperi. Peste pământul bine tasat se așterneau fâșii late de scoarță de brad, iar rosturile pereților erau umplute cu jabiu de pădure, un mușchi vegetal cu bune proprietăți izolatoare. Tavanul, alcătuit din bârne despicate, era acoperit la rândul lui cu scoarță de brad și cu un strat subțire de pământ, măsură care contribuia la menținerea temperaturii constante.
De-a lungul pereților erau instalate paturile pentru maturarea brânzei, patul baciului și podine din lemn pe care erau așezate buduroaiele de depozitare, sacii și coșurile cu urdă. În centrul încăperii se aflau masa de lucru și hîrdăul prevăzut cu răvare, folosite la frământarea cașului înainte de introducerea acestuia în burdufuri. Întreaga amenajare demonstra preocuparea pentru controlul condițiilor de păstrare și pentru obținerea unei calități constante a produselor.
Anexele gospodăriei pastorale
În jurul stânii era organizat un ansamblu de construcții auxiliare care permiteau desfășurarea întregii activități pastorale. Cea mai importantă era strunga, împrejmuire realizată din corlăți, alcătuiți din răzlogi fixați în parmaci cu ajutorul unor legături din mesteacăn sau cetină.
Strunga avea, de regulă, formă ovală și era suficient de încăpătoare pentru mulsul unui cârd de patru sute până la cinci sute de oi. În fața ușilor comarnicului era construit cotețul strungii, menit să ușureze dirijarea animalelor către locul de muls.
Uneori era amenajat și răscolul, instalație destinată separării turmelor după ciobani, culoare sau proprietari. Acesta era alcătuit dintr-un gard de răzlogi amplasat în fața comarnicului și prevăzut cu o închidere mobilă, care permitea dirijarea oilor spre una sau alta dintre părțile bătăturii. La o distanță cuprinsă între o sută și trei sute de metri de stână erau amenajate arcaciul mutător și oborul, împrejmuiri folosite pentru închiderea oilor și vitelor pe timpul nopții. Ambele erau realizate din tufani necurățați de crăci, suprapuși până la aproximativ un metru înălțime. În apropierea stânii se aflau și cocinile pentru porcii ciobanilor, construite din bârne de brad lipite de pereții construcției principale.
Prin organizarea sa funcțională, prin specializarea fiecărei încăperi și prin soluțiile constructive adaptate condițiilor montane, stâna cu trei încăperi din Munții Branului reprezintă una dintre cele mai evoluate forme ale arhitecturii pastorale românești. Ea reflectă experiența acumulată de comunitățile de păstori în organizarea vieții la munte și ilustrează nivelul ridicat de rafinare atins de meșteșugul construirii în mediul pastoral al Țării Bârsei.
Bibliografie
- Popescu, Constantin, Arhitectura pastorală din Munții Branului, în Cibinium. Muzeul Astra, 1969–1973.
- Vuia, Romulus, Tipuri de păstorit la români, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1964.
Știi mai multe despre Stâna tradițională și organizarea vieții la munte. Păstoritul și arhitectura sezonieră a Munților Branului? Spune și altora!