Pridvorul în arhitectura caselor și bisercilor din Țara Românească
Pridvorul a devenit unul dintre elementele definitorii ale arhitecturii religioase din Țara Românească, însă forma sa matură nu a apărut dintr-o singură etapă constructivă. În secolele al XIV-lea și al XV-lea, spațiul aflat înaintea bisericii a trecut printr-o perioadă de căutări, în care pronaosul deschis, arcadele laterale, încăperile vestice adăugate și turnurile-clopotniță au alcătuit soluții diferite, încă insuficient stabilizate tipologic.
Monumentele păstrate, ruinele cercetate arheologic și urmele descoperite în zidării au permis reconstituirea unui proces arhitectural în care funcțiile liturgice, nevoia de extindere a bisericii și experiența constructorilor s-au întâlnit treptat.
Înțelegerea acestei evoluții a cerut mai întâi delimitarea pridvorului de pronaos. Cele două spații au putut avea înfățișări apropiate și au îndeplinit uneori funcții asemănătoare, dar au ocupat poziții diferite în organizarea edificiului de cult. Pronaosul a rămas o parte a bisericii, în timp ce pridvorul s-a constituit ca o încăpere de tranziție, deschisă spre exterior și legată mai puțin strict de desfășurarea serviciului religios. Tocmai această diferență a explicat de ce primele construcții cu arcade aflate la vestul bisericilor nu au putut fi numite automat pridvoare.
Pronaosul și pridvorul, două spații cu rosturi diferite
În arhitectura bazilicală bizantină, părțile edificiului religios au avut funcții distincte. Atriumul, organizat ca o curte înconjurată de porticuri, a fost accesibil tuturor credincioșilor, indiferent dacă au primit sau nu botezul. La începerea slujbei s-a produs separarea participanților. Cei botezați au putut intra în biserică, dar nu toți au luat parte în același mod la oficierea liturgică.
Nartexul, denumit în arhitectura românească pronaos, a primit catehumenii și penitenții. Catehumenilor li s-a permis să participe numai la prima parte a slujbei, până la încheierea liturghiei care le-a fost destinată. Înaintea momentului central al cultului, aceștia au trebuit să părăsească biserica.
Penitenții au trecut, în funcție de gravitatea pedepsei, prin mai multe trepte de reintegrare. Într-o primă etapă nu au avut voie să intre în biserică, apoi au putut asculta numai o parte a slujbei, iar ulterior au participat într-o poziție inferioară, înainte de a-și recâștiga drepturile religioase.
Această organizare a fost legată de tipicul desfășurării serviciului religios și s-a transmis în teritoriile aflate în aria culturală a Bizanțului. La Muntele Athos, împărțirea spațiilor s-a asociat și cu procesiunile desfășurate pe trasee precise. Atriumul și galeriile au devenit astfel spații de circulație, prin care comunitatea monahală s-a deplasat spre trapeză, nartex și celelalte încăperi ale ansamblului.
Cu timpul, rigorile inițiale au slăbit. La bisericile mănăstirești, pronaosul a devenit loc al slujbei de noapte, iar la bisericile de mir a fost rezervat în special femeilor și botezului. Spațiul nu a ieșit însă din structura cultului. Chiar dacă nu a găzduit cele mai importante momente liturgice, pronaosul a rămas o încăpere interioară a bisericii, legată organic de naos și de programul iconografic.
Pridvorul s-a deosebit prin caracterul său exterior. După stabilizarea formei sale, a primit rosturi religioase secundare, care nu s-au putut îndeplini în interiorul bisericii. Aici s-au citit rugăciunile de dinaintea botezului și molifta pentru femei la prima lor intrare în biserică după naștere. Pridvorul a protejat intrarea, a înlesnit circulația și a putut deveni loc funerar. Spre deosebire de pronaos, el a creat o staționare provizorie între exterior și spațiul cultului.
Cele două încăperi au prezentat totuși numeroase apropieri. Ambele au putut primi morminte, ambele au fost deschise prin arcade și ambele au susținut uneori o turlă. Atunci când turla s-a ridicat deasupra pridvorului, aceasta a îndeplinit în mod firesc funcția de clopotniță. Boltirile au variat, iar constructorii au orientat diferit bolțile pentru a conduce împingerile către zidurile și colțurile cele mai rezistente.
Deosebirile nu au împiedicat influențele reciproce. Pronaosul s-a apropiat formal de pridvor după ce o parte dintre funcțiile sale vechi au dispărut, iar pridvorul a preluat soluții constructive deja experimentate în nartex. Sistemul bazat pe succesiunea arcadă–coloană s-a aplicat în cele din urmă ambelor spații. Cu toate acestea, pronaosul a rămas mai intim legat de naos, mai amplu și mai bogat decorat, în timp ce pridvorul s-a deschis către exterior și a prelungit biserica fără a deveni pe deplin parte a interiorului ei.
Contextul politic și religios al primelor experiențe
Primele încercări de deschidere a spațiului vestic s-au înscris în perioada care a urmat organizării Mitropoliei Țării Românești, în 1359. Întărirea statului și recunoașterea sa politică au creat condiții favorabile ctitoriilor domnești și mănăstirești. În vremea lui Vladislav Vlaicu s-au intensificat legăturile cu lumea ortodoxă sud-dunăreană, cu Patriarhia de la Constantinopol și cu Muntele Athos. Tot atunci a sosit în Țara Românească monahul Nicodim, a cărui activitate a avut un rol important în organizarea vieții mănăstirești.
Creșterea prestigiului statului a coincis cu slăbirea formațiunilor politice balcanice și cu accentuarea presiunii otomane. Comunitățile ortodoxe din sudul Dunării au privit către Țara Românească atât pentru sprijin politic, cât și pentru apărarea în fața convertirilor forțate la catolicism.
În timpul lui Mircea cel Bătrân, statul a atins o poziție puternică în regiune, iar arhitectura religioasă s-a exprimat prin ctitorii importante, între care Cozia și Cotmeana.
După moartea domnitorului, instabilitatea politică și succesiunea rapidă a voievozilor au limitat continuitatea marilor șantiere. Între 1418 și 1495, tronul a fost ocupat de numeroși domni, iar pericolul otoman s-a menținut. Cu toate acestea, arhitectura a continuat să se dezvolte, mai ales prin răspândirea planului triconc, alcătuit din naosul flancat de două abside laterale și absida altarului spre est.
Multe monumente au dispărut sau au fost transformate radical. Cele păstrate au devenit capete de serie, iar reconstituirea evoluției s-a sprijinit pe detalii de zidărie, fundații, fragmente de arcade și descrieri vechi. În acest context, Vodița, Caracal, Cotmeana și bisericile Curții Domnești din Târgoviște au ilustrat etape diferite ale drumului către pridvorul deschis.
Vodița și un posibil pridvor timpuriu
Biserica mănăstirii Vodița a reprezentat unul dintre primele rezultate ale activității lui Nicodim în Țara Românească. Edificiul cunoscut drept Vodița II s-a ridicat pe ruinele unei construcții mai vechi, semn că în zonă a existat o viață monahală anterioară. Biserica a aparținut unei perioade în care forma arhitectonică a lăcașurilor mănăstirești se afla încă în căutare.
Ruinele nu au oferit suficiente date pentru o reconstituire definitivă. Compararea cu biserica Tismanei a fost îngreunată de refacerile ample pe care aceasta din urmă le-a cunoscut, mai ales în timpul lui Radu cel Mare. Arhitectura actuală a Tismanei nu a mai păstrat fidel forma sfârșitului de secol al XIV-lea.
În raportul săpăturilor de la Vodița a fost menționat un pridvor care părea adăugat ulterior și care se întindea pe laturile de vest și de sud ale pronaosului. Relieful a împiedicat continuarea lui pe latura nordică. Traseul indicat a ridicat două probleme: dacă a existat într-adevăr un pridvor și dacă acesta a aparținut primei faze sau unei intervenții ulterioare.
Deschiderile mari practicate pe laturile de sud și de vest au fost neobișnuite pentru simple intrări. Pe latura sudică, golul a ocupat aproximativ jumătate din lungimea peretelui pronaosului. Aceste proporții au sugerat existența unei încăperi deschise ori a unui sistem de arcade. Viața relativ scurtă a edificiului și lipsa unor descrieri mai detaliate au împiedicat însă stabilirea unei cronologii sigure.
A rămas posibil ca pridvorul să fi fost adăugat spre sfârșitul secolului al XIV-lea, când călugării au revenit la Vodița. Totuși, fără cercetări arheologice suplimentare, monumentul nu a putut fi considerat un exemplu cert. Importanța sa a constat mai ales în faptul că a indicat existența unor soluții vestice deschise încă din etapa timpurie a arhitecturii mănăstirești muntenești.
Biserica Domnească din Caracal și pronaosul deschis
Biserica Domnească din Caracal a ridicat probleme și mai dificile de datare. Documentele din septembrie 1598 au menționat cumpărări de sate făcute de Mihai Viteazul în zonă, dar nu au precizat existența sau întemeierea unei biserici. Mai târziu, Paul de Alep a descris la Caracal un ansamblu cu un castel ridicat de Matei Basarab, o vie și o biserică de piatră legată de case printr-o cărare.
Catagrafia din 1840 a păstrat o tradiție potrivit căreia biserica, numită Ovedenia sau Domnească, a fost inițial un lăcaș particular aflat lângă case mari construite din același material. Matei Basarab a reparat-o și i-a adăugat un advon, termen folosit pentru încăperea din fața bisericii. După alte distrugeri, locuitorii au refăcut advonul, au înălțat zidurile și au amenajat o incintă cu chilii.
Lipsa unei pisanii și transformările repetate au dus la datări foarte diferite. Unele opinii au legat biserica de Mihai Viteazul, altele au plasat-o la începutul secolului al XVI-lea sau au considerat-o o construcție refăcută în secolele al XVII-lea și al XIX-lea. Analiza planului și a tehnicii zidăriei a sugerat însă o vechime mai mare.
Planul simplu, dreptunghiular, cu absida altarului poligonală, s-a apropiat de cel al bisericilor medievale descoperite la Turnu Severin. Paramentul a fost alcătuit din blocuri mari de calcar cochilifer, atent fasonate, între care au apărut șiruri orizontale de cărămidă. Blocurile au avut dimensiuni considerabile, iar rosturile de cărămidă au fost grupate în câte patru sau șase rânduri.
Această alternanță s-a deosebit de tehnica secolului al XVI-lea, în care cărămida s-a așezat și în rosturi verticale. Mortarul folosit în partea estică și jocul cromatic dintre cărămida aparentă și piatra alb-cenușie au apropiat zidăria de procedeele secolului al XIV-lea.
Transformările ulterioare au fost vizibile mai ales pe latura nordică. Fațada vestică neoclasică a aparținut ultimei mari refaceri. Ea a închis un pridvor cu arcade trilobate și coloane circulare, provenit dintr-o etapă de secol al XVIII-lea. Pridvorul a avut aceeași lățime cu biserica, aproximativ șapte metri, și o lungime de aproape cinci metri.
Dincolo de această adăugire s-au păstrat urmele construcției inițiale. La circa cinci metri est de fațada vestică s-a observat capătul zidăriei vechi, marcat prin blocuri de piatră integrate în perete. În apropierea acestui punct a apărut prima arcadă a vechiului pronaos. Partea inferioară a fost delimitată de două lespezi de piatră, tăiate după forma deschiderii, iar partea superioară de o arhivoltă semicirculară din cărămidă. Blocurile fasonate de deasupra au urmat curbura arcadei.
O a doua arcadă a fost modificată prin introducerea unei ferestre neoclasice. Cea de-a treia, păstrată mai bine, a confirmat că golurile au avut funcție reală și nu au fost simple arcade decorative. Ele au început la aproximativ un metru deasupra solului, probabil raportat la un nivel de călcare diferit de cel actual, și au delimitat deschideri cu lățimea apropiată de un metru și înălțimea de circa 1,86 metri.
Pe latura sudică, lectura zidăriei a fost îngreunată de contraforturile adăugate succesiv. Între două asemenea masive s-a păstrat totuși urma unei arcade asemănătoare celor nordice. Lipsa delimitării inferioare din blocuri de piatră a arătat că această zonă a suferit modificări mai puternice.
Contraforturile au fost legate probabil de instalarea unei turle deasupra pronaosului, în cursul unei refaceri din secolul al XVIII-lea. Crăpăturile și îngroșările zidurilor au indicat eforturile de preluare a greutății. În secolul al XIX-lea, turla a fost mutată deasupra pridvorului brâncovenesc, iar latura sudică a primit o nouă întărire.
Structura originară a prezentat, prin urmare, un pronaos deschis spre exterior prin arcade amplasate pe laturile de nord și de sud. Acesta nu a fost încă un pridvor, deoarece a aparținut corpului bisericii și a ocupat locul narthexului. Monumentul a arătat însă una dintre direcțiile prin care arhitectura muntenească a experimentat deschiderea spațiului vestic.
Asemănările cu bisericile de la Turnu Severin și cu Cotmeana au sugerat încadrarea edificiului într-un interval cuprins între sfârșitul secolului al XIII-lea și ultimele decenii ale secolului al XIV-lea. Datarea a rămas nesigură din cauza refacerilor, a lipsei documentelor și a posibilității folosirii unor materiale provenite de la Romula. Cu toate acestea, tehnica zidăriei și sistemul arcadelor au păstrat importanța bisericii în reconstituirea evoluției pronaosului deschis.
Cotmeana și continuitatea soluției cu arcade
Biserica mănăstirii Cotmeana a aparținut celor mai vechi ctitorii voievodale păstrate în Țara Românească. Datarea sa a oscilat între domnia lui Radu I și începutul domniei lui Mircea cel Bătrân, însă monumentul a fost plasat în general în ultimele decenii ale secolului al XIV-lea.
Planul a fost triconc, cu abside laterale poligonale. Naosul a fost acoperit cu o boltă semicilindrică longitudinală. Pronaosul inițial a fost înlocuit ulterior cu unul mai mare, asimetric față de ax, conceput pentru a susține un turn-clopotniță.
Edificiul s-a integrat, prin plan și decorație, într-o serie de monumente balcanice. Cea mai apropiată analogie a fost identificată la biserica Sfântul Dumitru din Târnovo. Fațadele din cărămidă aparentă au fost decorate cu firide lungi, ridicate de la nivelul solului până aproape de cornișa realizată în dinți de fierăstrău. Arhivoltele firidelor au fost subliniate cu discuri ceramice.
Pe fațada sudică, la întâlnirea dintre zidăria veche și adaosul de secol al XVIII-lea, s-a păstrat fragmentul unei arcade mai mari și mai joase decât firidele obișnuite. Această urmă a fost interpretată diferit. Unele opinii au văzut aici dovada existenței unui pridvor cu arcade, înlocuit ulterior de pronaosul actual. Alte cercetări au considerat că a fost vorba numai despre firide oarbe, aparținând decorației exterioare a vechiului pronaos.
Dimensiunile au susținut însă apropierea de pronaosul deschis observat la Caracal. Dacă ar fi avut un rol exclusiv decorativ, arcadele ar fi putut urma ritmul firidelor existente și s-ar fi ridicat de la nivelul solului. Faptul că au avut proporții diferite și au început la o altă cotă a sugerat goluri reale.
Cercetările arheologice au identificat latura vestică a vechiului spațiu, cu un zid gros de aproximativ un metru și o fundație asemănătoare celei a bisericii. Reconstituirea a indicat un pronaos deschis pe trei laturi. Intrarea s-a aflat probabil pe latura nordică, deoarece săpăturile de pe latura vestică nu au descoperit urme de scări sau pavaje. Dimensiunile încăperii au permis presupunerea existenței a câte două arcade pe fiecare latură.
Suprastructura nu s-a păstrat, dar o boltă semicilindrică transversală a fost compatibilă cu forma și dimensiunile pronaosului. La exterior, decorul a continuat probabil cornișa în dinți de fierăstrău și discurile ceramice ale corpului bisericii.
Cotmeana a ilustrat astfel continuitatea unei soluții în care pronaosul s-a deschis către exterior. În raport cu Caracalul, planul triconc și paramentul integral din cărămidă au reprezentat deosebiri importante, dar raportul dintre suprafețele pline și golurile arcadelor a apropiat cele două monumente.
Biserica-paraclis din Târgoviște și apariția pridvorului propriu-zis
O etapă nouă s-a conturat la biserica-paraclis a Curții Domnești din Târgoviște. Lăcașul a fost primul edificiu religios ridicat în complexul curții în secolul al XV-lea și s-a aflat lângă cele mai vechi case domnești. Cercetările arheologice au arătat că biserica și reședința au fost construite în aceeași etapă.
Paramentul din cărămidă, firidele și discurile ceramice așezate deasupra arhivoltelor au continuat tradiția decorativă de la Cotmeana. Planul a prezentat însă trăsăturile tipului triconc întâlnit la Cozia. Pronaosul a fost acoperit cu o boltă semicilindrică, probabil orientată transversal, iar naosul a susținut o turlă.
Edificiul a avut încă de la început câteva particularități: turla deasupra naosului, intrarea amplasată pe latura sudică a acestuia și firidele pronaosului. La puțin timp după ridicarea bisericii, în fața fațadei vestice s-a adăugat un spațiu delimitat prin trei arce. Unul dintre ele a fost paralel cu fațada vestică, iar celelalte două au legat noii suporți de corpul bisericii.
Această construcție a reprezentat unul dintre cele mai timpurii exemple cunoscute de pridvor din zidărie în arhitectura Țării Românești. Spre deosebire de pronaosurile deschise de la Caracal și Cotmeana, noul spațiu a fost adăugat în fața unei biserici care avea deja pronaos. El a prelungit edificiul fără a înlocui încăperea vestică interioară.
Forma exactă a boltirii nu s-a putut reconstitui. Stâlpii pridvorului au fost întăriți și au devenit nucleul de zidărie al Turnului Chindiei, ridicat ulterior peste acest loc. Din această cauză, elementele originale au rămas ascunse în masa turnului.
O analogie posibilă a fost observată la biserica Vracevšnica din Serbia, terminată în jurul anului 1430. Acolo, doi masivi de zidărie plasați înaintea nartexului au fost legați de biserică prin arce laterale și au susținut o turlă înaltă. Deschiderile laterale au ocupat numai partea inferioară a construcției, iar arcada vestică a fost puțin mai largă și mai înaltă. Deosebirile de plan, tehnică și decor nu au permis stabilirea unei legături directe, însă comparația a arătat că în spațiul sud-est european au existat preocupări similare pentru articularea unei încăperi deschise în fața bisericii.
Pridvorul bisericii-paraclis a confirmat că, la începutul secolului al XV-lea, arhitectura muntenească a depășit etapa simplului pronaos deschis. Constructorii au căutat forme care să se adauge organic edificiului și să-i prelungească axul spre vest.
Biserica Sfânta Vineri și pridvorul cu turn-clopotniță
Biserica Sfânta Vineri din Târgoviște a aparținut aceleiași etape de căutări. Mult timp a fost datată în anul 1517, pe baza unei inscripții legate de Manea Clucer. Cercetările arheologice și vechimea primelor morminte din apropiere au indicat însă o origine în secolul al XV-lea. Inscripția s-a putut referi la o refacere și nu neapărat la întemeierea lăcașului.
Biserica a avut plan triconc, turlă pe naos și un pronaos de dimensiuni reduse. Decorația inițială a reluat soluțiile de la Cotmeana și de la biserica-paraclis, prin folosirea discurilor ceramice care au urmărit arhivoltele firidelor.
La vestul bisericii s-au descoperit două masive de zidărie amplasate de o parte și de alta a axului longitudinal. Pe laturile de sud și de nord s-au observat arcurile care au legat acești suporți de zidurile bisericii. Fundațiile lor au fost diferite și mai puțin adânci decât fundațiile corpului principal.
Aspectul zidăriei de lângă arcuri a sugerat totuși că pridvorul s-a integrat organic în edificiu încă din faza inițială. Arcadele, astupate ulterior, au alcătuit probabil un pridvor deschis, deasupra căruia s-a ridicat un turn-clopotniță.
Această formulă a marcat o etapă importantă. Spațiul vestic nu a mai fost doar o extensie joasă, destinată protejării intrării, ci a devenit baza unei construcții verticale. Turnul-clopotniță a conferit pridvorului un rol structural și reprezentativ și a legat accesul în biserică de accentul vertical al fațadei vestice.
Soluția a avut posibile corespondențe în arhitectura sârbească a școlii morave, însă monumentele românești au rămas insuficient cunoscute pentru stabilirea unei filiații directe. Biserica Sfânta Vineri a demonstrat însă că, în secolul al XV-lea, pridvorul deschis și turnul-clopotniță au început să formeze un ansamblu arhitectural coerent.
Constituirea unei forme proprii arhitecturii muntenești
Evoluția spațiului vestic în bisericile din Țara Românească nu a urmat o succesiune perfect liniară. La Vodița, urmele unui posibil pridvor au rămas incerte. La Caracal și Cotmeana s-a conturat formula pronaosului deschis prin arcade. În aceste cazuri, spațiul deschis a aparținut încă volumului principal și a păstrat funcția narthexului.
La biserica-paraclis din Târgoviște s-a produs o schimbare decisivă. Pridvorul a fost adăugat în fața unui pronaos deja constituit, ceea ce a separat clar cele două încăperi. La Sfânta Vineri, noul spațiu a primit deasupra un turn-clopotniță și s-a integrat organic în compoziția fațadei vestice.
Procesul a fost determinat de mai multe nevoi. Extinderea bisericii a cerut crearea unor spații suplimentare pentru circulație, staționare și ceremonii secundare. Funcțiile funerare au apropiat pronaosul și pridvorul, dar diferența liturgică dintre ele s-a păstrat. Experiența constructorilor cu arcadele, bolțile semicilindrice, turlele și masivele de zidărie a permis trecerea de la soluții deschise lateral la încăperi vestice autonome.
Decorul a avut și el un rol în această continuitate. Firidele, cornișele în dinți de fierăstrău și discurile ceramice au legat Cotmeana de monumentele din Târgoviște. Noul spațiu nu a apărut ca un corp străin, ci a preluat limbajul fațadelor și s-a adaptat compoziției generale.
În secolele al XIV-lea și al XV-lea, pridvorul nu a ajuns încă la formula amplă, ritmată prin coloane și arcade, caracteristică epocilor următoare. Au existat însă toate premisele sale: deschiderea pronaosului, folosirea arcadelor ca elemente structurale, prelungirea bisericii către vest, separarea spațiului exterior de cel liturgic și instalarea clopotniței deasupra accesului.
Aceste încercări au pregătit afirmarea pridvorului ca formă distinctă. În veacurile următoare, el a devenit unul dintre elementele prin care arhitectura bisericească a Țării Românești și-a exprimat cel mai clar individualitatea. Originea sa a rămas legată de o perioadă de experimentare, în care constructorii au transformat treptat pronaosul deschis într-o încăpere nouă, capabilă să răspundă atât nevoilor funcționale, cât și aspirației către o expresie arhitecturală proprie.
Bibliografie
Mircea Iliescu, „Pridvorul în arhitectura Țării Românești din sec. XIV–XV”, în Studia Valachica. Studii și materiale de istorie și istorie a culturii, Târgoviște, 1970
Știi mai multe despre Pridvorul în arhitectura caselor și bisercilor din Țara Românească? Spune și altora!