Acoperișul din paie. Tehnica tradițională a unei învelitori durabile
În arhitectura tradițională din Munții Apuseni, acoperișul a reprezentat unul dintre cele mai importante elemente constructive, de el depinzând atât protecția clădirii împotriva intemperiilor, cât și conservarea produselor agricole și a furajelor depozitate în pod.
Învelitorile din paie au constituit timp de secole soluția dominantă pentru locuințe și anexele gospodărești, iar tehnicile utilizate la realizarea lor s-au perfecționat în urma unei îndelungate experiențe practice. Aceste procedee au fost păstrate până în ultimele decenii ale secolului al XX-lea de meșteri locali din Munții Apuseni, fiind documentate în cadrul cercetărilor efectuate între anii 1995 și 1998 în localitățile Poiana Vadului, Vadu Moților, Vidra, Stănești, Avram Iancu, Scărișoara, Gârda și Bulzeștii de Sus.
Acoperișul în arhitectura tradițională din Apuseni
Arhitectura populară din Munții Apuseni se înscria în marea familie europeană a construcțiilor realizate din bârne orizontale suprapuse, dar dezvolta soluții proprii, adaptate reliefului și modului specific de locuire din satele-crânguri. Aceste comunități, organizate pe relații de neam și răspândite pe versanții munților, au determinat apariția unor gospodării adaptate condițiilor de viață și activităților economice locale. Pentru reconstituirea acestui mod de viață, Muzeul Civilizației Populare Tradiționale ASTRA a transferat și reconstruit trei gospodării reprezentative — ale unui dogar, unui preot și unui negustor ambulant — împreună cu anexele lor, ilustrând trei etape diferite ale evoluției arhitecturii tradiționale din Apuseni.
Acoperișul avea un rol esențial în adaptarea construcției la mediul montan și în asigurarea durabilității acesteia. Forma în patru ape reprezenta cea mai veche și cea mai răspândită soluție constructivă, derivată din retragerea treptată a bârnelor pereților la construcțiile cu plan pătrat. Acest tip de acoperiș oferea o stabilitate ridicată atât prin modul de fixare pe pereți, cât și prin comportamentul învelitorii în condiții climatice dificile.
Tipurile de șarpantă
În arhitectura populară românească erau utilizate trei sisteme constructive principale: acoperișul cu căpriori, acoperișul cu scleme și acoperișul cu popi. În Munții Apuseni predomina sistemul cu căpriori, alcătuit dintr-o șarpantă în care căpriorii erau fixați pe cununa pereților prin „mușcătură” și cuie de lemn, peste care era montată rețeaua de lațuri și apoi învelitoarea.
Căpriorii erau uniți câte doi la partea superioară prin cuie de lemn, iar aproximativ un metru sub coamă erau legați printr-o piesă orizontală numită „mâini” sau „scaun”, destinată reducerii împingerilor laterale produse de greutatea acoperișului și de presiunea vântului. În cazul învelitorilor din paie, această piesă susținea și țepușele care fixau coama acoperișului. Deoarece paiele necesitau o pantă accentuată pentru evacuarea rapidă a apei, căpriorii ajungeau la lungimi cuprinse între șase și treisprezece metri.
Streșinarul și protejarea pereților
Învelitorile groase din paie impuneau soluții speciale pentru protejarea pereților construcției. Meșterii recurgeau fie la construirea prispelor, fie la lărgirea streșinii prin intermediul streșinarului. Acesta era o bârnă de dimensiuni mari, montată paralel cu cununa pereților, pe capetele grinzilor transversale sau direct pe bârnele construcției. Pe streșinar erau fixați căpriorii, ceea ce permitea prelungirea acoperișului cu încă 20–40 cm, la care se adăuga grosimea învelitorii de peste un metru. În acest fel se crea o zonă adăpostită care proteja atât pereții, cât și baza acoperișului de acțiunea apei.
Rețeaua de lațuri era realizată, la construcțiile mai vechi, din bile rotunde cioplite pe două fețe și fixate cu șuruburi de lemn, soluție care demonstra continuitatea utilizării exclusiv a materialului lemnos în întreaga structură a șarpantei.
Recoltarea și pregătirea paielor
Materia primă folosită pentru învelitori provenea aproape exclusiv din secara cultivată în zonă, mult mai rar fiind utilizate paiele de grâu de primăvară. Paiul de secară era apreciat pentru lungimea și rezistența sa, putând ajunge până la doi metri. Recoltarea se făcea în lunile august și septembrie cu secera sau coasa, iar snopii erau legați tot cu paie și așezați pe pari, cruci sau gornoaie pentru uscare.
La secerat, brazda era ținută între picioare pentru ca spicele să rămână orientate în aceeași direcție. În urma secerătorului venea, de regulă, o femeie care pregătea legăturile de snopi. Acestea erau apoi așezate pe pari, sub care se punea frunză de fag sau alun pentru a împiedica putrezirea snopilor inferiori. În partea superioară era amplasat un snop protector împotriva ploii. În alte cazuri, snopii erau organizați în gornoaie, fiecare cuprinzând aproximativ șaptezeci și cinci de snopi, echivalentul recoltei de pe trei pari.
Iarna, cerealele erau treierate cu îmblăciul, alcătuit din două lemne rotunde articulate printr-o curea de piele. În șurile mari treieratul avea loc în interior, iar în cele mici în fața acestora. Orientarea identică a spicelor facilita desprinderea boabelor, iar paiele rămase după treierat erau destinate atât hranei animalelor, cât și realizării învelitorilor.
Clăditurile și pregătirea materialului
Înainte de montare, paiele destinate acoperișului erau scoase din șură și regrupate în clădituri. În jurul unui par se așezau paiele în straturi succesive, un om ridicându-le cu furca, iar altul presându-le prin călcare. În vârf era realizată o gujbă, formată din paie răsucite, peste care era fixată o bucată de piele perforată, numită plotog, destinată protejării întregii clădituri împotriva apei. Pentru paiele destinate hranei animalelor această operațiune nu era necesară.
Acoperirea construcțiilor era realizată primăvara, în lunile aprilie și mai, când umezeala favoriza tasarea și compactarea paielor.
Învelitoarea din jupi
Atunci când se utilizau jupii, se foloseau exclusiv paie de secară treierate fără desfacerea snopilor. Snopii erau așezați foarte strâns, în rânduri orizontale, cu spicele orientate în jos, începând de la streașină. Stabilitatea fiecărui rând era asigurată prin legarea câte unui grup de patru sau cinci snopi de lațuri cu ajutorul nuielelor. Fiecare rând superior acoperea punctele de legătură ale rândului precedent, împiedicând pătrunderea apei în învelitoare.
Învelitoarea din paie scuturate
În cazul paielor scuturate, montajul începea prin amenajarea bazei streșinii. În capătul inferior al căpriorilor erau introduse cuie de lemn pe care se fixa o scândură lată, denumită lobdă. De aici începea așezarea paielor umezite și bine călcate, în rânduri orizontale care înconjurau întreaga construcție.
Peste primul strat de paie, gros de 30–50 cm, era așezat un strat de ienupăr sau jneapăn verde, ale cărui ramuri împiedicau pătrunderea rozătoarelor. Urmau apoi un strat de ferigă și unul de crengi de mesteacăn răsucite în jurul lațurilor și înnodate de o parte și de alta. Succesiunea paie – ienupăr – ferigă – mesteacăn se repeta până la atingerea grosimii dorite a acoperișului.
În zona coamei erau utilizate paie mai scurte și jneapăn mărunt. La fiecare vârf al căpriorilor era fixat un țăruș din lemn de aproximativ doi metri, între aceștia fiind montată o rudă, un par gros care împiedica deplasarea paielor sub acțiunea vântului. După terminarea montajului, întreaga învelitoare era bătută cu o rudă lungă de trei până la cinci metri, apoi nivelată cu o greblă de lemn. La final, grosimea acoperișului depășea un metru, iar pentru acoperirea unei singure case erau necesare între opt și zece căruțe de paie.
Întreținerea și durabilitatea
După fiecare iarnă se intervenea asupra coamei, unde se completau paiele tasate de greutatea zăpezii, apoi întreaga suprafață era din nou bătută și greblată. În pod era construită o cămniță din piatră cu coșul de fum dispus în „vârtej” sau în trepte, astfel încât scânteile să nu ajungă la învelitoarea combustibilă. În condiții normale, un acoperiș din paie putea rezista între zece și patruzeci de ani. Durata mai mare de viață a acoperișurilor caselor se explica prin fumul provenit de la vatră, care impregna paiele cu gudron natural și le consolida. Autorul amintea cazul unei case vechi din Bulzeștii de Sus, demolată în 1998, unde stratul de paie devenise atât de compact încât putea fi desprins doar cu târnăcopul.
Dispariția meșteșugului și conservarea lui în muzee
La sfârșitul secolului al XX-lea tehnica tradițională a acoperirii cu paie se afla într-un proces accelerat de dispariție. Meșterii capabili să execute asemenea învelitori aveau peste șaizeci și cinci de ani, iar paiele erau înlocuite de șiță, țiglă, tablă, carton asfaltat sau plăci de azbociment. Totuși, în crângurile izolate din Munții Apuseni mai puteau fi întâlnite locuințe și anexe acoperite cu paie, unele păstrând învelitori de mare vechime.
În Muzeul Civilizației Populare Tradiționale ASTRA au fost reconstruite și acoperite cu paie casa și șura din Feneș, casa din Tomuțești și șura din Poienile Vidrei, folosindu-se meșteri locali și echipe ale muzeului. În anul 1998, reconstruirea șurii din Poienile Vidrei a constituit și cadrul unui curs practic destinat specialiștilor din muzeele în aer liber din România, participanții parcurgând toate etapele ridicării monumentului, de la tratarea materialului până la realizarea monumentalului acoperiș din paie.
Autorul atrăgea atenția că asemenea învelitori rezistau mai puțin în muzee decât în mediul lor de origine, din cauza umidității ridicate, a lipsei fumului protector provenit din vetre, a dificultății procurării paielor de secară recoltate manual, a numărului tot mai redus de meșteri și a prezenței rozătoarelor și păsărilor în lipsa animalelor domestice. Soluția propusă consta în folosirea materialelor tradiționale și implicarea meșterilor locali ori de câte ori era posibil.
Bibliografie
Alexandru Vârtej, „Tehnica tradițională a acoperirii cu paie folosită în arhitectura populară din Munții Apuseni”, Acta Musei Porolissensis, vol. XXIII, nr. 2, Zalău, 2000
Știi mai multe despre Acoperișul din paie. Tehnica tradițională a unei învelitori durabile? Spune și altora!