Casa înaltă (tip Cula) din Mehedinți. Evoluția unei arhitecturi cu influențe defensive
Casa înaltă a reprezentat cea mai spectaculoasă etapă din evoluția arhitecturii tradiționale mehedințene. Spre deosebire de locuința obișnuită cu un singur nivel, această categorie de construcții presupunea dezvoltarea unui parter înalt, destinat pivnițelor și anexelor gospodărești, peste care era amenajat nivelul propriu-zis de locuit. Apariția ei a fost mai târzie decât a casei joase și a rămas limitată la gospodăriile înstărite, fără a deveni niciodată tipul dominant de locuință.
Totuși, prin soluțiile constructive adoptate, prin organizarea circulației și prin raporturile sale cu arhitectura culelor oltenești, casa înaltă a devenit una dintre cele mai originale creații ale arhitecturii populare din Mehedinți.
Tipologia acestei categorii de locuințe nu putea fi înțeleasă separat de evoluția casei joase. Planurile consacrate ale acesteia au fost preluate aproape integral și adaptate unei construcții dezvoltate pe verticală, ceea ce demonstra continuitatea tradiției constructive și caracterul evolutiv al arhitecturii rurale mehedințene.
Apariția casei înalte
În comparație cu locuințele joase, casa înaltă a apărut relativ târziu și într-un număr redus de exemplare. Ea era caracteristică mai ales gospodăriilor înstărite din Podișul Mehedinților și din zona de contact cu Dealurile Mehedinților, unde diferențele de nivel ale terenului și dezvoltarea economică au favorizat construirea unor locuințe ample, prevăzute cu pivnițe, spații de depozitare și încăperi suplimentare.
Ridicarea nivelului de locuit deasupra solului răspundea atât unor cerințe practice, cât și unor preocupări legate de siguranță. Parterul devenea spațiu pentru beciuri, magazii și alte dependințe, în timp ce camerele destinate familiei erau amplasate la etaj, ferite de umezeală și mai bine apărate. În numeroase cazuri, casa era construită pe terenuri în pantă, ceea ce permitea folosirea integrală a soclului înalt fără modificarea volumului general al construcției.
Tipurile de plan
Au fost identificate două mari categorii de case înalte, diferențiate prin dezvoltarea prispei: casa înaltă cu prispă parțială și casa înaltă cu prispă desfășurată pe întreaga fațadă. În interiorul acestora existau mai multe variante de plan, rezultate din modul de distribuire a încăperilor și din organizarea circulației.
Spre deosebire de casa joasă, unde putea exista și varianta fără prispă, casa înaltă presupunea obligatoriu existența acesteia. Prispa devenea elementul de legătură dintre scara exterioară și camerele de locuit și făcea imposibil accesul direct în interior fără traversarea ei.
Casa înaltă cu prispă parțială
Prima categorie reproducea planul tradițional mehedințean al casei joase, demonstrând continuitatea acestuia. Autorul considera că preluarea integrală a acestor soluții confirma gradul lor ridicat de funcționalitate.
Cea mai simplă variantă era alcătuită din două încăperi. Prispa ocupa numai partea din fața cuniei, unde se afla vatra cu căminetele specifice Mehedințiului. Din această încăpere se intra direct în hodaia de locuit, prevăzută cu cuptorul și mobilierul tradițional.
O variantă mai dezvoltată cuprindea trei încăperi. Din tinda încăpătoare se intra în cunie, iar din aceasta atât în odaia de locuit, cât și în hodaia de ținut, rezervată hainelor și primirii oaspeților. Pentru a evita trecerea vizitatorilor prin încăperea cu foc, această cameră beneficia și de o intrare directă din prispă.
A treia variantă păstra aceeași distribuție generală, însă oferea acces separat atât către hodaia de locuit, cât și către hodaia de ținut, reducând circulația prin cunie și sporind autonomia fiecărei încăperi. Autorul interpreta această soluție ca rezultat al unei preocupări crescute pentru diferențierea funcțiilor locuinței și pentru organizarea mai eficientă a vieții cotidiene.
Casa înaltă cu prispă desfășurată pe întreaga fațadă
A doua categorie reunea locuințele la care prispa ocupa întreaga lungime a fațadei principale. Acest tip, răspândit în numeroase regiuni românești, a fost adaptat și particularizat în Mehedinți prin păstrarea vetrei în poziția caracteristică din cunie și prin utilizarea coșului înalt.
Forma cea mai simplă cuprindea două încăperi, iar din prispă se intra atât în cunie, cât și direct în hodaia de locuit. Variantele mai dezvoltate introduceau trei încăperi dispuse în jurul unei săli centrale, care îndeplinea funcția cuniei tradiționale. Alte exemple păstrau două intrări separate sau dezvoltau compartimentări mai complexe, adaptate nevoilor familiilor numeroase.
Unul dintre cele mai reprezentative exemple era casa Mariei Gligore Stoican din Prejna. Nivelul inferior avea aproximativ doi metri înălțime și era destinat anexelor gospodărești, iar etajul, ușor mai scund, adăpostea camerele de locuit și cunia amplasată central. Din aceasta se pătrundea în cele două hodaie, una folosită pentru viața de zi cu zi, cealaltă transformată ulterior în celar. Gura podului era amenajată tot în cunie și era accesibilă printr-o scară monoxilă.
Circulația în interiorul locuinței
Organizarea circulației constituia unul dintre elementele cele mai bine gândite ale casei înalte. În aproape toate variantele, prispa devenea spațiul principal de distribuție, de unde se realiza accesul către camerele locuite. În funcție de plan, circulația continua prin cunie către celelalte încăperi sau se realiza direct din tindă, evitând astfel traversarea spațiului destinat pregătirii hranei.
Această preocupare pentru separarea fluxurilor de circulație devenea tot mai evidentă în variantele evoluate. Hodaia destinată oaspeților primea aproape întotdeauna o intrare proprie, ceea ce permitea păstrarea curățeniei și a caracterului reprezentativ al încăperii. În același timp, cunia continua să concentreze toate activitățile gospodărești și comunica funcțional cu odaia de locuit prin intermediul cuptorului alimentat dinspre vatră.
Prispa – spațiul de legătură
La casa înaltă, prispa nu mai reprezenta doar un spațiu de tranziție între exterior și interior, ci devenea un adevărat culoar de distribuție și un loc de desfășurare a vieții cotidiene. În numeroase cazuri era suficient de largă pentru a adăposti platforme de dormit folosite în timpul verii, lavițe sau instalații pentru uscarea rufelor.
Lățimea și dezvoltarea prispei variau în funcție de plan. Unele exemple prezentau supralărgiri la capete, destinate amplasării platformelor pentru dormit, iar altele aveau parapete masive din bârne ori balustrade traforate. În zona de contact cu Dealurile Mehedinților începeau să apară și primele foișoare, denumite local balcoane, influențe pe care autorul le considera relativ târzii și provenite din arhitectura urbană.
Casa Tătucilor – apropierea de arhitectura culelor
Cea mai spectaculoasă construcție analizată în studiu era Casa Tătucilor din Cernavârf, transferată ulterior la Muzeul Golești. Planul său se deosebea de toate celelalte prin organizarea spațiului și prin caracterul defensiv pronunțat. Etajul era împărțit în două sectoare egale, unul ocupat de hodaie, celălalt de cunie și un iatac îngust. Tinda continua pe una dintre laturile laterale ale casei și conducea către o încăpere amplasată într-un mic turnuleț, după modelul culelor boierești.
Scara era interioară, situație rar întâlnită în Mehedinți, iar nivelul inferior era construit integral din lemn. Parapetul prispei era realizat din bârne masive și prevăzut cu guri de tragere pentru arme de foc. Aceste elemente, împreună cu masivitatea întregii construcții, l-au determinat pe autor să considere casa drept „cea mai perfectă replică țărănească de lemn a culei boierești de zidărie”, apreciind că nici construcțiile similare din Gorj nu atingeau același grad de monumentalitate.
Influențe regionale
Casa înaltă mehedințeană a preluat influențe din mai multe direcții, fără a-și pierde identitatea proprie. În zona Banatului se regăseau analogii privind soclurile foarte înalte, scările exterioare din piatră și unele soluții constructive pentru parterele dezvoltate. Spre sud, în Clisura Dunării, apăreau aceleași volume ridicate pe demisol și aceleași accese monumentale.
Influențele gorjene se manifestau mai ales în regiunea de contact dintre cele două județe, unde începeau să apară foișoarele și anumite soluții decorative. Cu toate acestea, autorul sublinia că arhitectura mehedințeană și-a păstrat caracteristicile proprii: prispa parțială, poziția vetrei, coșul înalt și planurile specifice. Chiar și atunci când prelua elemente din alte regiuni, acestea erau adaptate și integrate într-o concepție arhitecturală locală, bine individualizată.
Bibliografie
Paul Petrescu, „Arhitectura populară din Mehedinți”, Analele Banatului. Etnografie, vol. I, 1981
Știi mai multe despre Casa înaltă (tip Cula) din Mehedinți. Evoluția unei arhitecturi cu influențe defensive? Spune și altora!