Casa joasă din Mehedinți. Evoluția planurilor și organizarea spațiului de locuit
Casa joasă a reprezentat forma dominantă de locuire din Mehedinți și una dintre cele mai vechi expresii ale arhitecturii tradiționale din această regiune. Mult timp înainte ca locuințele cu etaj să devină o prezență obișnuită în gospodăriile înstărite, casa cu un singur nivel a răspuns nevoilor cotidiene ale majorității populației.
Chiar și acolo unde terenul impunea ridicarea unor socluri înalte sau amenajarea unor pivnițe sub locuință, construcția continua să fie considerată „casă joasă”, deoarece spațiul destinat locuirii se desfășura pe un singur nivel.
În cadrul arhitecturii populare românești, casa mehedințeană s-a individualizat prin două trăsături esențiale. Prima era frecvența neobișnuit de mare a prispei parțiale, întâlnită rar în alte regiuni ale țării. A doua era amplasarea vetrei în colțul din față al încăperii cu foc, soluție care diferenția locuințele de pe Podișul Mehedinților de cele din restul Olteniei și din majoritatea provinciilor istorice românești.
Tocmai aceste particularități îi permiteau autorului să vorbească despre existența unei adevărate case țărănești mehedințene, cu identitate proprie.
Tipologia casei joase
Autorul împărțea casa joasă în trei mari categorii, în funcție de existența și dezvoltarea prispei: casa fără prispă, casa cu prispă parțială și casa cu prispă desfășurată pe întreaga fațadă. În interiorul acestor categorii se dezvoltau mai multe variante de plan, rezultate din modul de distribuire a încăperilor și din poziția intrărilor. Cea mai reprezentativă și mai bogată tipologic era casa cu prispă parțială, pentru care au fost identificate cinci variante constructive distincte.
Casa fără prispă – forma cea mai simplă
Cea mai veche categorie era casa fără prispă, alcătuită din două încăperi: cunia, încăperea cu foc, și hodaia, camera destinată locuirii. Intrarea se făcea direct în cunie, iar din aceasta se trecea în hodaie. Un astfel de exemplar, cercetat la Isverna, avea dimensiuni reduse, aproximativ șase metri lungime și patru metri lățime, fiind construit din cununi de bârne orizontale. Ușa masivă era executată dintr-o singură bucată de stejar, iar vatra ocupa poziția caracteristică locuințelor mehedințene, în colțul format de fațadă și peretele median.
Asemenea locuințe deveniseră deja foarte rare în momentul cercetărilor, fiind întâlnite aproape exclusiv în așezările rudărești sau în gospodării foarte modeste.
Casa cu prispă parțială – tipul reprezentativ al Mehedințiului
Casa cu prispă parțială constituia tipul caracteristic al Podișului Mehedinților. Prispa era denumită local tindă, iar atunci când ocupa numai partea din fața încăperii cu foc era numită „tindă în cot”. Denumirea de prispă era rezervată exclusiv parapetului de lemn care închidea această tindă. În unele sate, precum Isverna, apărea și termenul clet, apropiat de terminologia întâlnită în Banat.
Pornind de la distribuția încăperilor și de la poziția prispei, avem următoarele variante de plan.
1. Casa cu două încăperi și prispă parțială asimetrică
Aceasta era cea mai răspândită variantă. Prispa se desfășura doar în fața cuniei, prin care se realiza accesul în locuință. Din această încăpere se intra direct în hodaie, iar în spatele casei era amenajat un celar destinat vițeilor, mieilor și depozitării uneltelor. Intrarea în celar se făcea separat, din exterior.
Exemplarele cercetate la Isverna și Dîlma păstrau încă pereți din trunchiuri rotunde de fag încheiate în „scafă”, temelii joase din piatră și acoperișuri în patru ape. Ferestrele erau foarte mici, uneori de numai 40 × 30 cm, iar în forma lor cea mai veche nu aveau geam, ci erau acoperite cu bășică de porc. Unele gospodării aveau deja coșul înalt caracteristic Mehedințiului, în timp ce la altele fumul continua să se răspândească liber în pod.
2. Casa cu prispă parțială simetrică și trei încăperi
A doua variantă reprezenta dezvoltarea firească a planului precedent prin compartimentarea hodaiei și apariția unui celar interior. Un exemplar excepțional era casa lui Constantin a Floarei din Cernavârf, considerată cea mai veche din sat. Planul se apropia de pătrat, iar acoperișul foarte înalt amintea de proporțiile caselor cu paie din Munții Apuseni.
Din tindă se intra în cunie, unde vatra liberă era amplasată în poziția tradițională. Din această încăpere se pătrundea în hodaie și apoi într-un celar lung și îngust, ascuns atât de bine încât intrarea era acoperită cu o țoală și devenea aproape invizibilă. Autorul interpreta această încăpere și ca o posibilă tainiță, folosită în perioadele nesigure.
În hodaie se afla o sobă „oarbă”, alimentată cu foc din cunie, prevăzută cu olcuțe încastrate în zidărie, soluție întâlnită aproape exclusiv în Mehedinți. Casa păstra și unul dintre cele mai ingenioase sisteme de ferestre descrise în studiu: fiecare deschidere era obținută prin secționarea succesivă a unui singur trunchi de fag, rezultând două mici ferestruici suprapuse acoperite cu bășică sau piele de oaie.
3. Casa cu sală mediană și prispă parțială
O etapă mai evoluată era reprezentată de casa în care cele două camere erau dispuse de o parte și de alta a unei săli mediane, însă, particular pentru Mehedinți, prispa rămânea tot parțială. Cercetările efectuate la Prejna au arătat că această formulă devenise foarte răspândită spre sfârșitul secolului al XIX-lea.
Camera de locuit zilnic comunica direct cu cunia și primea căldura prin cuptorul alimentat din încăperea cu foc. În schimb, hodaia mare era rezervată primirii oaspeților și era organizată potrivit modelului clasic românesc, cu platformă-pat, pat, lavițe, ladă de zestre și masă. Pentru a evita trecerea vizitatorilor prin cunie, ulterior s-a practicat o ușă directă din tindă către această cameră.
4. Casa cu trei încăperi și două intrări
În această variantă, una dintre camere era accesibilă direct din tindă, iar cealaltă prin cunie. Autorul considera că această soluție răspundea atât nevoilor practice, cât și dorinței de a separa spațiul de locuit de activitățile zilnice desfășurate în jurul vetrei. Cercetările realizate la Isverna au surprins o organizare interioară foarte bogată, cu două hodaie distincte, una destinată locuirii permanente și alta rezervată oaspeților.
În cunie se aflau lada pentru făină, dulapul de fag și vatra prevăzută cu căminete din piatră. Deasupra vetrei era suspendat zălarul, lanțul de care atârna ceaunul, prins de o bârnă numită doring prin intermediul unui cârlig de lemn, căldărarul. În camere se păstrau numeroase obiecte tradiționale, între care burdufuri de capră, furci de tors, colaci de lemn pentru legarea sarcinilor de fân și chiar bucăți de scoarță de copac fixate pe pereți pentru izolație termică.
5. Casa cu prispă mediană
Ultima variantă identificată avea prispa amplasată în axul fațadei, în dreptul cuniei. De aici se intra în încăperea cu foc, iar apoi în hodaia mare. Planul era întâlnit la case de dimensiuni mai mari și era caracterizat printr-o organizare foarte echilibrată a spațiului. În fundul cuniei se aflau ștrezele pentru lapte și brânzeturi, iar în hodaie cuptorul orb, platforma-pat și mobilierul tradițional.
Organizarea încăperilor
Indiferent de varianta de plan, casa mehedințeană păstra aceeași structură funcțională. Cunia constituia centrul activităților cotidiene, locul preparării hranei și al încălzirii. Hodaia era camera destinată odihnei și primirii oaspeților, iar în locuințele mai dezvoltate apărea și hodaia de ținut, rezervată hainelor și obiectelor de preț. În unele cazuri era amenajat și un celar, folosit pentru depozitare sau chiar ca ascunzătoare.
Mobilierul era dispus după reguli constante. Paturile ocupau colțurile încăperilor, masa era așezată sub una dintre ferestre, iar lavițele și lăzile de zestre completau amenajarea. În numeroase case dulapurile înalte din fag și platformele pentru dormit făceau parte din structura tradițională a interiorului.
Vatra – centrul locuinței
Principalul element care individualiza casa mehedințeană era poziția vetrei. Spre deosebire de restul Olteniei, unde aceasta era amplasată spre fundul încăperii, în satele de pe Podișul Mehedinților vatra ocupa colțul din față, la întâlnirea fațadei cu peretele median. Această soluție determina întreaga organizare a planului și chiar poziția ușilor dintre încăperi.
Vatra era prevăzută cu căminete căptușite cu piatră și comunica direct cu cuptorul orb din hodaie. Fumul era evacuat prin coșul înalt, iar în jurul vetrei se concentrau principalele activități domestice. Prezența acesteia în partea din față a casei constituia una dintre cele mai importante particularități regionale ale arhitecturii tradiționale din Mehedinți.
Particularitățile regionale
Analizând ansamblul tipurilor de plan, locuința mehedințeană se distingea în cadrul arhitecturii populare românești prin predominanța prispei parțiale, prin amplasarea vetrei în partea din față a cuniei și prin dezvoltarea unor soluții planimetrice care urmăreau separarea spațiului destinat activităților zilnice de camerele rezervate oaspeților.
Totodată, în zona Piemontului Motrului aceste caracteristici începeau să se estompeze, vatra mutându-se spre fundul încăperii și apropiindu-se de modelul întâlnit în restul Olteniei. Tipurile păstrate pe Podișul Mehedinților justificau definirea unui model distinct de casă țărănească mehedințeană, cu identitate arhitecturală proprie.
Bibliografie
Paul Petrescu, „Arhitectura populară din Mehedinți”, Analele Banatului. Etnografie, vol. I, 1981
Știi mai multe despre Casa joasă din Mehedinți. Evoluția planurilor și organizarea spațiului de locuit? Spune și altora!