Casa țărănească din Vrancea. Evoluție și particularități arhitecturale
Arhitectura tradițională din Țara Vrancei ocupă un loc aparte în patrimoniul cultural românesc prin caracterul său conservator, prin păstrarea unor tipuri vechi de locuințe și prin bogăția elementelor constructive și decorative.
Organizarea istorică a Vrancei ca uniune de obști libere, existența unei economii bazate pe păstorit și exploatarea pădurilor, precum și relativa izolare geografică au favorizat păstrarea unor forme de locuire dispărute sau profund transformate în alte regiuni ale țării.
Deși literatura dedicată arhitecturii populare românești a analizat numeroase zone etnografice, Vrancea a rămas mult timp insuficient cercetată din perspectiva casei țărănești. Studiile existente s-au concentrat mai ales asupra regiunilor în care monumentalitatea construcțiilor din lemn impresiona prin dimensiuni, în timp ce locuințele vrâncene, mai sobre ca volum, au atras mai puțin atenția, deși păstrau numeroase soluții constructive arhaice și o ornamentică de mare rafinament.
Campaniile etnografice desfășurate în satele vrâncene au demonstrat însă că această zonă conservase o tipologie proprie a locuinței, tehnici tradiționale de construcție și elemente decorative originale, toate contribuind la înțelegerea evoluției arhitecturii populare românești.
Particularitățile casei vrâncene nu pot fi separate de organizarea istorică a ținutului, unde comunitățile de moșneni au administrat în devălmășie pădurile și pășunile, iar această structură socială a influențat atât economia gospodăriei, cât și evoluția locuinței.
Caracteristicile generale ale casei vrâncene
Casa țărănească din Țara Vrancei s-a construit întotdeauna pe un singur nivel. Chiar și acolo unde terenul în pantă a impus ridicarea unei temelii mai înalte, spațiul rezultat nu a fost transformat într-un parter locuibil, ci a servit drept beci sau loc de depozitare. Această caracteristică diferențiază arhitectura vrânceană de alte regiuni montane în care locuința cu două niveluri a devenit frecventă.
Toate casele au avut prispă, denumită local târnaț, în timp ce pridvorul, numit și balcon, a apărut mai rar și cu o răspândire limitată la anumite sate. Poziția pridvorului în raport cu axa casei varia în funcție de localitate, ceea ce a creat diferențe locale fără a modifica structura generală a locuinței.
Planul casei a evoluat treptat, de la locuința cu o singură încăpere la casa cu cămară, apoi la casa cu tindă și, în cele din urmă, la casa cu sală, tip care a devenit dominant în prima jumătate a secolului al XX-lea. Evoluția nu a însemnat înlocuirea completă a formelor anterioare, deoarece toate aceste tipuri au coexistat multă vreme în aceeași zonă.
Casa cu o singură încăpere
Cea mai veche formă de locuință identificată în Vrancea a fost casa alcătuită dintr-o singură încăpere și prispă. În graiul local, această încăpere era numită odaie sau târlă.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, acest tip devenise deja rar în interiorul satelor și caracteriza în principal gospodăriile celor cu posibilități materiale reduse. Totuși, el continua să fie întâlnit în afara vetrei satelor, în mijlocul fânețelor și al terenurilor agricole, unde servea drept locuință permanentă pentru membrii familiei care supravegheau lucrările agricole și animalele.
Aceste construcții nu reprezentau simple adăposturi sezoniere. În multe cazuri, ele funcționau pe tot parcursul anului și constituiau o adevărată dublură a gospodăriei din sat. În jurul lor s-au format chiar mici cătune, precum Lepsa și Greșu, apărute în zonele unde aceste locuințe de hotar au devenit numeroase.
Casa cu cămară – „căsoaia”
O etapă importantă în evoluția locuinței vrâncene a fost apariția casei cu cămară, cunoscută în întreaga zonă sub denumirea de căsoaie.
Planul acesteia cuprindea două încăperi distincte. Prima era destinată locuirii și avea toate elementele necesare unei camere de locuit: ferestre, ușă cu zăvor, sobă, mobilier și pardoseală din scânduri geluite, numită taban. Cea de-a doua încăpere servea exclusiv depozitării alimentelor și obiectelor gospodărești. Tot aici se afla și deschiderea către pod.
Cele două încăperi comunicau printr-o ușă interioară prevăzută cu zăvor, însă cămara avea și acces separat din prispă, ceea ce permitea folosirea ei fără a tulbura viața desfășurată în camera principală.
Acest tip de casă, considerat unul dintre cele mai vechi din arhitectura populară românească, a fost semnalat și în Gorj sau Buzău, însă prezența sa în Țara Vrancei a demonstrat existența unor legături culturale și economice cu alte regiuni extracarpatice.
Cămara a răspuns nevoii de păstrare a cerealelor și alimentelor, obținute atât din producția proprie, cât și prin schimburile comerciale cu locuitorii de la șes. Spre deosebire de alte zone, unde acest tip de locuință a dispărut relativ devreme, în Vrancea el s-a păstrat multă vreme datorită rolului său bine definit în economia gospodăriei.
Casa cu tindă
Forma care a dominat apoi arhitectura tradițională vrânceană a fost casa cu tindă.
Caracteristica esențială a acestui tip consta în apariția unei încăperi centrale, tinda, care făcea legătura între exterior și camerele locuite. Spre deosebire de alte regiuni ale țării, unde tinda s-a transformat treptat într-o bucătărie prin amplasarea vetrei și a cuptorului, în Vrancea ea și-a păstrat funcția inițială de spațiu de trecere, fiind cunoscută drept tindă rece.
În forma cea mai veche, casa cu tindă era alcătuită din tindă și o singură cameră de locuit, numită căsuță. Aceasta avea un plan asimetric, deoarece o parte din suprafață era ocupată de un spațiu secundar, denumit cot, folosit drept cămară. Atunci când acest spațiu devenea complet delimitat, se transforma într-o adevărată cămăruță, numită căsoiță, iar planul celor trei încăperi devenea regulat.
O etapă ulterioară a constat în adăugarea celei de-a doua camere, casa cea mare, destinată păstrării zestrei, hainelor de sărbătoare și obiectelor de preț. Aceasta era folosită numai cu anumite ocazii și reprezenta încăperea de prestigiu a gospodăriei. Casa cu tindă și două încăperi s-a răspândit foarte mult între a doua jumătate a secolului al XIX-lea și primele decenii ale secolului următor, devenind tipul dominant al epocii.
Apariția casei cu sală
În prima parte a secolului al XX-lea, planul locuinței a cunoscut o nouă transformare.
Tinda s-a mărit și s-a transformat într-un spațiu amplu, numit sală. Funcția de simplu loc de trecere a fost preluată de această încăpere mai generoasă, iar vechea căsuță și-a pierdut forma asimetrică. Toate camerele au ajuns să aibă aproximativ aceeași adâncime.
Schimbarea terminologiei reflecta influența arhitecturii urbane. Denumirea de tindă a fost înlocuită cu aceea de sală, iar elementele constructive au început să se modernizeze. Pardoseala din scânduri a devenit obișnuită, stâlpii sculptați au fost înlocuiți treptat de traforuri decorative, iar în spatele casei a apărut frecvent chilerul, obținut prin prelungirea acoperișului și dublarea pereților posteriori. Inițial folosit drept cămară, acesta a fost împărțit ulterior în două încăperi, una destinată locuirii și cealaltă depozitării.
Casa cu sală a devenit astfel tipul de locuință cel mai răspândit în satele Vrancei.
Materialele și tehnicile tradiționale de construcție
Bogăția pădurilor vrâncene a făcut ca lemnul să reprezinte principalul material de construcție. Bradul, molidul și tisă au fost utilizate în aproape toate satele, în timp ce stejarul, mai valoros, a fost rezervat tălpilor, scheletului pereților și elementelor structurale importante.
Temelia a fost întotdeauna din piatră. La casele foarte vechi s-au folosit lespezi culese din albiile râurilor, așezate în trei sau patru rânduri și legate cu lut. Abia în secolul al XX-lea piatra a început să fie fasonată.
Construirea temeliei începea prin așezarea tălpilor pe mici suporturi de lemn, numite chetuși, după care spațiul exterior era umplut cu piatră. La colțuri și sub pereții interiori erau amplasați bolovani mari pentru sporirea rezistenței.
După ridicarea temeliei urma umplerea interiorului cu pământ, operație cunoscută sub numele de pomostirea casei. Aceasta era una dintre cele mai grele etape ale construcției și implica întreaga comunitate. După acoperirea casei, tinerii satului băteau pământul dansând în interiorul locuinței, în timpul unei petreceri organizate de proprietar. Abia după această tasare podeaua era lipită cu lut.
Pereții și sistemele constructive
În Vrancea au coexistat două mari sisteme constructive.
Primul a fost cel al pereților realizați din bârne orizontale, încheiate în colțuri prin sistemul arhaic Blockbau. Al doilea utiliza un schelet din lemn umplut cu lut bătut pe împletituri din nuiele.
Deși construcțiile din bârne presupuneau o tehnică mai evoluată, cercetarea a arătat că pereții din nuiele și lut reprezentau forma cea mai veche de construire. Ei continuau tradiția unor materiale ușor de procurat și a unor tehnici moștenite din perioade foarte timpurii.
În perioada interbelică, pereții din nuiele au fost înlocuiți treptat cu zidărie de cărămidă sau chirpici. În satele apropiate de munte, precum Tulnici și Negrilești, bârnele au continuat însă să fie folosite, fiind apoi lipite cu lut gros, amestecat cu paie tocate și pleavă, tencuite și văruite.
Acoperișul și structura prispei
Acoperișul tradițional vrâncean a fost în patru ape și s-a sprijinit pe un sistem constructiv de mare rafinament.
Elementul cel mai spectaculos l-a constituit fruntarul casei, realizat prin folosirea cosoroabelor duble și a grinzilor laterale care susțineau acoperișul. Combinația dintre cioplitură și crestătură transforma această parte a casei într-o adevărată operă de artă.
Evoluția învelitorilor poate fi urmărită și prin construcțiile anexe. Scândura cioplită, dranița și șindrila au reflectat etapele dezvoltării tehnicilor de prelucrare a lemnului.
Montarea acoperișului era o operație dificilă. Cuiele de fier fiind scumpe, meșterii foloseau frecvent cuie din lemn de tisă, introduse în găuri executate cu sfredelul.
Acoperișul în patru ape reprezenta forma generalizată. Printre elementele caracteristice se aflau cucuveaua, prin care ieșea fumul, și țepeșele, întâlnite numai în satele de pe valea Vizăuțului, precum Găuri și Piscu-Radului.
La prima vedere, arhitectura vrânceană pare sobră și lipsită de monumentalitatea întâlnită în alte regiuni. O analiză atentă a elementelor decorative demonstrează însă existența unui repertoriu artistic de mare originalitate.
Cioplitura
Cioplitura a reprezentat cea mai veche tehnică decorativă. Ea a fost folosită în special la modelarea grinzilor transversale ale prispei. De la simple teşituri s-a ajuns la profiluri complexe care evocau capul de cal, motiv cu rădăcini foarte vechi în ornamentica românească.
Acest motiv era cunoscut și în alte creații populare vrâncene, inclusiv pe tiparele pentru caș, unde apărea sub forma calului și a călărețului. Prezența lui demonstrează continuitatea unor simboluri arhaice în cultura materială locală.
Combinația dintre cioplitură și crestătură a dus la realizarea unor fruntare impresionante, comparabile prin expresivitate cu cele ale unor edificii religioase.
Crestătura
Stâlpii prispei și țepeșele au constituit adevărate piese de sculptură.
În graiul local, stâlpii erau numiți stâlpi înflorați sau stâlpi crestați. Volumul lor era organizat în registre succesive, fiecare tratat diferit. Apar motive precum mărul, floarea și solzul de pește, alături de elemente geometrice fundamentale: linia simplă, cercul, crucea, soarele și dinții de lup.
Aceste motive alcătuiau un repertoriu simbolic foarte vechi, întâlnit în numeroase domenii ale artei populare românești. Sculptura stâlpilor vrânceni impresiona atât prin varietatea volumelor, cât și prin echilibrul proporțiilor.
Decorul realizat prin presare
O categorie aparte o constituia decorul executat prin presarea lemnului cu o daltă semicirculară. Tehnica era folosită și în realizarea jugurilor și se aplica pe grinzile casei, pe cornișe, pe pervazurile ferestrelor și pe uși.
Ornamentul era discret, repetitiv și perfect adaptat suprafețelor lungi. Deși simplu ca execuție, el contribuia decisiv la unitatea decorativă a întregii construcții.
În interior, grinzile și coarda casei erau rareori decorate. Explicația consta în existența unui obicei specific: de acestea se atârnau cașurile afumate și alte produse alimentare, care acopereau mare parte din suprafața vizibilă.
O arhitectură păstrătoare de tradiții
Casa țărănească din Țara Vrancei a conservat forme de locuire și tehnici constructive care în alte regiuni dispăruseră cu mult timp înainte. Persistența casei cu cămară, păstrarea tindei reci, utilizarea îndelungată a pereților din nuiele și lut, precum și bogăția ornamenticii în lemn au conferit arhitecturii vrâncene un caracter distinct în cadrul arhitecturii populare românești.
Această conservare nu a reprezentat rezultatul unei izolări complete, ci consecința modului de organizare a comunităților vrâncene. Economia bazată pe păstorit, exploatarea pădurilor și existența proprietății devălmașe asupra munților au determinat o evoluție lentă a gospodăriei și, implicit, a locuinței.
În același timp, influențele arhitecturii urbane au fost preluate selectiv, fără a modifica structura tradițională a casei. Apariția sălii, înlocuirea treptată a tindei și introducerea chilerului ilustrează această adaptare lentă, în care soluțiile noi au fost integrate fără abandonarea fondului constructiv moștenit.
Un alt aspect definitoriu îl constituie raportul dintre funcționalitate și expresia artistică. Decorul nu a fost aplicat întâmplător și nici nu a urmărit exclusiv efectul ornamental. Stâlpii sculptați, fruntarele, cozile grinzilor și ancadramentele ușilor făceau parte din însăși structura construcției. Ornamentația era integrată în elementele portante și punea în valoare arhitectura fără să îi diminueze sobrietatea.
Fruntarul casei ocupa un loc privilegiat în această compoziție. Prin alternanța grinzilor cioplite, a capetelor de cosoroabă și a stâlpilor înflorați, el crea una dintre cele mai spectaculoase imagini ale arhitecturii vrâncene. Uneori, bogăția decorului și proporțiile atent echilibrate apropiau aceste construcții de arhitectura religioasă, fără ca ele să-și piardă caracterul profund gospodăresc.
La fel de importante erau și detaliile aparent modeste. Ușile, pervazurile, grinzile sau coarda casei primeau motive executate prin crestare ori prin presare cu dalta semicirculară. Decorul era discret, repetitiv și riguros ordonat, contribuind la unitatea întregii construcții. Motivele geometrice – cercul, crucea, soarele, dinții de lup, liniile frânte – coexistau cu reprezentări vegetale și zoomorfe, păstrând simboluri transmise de-a lungul generațiilor.
Arhitectura gospodăriei nu se limita însă la casa de locuit. Construcțiile anexe, adăposturile sezoniere, șurile și celelalte dependințe completau ansamblul și reflectau aceeași adaptare la ocupațiile predominante ale locuitorilor. Studierea lor permite urmărirea evoluției tehnicilor de construcție, de la acoperișurile cu șiță și draniță până la cele învelite cu șindrilă, precum și a transformărilor produse odată cu pătrunderea materialelor moderne.
În ansamblu, casa țărănească din Țara Vrancei reprezintă una dintre cele mai bine conservate expresii ale arhitecturii populare românești. Evoluția sa poate fi urmărită de la locuința cu o singură încăpere până la casa cu sală, fără ca etapele intermediare să dispară complet. Coexistența acestor tipuri oferă o imagine rar întâlnită asupra dezvoltării locuinței tradiționale și permite reconstituirea procesului de transformare a planului, a funcțiilor și a tehnicilor constructive.
Totodată, ornamentica în lemn, modul de organizare a prispei, sistemele de îmbinare a bârnelor și folosirea unor motive decorative arhaice demonstrează existența unei școli locale de meșteri dulgheri și tâmplari, capabile să îmbine rigoarea tehnică cu expresia artistică. Rezultatul a fost o arhitectură echilibrată, în care fiecare element și-a păstrat funcția practică, dar a devenit în același timp suport pentru manifestarea creativității populare.
Prin valoarea documentară și artistică a acestor construcții, arhitectura tradițională din Țara Vrancei ocupă un loc esențial în patrimoniul românesc. Ea ilustrează nu doar modul în care comunitățile vrâncene și-au organizat locuința și gospodăria, ci și felul în care au transformat lemnul, piatra și lutul în construcții de o remarcabilă coerență funcțională și expresivitate estetică, păstrând până târziu tipuri de case și tehnici care completează imaginea evoluției arhitecturii populare din România.
Bibliografie
Ion Cherciu, „Arhitectura tradițională din Țara Vrancei – casa țărănească”, Revista Muzeelor și Monumentelor. Monumente Istorice și de Artă, anul XIII, nr. 2, 1982
Știi mai multe despre Casa țărănească din Vrancea. Evoluție și particularități arhitecturale? Spune și altora!