Focul a ocupat un loc central în organizarea locuinței tradiționale. În jurul lui s-au desfășurat prepararea hranei, încălzirea, odihna, întâlnirile familiale și numeroase practici rituale.
În patrimoniul arhitecturii populare românești există construcții care depășesc interesul regional și dobândesc valoare prin caracterul lor excepțional în context european.
Arhitectura tradițională de lemn din județul Hunedoara s-a remarcat printr-un echilibru remarcabil între necesitatea constructivă și expresia artistică.
În arhitectura tradițională din Țara Năsăudului, organizarea spațiului nu era determinată doar de numărul încăperilor, ci și de existența unor elemente de legătură care făceau posibilă desfășurarea vieții cotidiene.
Arhitectura populară din zona Hușilor s-a format în strânsă legătură cu condițiile geografice, resursele naturale și ocupațiile tradiționale ale comunităților rurale.
Casa joasă a reprezentat forma dominantă de locuire din Mehedinți și una dintre cele mai vechi expresii ale arhitecturii tradiționale din această regiune.
În Muscelele și gruiurile Argeșului, tipurile de case s-au definit prin combinarea planului, elevației, pieselor complementare și elementelor constructive.
Diversitatea arhitecturii tradiționale din Vâlcea s-a format prin combinarea unui număr restrâns de planuri de bază cu elemente constructive precum prispa și foișorul, dezvoltate în forme și proporții diferite.
Arhitectura tradițională din Valea Dunării s-a dezvoltat în strânsă legătură cu condițiile naturale ale regiunii, cu resursele disponibile și cu experiența acumulată de meșterii locali.
Arhitectura tradițională din Țara Crișurilor s-a format printr-un proces îndelungat de adaptare la mediul natural, la resursele locale și la nevoile comunităților rurale.
Microzona Bujoreni–Muereasca, situată în partea central-nordică a județului Vâlcea, păstrează una dintre cele mai reprezentative expresii ale arhitecturii tradiționale vâlcene.
Arhitectura populară din vestul județului Mehedinți s-a remarcat prin numeroase soluții constructive adaptate reliefului accidentat al podișului și al zonelor submontane.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea și în primele decenii ale secolului al XIX-lea, arhitectura urbană din Țara Românească a cunoscut o etapă de transformare în care formele locuinței tradiționale
Casa joasă simplă a reprezentat unul dintre tipurile vechi de locuință întâlnite în zona Horezu, fiind ridicată pe o temelie de piatră mai mult sau mai puțin dezvoltată.
Arhitectura vernaculară din subzona Mara–Cosău a reprezentat una dintre cele mai valoroase expresii ale construcției tradiționale din lemn din România.
