Arhitectura tradițională de lemn a caselor din Hunedoara
Arhitectura tradițională de lemn din județul Hunedoara s-a remarcat printr-un echilibru remarcabil între necesitatea constructivă și expresia artistică. În această regiune, fiecare element al edificiului a îndeplinit o funcție precisă, fără ca preocuparea pentru rezistență și durabilitate să excludă rafinamentul execuției.
Dimpotrivă, tocmai modul în care soluțiile tehnice au fost transformate în elemente plastice a conferit bisericilor de lemn personalitatea lor distinctă.
În cadrul arhitecturii românești de lemn, unitatea sistemelor constructive a coexistat cu o mare diversitate de interpretări locale. Planurile generale, tehnicile de îmbinare și principiile structurale au rămas apropiate în toate provinciile istorice, însă fiecare biserică și-a construit propria identitate prin detalii aparent mărunte: modul de rezemare a șarpantei, forma streșinilor, profilarea consolelor, cioplirea lemnului sau tratarea portalurilor.
Tocmai aceste detalii au diferențiat monumentele și au demonstrat nivelul ridicat al meșteșugului dulgherilor hunedoreni.
Studierea unui grup de douăzeci și opt de biserici de lemn din județul Hunedoara, ridicate în principal în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, a permis urmărirea felului în care aceeași structură constructivă a generat soluții extrem de variate.
Monumentele proveneau din numeroase sate ale județului, între care Almașu Mic, Bretea Mureșană, Muncelu Mare, Tisa, Dănulești, Bejan, Chergheș, Alun, Vălișoara, Sulighete, Runcșor și multe altele, reprezentând unul dintre cele mai valoroase ansambluri de arhitectură religioasă din lemn din Transilvania.
Planurile bisericilor și continuitatea tradiției constructive
Deși fiecare monument prezenta particularități proprii, tipologia planurilor a rămas relativ unitară. Cele mai numeroase biserici aveau navă cu terminații poligonale atât la altar, cât și la pronaos, fără decroșarea absidei. Alte exemplare prezentau navă dreptunghiulară și absidă poligonală nedecrșată, iar un grup mai restrâns utiliza absida poligonală decroșată.
Existau și soluții mai puțin întâlnite. Biserica din Almașu Mic avea altarul dreptunghiular decroșat, iar cea din Sulighete combina un pronaos poligonal cu o absidă poligonală decroșată. Diversitatea acestor variante nu modifica însă logica generală a construcției, ci demonstra adaptarea aceleiași concepții la condițiile și tradițiile fiecărei comunități.
Planul reprezenta doar punctul de plecare al construcției. Valoarea artistică rezulta în mare măsură din felul în care meșterii au rezolvat problemele structurale ale edificiului, în special susținerea acoperișului și protejarea pereților împotriva intemperiilor.
Streșina – unul dintre cele mai ingenioase elemente constructive
În arhitectura de lemn hunedoreană, streșina nu avea doar rolul de a completa aspectul exterior al bisericii. Ea reprezenta un element esențial pentru conservarea construcției, deoarece împiedica apa de ploaie să se scurgă direct pe pereții din bârne.
Analiza monumentelor a evidențiat existența mai multor sisteme tehnice de rezemare a șarpantei, toate pornind de la aceeași preocupare pentru protecția construcției.
În cea mai simplă soluție, căpriorii se sprijineau direct pe pereții exteriori, iar grinda superioară a pereților devenea cosoroabă. Pentru lărgirea streșinii era introdus căpriorul de pantă, care modifica direcția de scurgere a apei și îndepărta precipitațiile de pereți. În această situație, capetele unor grinzi erau prelungite discret spre exterior, reprezentând primele forme ale viitoarelor console.
O soluție mai evoluată presupunea amplasarea cosoroabei în exteriorul pereților, sprijinită pe grinzi prelungite care funcționau ca adevărate console. Lățimea streșinii putea fi mărită fie prin prelungirea acestor grinzi, fie prin suprapunerea mai multor grinzi care formau console din ce în ce mai înalte. Bisericile din Almașu Mic, Chergheș și Bejan ilustrau foarte bine această evoluție tehnică.
O altă categorie utiliza o grindă masivă așezată pe lat, rezemată pe console. Această soluție apărea la Lăpugiu de Jos, Tisa, Boiul de Jos și Dănulești. Deși putea sugera existența unei cornișe sau a unei pazii, sistemul păstra ventilarea naturală a podului prin spațiile dintre căpriori, evitând acumularea umezelii. În același timp, grinda devenea un important element de expresie arhitecturală.
La biserica din Alun, această soluție a fost dusă la un nivel deosebit de rafinament. Grinda lată și modul independent de rezolvare a căpriorului de pantă transformau un simplu element structural într-o compoziție arhitecturală de mare eleganță.
Consola – locul în care tehnica devenea artă
Consolele reprezintă probabil cele mai expresive elemente ale arhitecturii de lemn hunedorene. Din punct de vedere constructiv, ele preluau și transmiteau greutatea acoperișului, însă meșterii au folosit aceste piese și pentru a crea un limbaj decorativ propriu fiecărei biserici.
Analiza monumentelor a arătat existența a trei mari modalități de profilare.
Prima utiliza crestături mărunte, executate în unghi drept și dispuse asemenea unor trepte foarte fine.
A doua categorie era alcătuită din trepte mai ample, cu muchii bine marcate sau ușor rotunjite, întâlnite, de exemplu, la Bejan și Tisa.
Cea de-a treia înlocuia treptele cu lobi rotunjiți, conferind consolelor un aspect mai fluid, vizibil la biserica din Boiul de Jos.
Aceste categorii nu erau utilizate izolat. În numeroase monumente, două sau chiar toate cele trei tipuri apăreau simultan, în funcție de locul și rolul fiecărei console. Astfel, aceeași biserică putea combina suprafețe în trepte, muchii drepte și profilări curbe, fără ca ansamblul să își piardă unitatea.
La Sulighete, Șoimuș și Boz apăreau îmbinări între crestăturile paralele și mici lobi ornamentali. În alte biserici, precum Almașu Mic de Munte sau Lăpugiu de Jos, predominau crestăturile fine și regulate. La Vălișoara (Porcurea), meșterii au transformat treptat lobii în forme alungite asemănătoare stalactitelor, demonstrând o extraordinară libertate de interpretare în limitele impuse de structura lemnului.
Preferința pentru liniile curbe
Un grup aparte îl formau bisericile din Runcșor, Bretea Mureșană, Tîrnava și Tîrnăvița, unde profilarea consolelor era dominată de trasee curbe.
La Bretea Mureșană, inscripția din anul 1650 confirma vechimea monumentului, iar la Tîrnăvița existau elemente databile în secolul al XVII-lea, inclusiv o inscripție din 1661 și reprezentări pictate ale principelui Mihail Apafi și ale episcopului Sava Brancovici.
Asemănările constructive dintre Tîrnava și Tîrnăvița sugerau apartenența lor la aceeași tradiție meșteșugărească, poate chiar la același atelier sau la o școală regională de dulgheri.
Curbele nu reprezentau simple ornamente. Ele exprimau o stăpânire deplină a cioplirii lemnului și o capacitate de adaptare a motivelor decorative la structura portantă a construcției.
Îmbinările din abside – spațiul creativității constructive
Una dintre cele mai dificile probleme tehnice era rezolvarea colțurilor absidelor poligonale. Aici se întâlneau grinzi de dimensiuni și înălțimi diferite, iar îmbinarea lor trebuia să asigure atât rezistența structurii, cât și continuitatea decorului.
Tocmai aceste intersecții au oferit meșterilor cele mai largi posibilități de creație. Consolele se adaptau permanent poziției fiecărei grinzi, iar profilările deveneau diferite chiar în cadrul aceluiași monument.
La Basarabasa, de exemplu, consolele de la absidă utilizau crestături paralele, în timp ce cele de pe latura de vest adoptau un profil care amintea consolele de piatră ale arhitecturii medievale transilvănene.
Această libertate de interpretare demonstrează că dulgherii nu reproduceau mecanic modele consacrate. Ei adaptau fiecare soluție la contextul concret al construcției, obținând o varietate impresionantă pornind de la un vocabular formal relativ restrâns.
Influențe din arhitectura de piatră
Arhitectura de lemn din Hunedoara nu s-a dezvoltat izolat. Meșterii au preluat și reinterpretat numeroase motive întâlnite în construcțiile de piatră din Transilvania, adaptându-le însă proprietăților specifice ale lemnului.
Consolele mediane ale bisericii din Bejan aminteau de rezolvări întâlnite în arhitectura gotică, în timp ce cele din Runcșor evocau forme renascentiste apropiate de cele existente la curia Bethlen din Ilia. Influența nu a fost una de copiere, ci de reinterpretare într-un material cu reguli constructive complet diferite.
Același fenomen putea fi observat la portalurile de intrare. Chenarul ușii bisericii din Căbești prezenta evidente asemănări cu ancadramentul de piatră al bisericii romano-catolice din Ilia, databil înainte de 1581, iar portalul bisericii din Bretea Mureșană, datat 1650, sugera influența ancadramentelor gotice și renascentiste din piatră întâlnite în Transilvania secolelor XIV–XV.
Aceste exemple demonstrează existența unui dialog permanent între arhitectura monumentală și cea populară, fără ca aceasta din urmă să își piardă identitatea proprie.
Măiestria meșterilor dulgheri
Ceea ce impresionează în primul rând la bisericile de lemn hunedorene este echilibrul dintre funcționalitate și expresie artistică. Niciun element decorativ nu contrazice logica structurală a construcției.
Masivitatea aparentă a unor console nu provenea din folosirea unor grinzi mai groase, ci din diferențele de înălțime ale pieselor de lemn, grosimea lor rămânând în limitele necesare rezistenței. În acest fel, meșterii obțineau impresia de monumentalitate fără a încărca inutil structura.
Această economie de mijloace reprezintă una dintre cele mai importante caracteristici ale arhitecturii tradiționale românești. Ornamentul nu ascundea structura, ci o evidenția și o completa. Fiecare profil, fiecare treaptă și fiecare lob își aveau locul lor într-un ansamblu riguros gândit.
În același timp, dulgherii nu au ezitat să folosească motive diferite pe aceeași pereche de console sau chiar pe același monument, demonstrând că stăpâneau un repertoriu bogat de soluții și îl adaptau permanent fiecărei construcții. Libertatea lor creatoare nu a încălcat niciodată regulile impuse de comportarea lemnului, ci s-a dezvoltat tocmai în interiorul acestora.
Analiza acestor monumente a evidențiat și necesitatea unei cercetări sistematice a arhitecturii românești de lemn. Planurile generale nu sunt suficiente pentru înțelegerea meșteșugului tradițional. Măsurătorile de detaliu, secțiunile constructive și studiul fiecărui element tehnic permit identificarea particularităților regionale și a relațiilor dintre diferitele școli de dulgherie.
Realizarea unui corpus complet al arhitecturii românești de lemn ar fi oferit posibilitatea comparării unitare a monumentelor din întreaga țară și ar fi contribuit la păstrarea informațiilor despre numeroase construcții vulnerabile sau dispărute între timp.
Prin documentarea atentă a fiecărui detaliu constructiv ar fi fost conservată nu doar imaginea monumentelor, ci și cunoașterea tehnicilor tradiționale care au stat la baza uneia dintre cele mai valoroase expresii ale patrimoniului românesc din lemn.
Bibliografie
Greceanu, Eugenia, Tehnică și măiestrie în arhitectura de lemn a județului Hunedoara, Revista Muzeelor și Monumentelor – Monumente Istorice și de Artă, nr. 1, 1983
Știi mai multe despre Arhitectura tradițională de lemn a caselor din Hunedoara? Spune și altora!