Așezările și arhitectura tradițională a caselor din bazinul superior al Dâmboviței (Rucăr - Dragoslavele)
Bazinul superior al Dâmboviței ocupă o fâșie îngustă în nord-estul regiunii Pitești, organizată de-a lungul văii râului și al vechiului drum al Branului.
Dâmbovița izvorăște de pe versantul nordic al Iezerului Mare, ocolește pe la nord masivul Păpușei și coboară spre sud-est până în depresiunea intramontană a Podului Dâmboviței și a Rucărului, unde se racordează cu culoarul Branului.
Casă veche, cu două registre aproape egale, separate printr-un brâu profilat, în capătul unei ulițe laterale mărginită de case asemănătoare, cu geamlâc.
În această depresiune, râul primește afluenți mici din toate direcțiile. Văile lor sunt înguste, uneori transformate în chei, iar relieful prezintă fenomene carstice. În același spațiu se află și Peștera Dâmbovicioarei.
La Rucăr, cursul Dâmboviței se îndreaptă direct spre sud și este strâns între versanți muntoși. Valea se lărgește după Dragoslavele, apoi și mai mult după Slobozia–Stoenești, pentru a se îngusta din nou la Malul cu Flori și la Capul Coastei, înainte de ieșirea din regiunea Pitești.
Vezi si
-
Dragoslavele și Valea Caselor. Istorie, patrimoniu și cultură la trecerea dintre Muscel și Transilvania
-
Rucăr. Arhitectură montană și tradiții istorice pe culoarul Muntenia-Transilvania
Drumul Branului și legăturile cu centrele istorice
Microregiunea este străbătută de vechiul drum al Branului, care a avut un rol major în circulația dintre Transilvania și sudul Carpaților. Până la deschiderea, mult mai târzie, a drumului de pe valea Prahovei, acesta a legat Brașovul de Câmpulung și, ulterior, de Târgoviște.
Casă veche, cu tindă și două încăperi, dezvoltată în lung, cu sală pe șapte goluri inegale, cu stâlpi de lemn și arcaturi joase.
La Dragoslavele, traseul se despărțea în două direcții. Drumul principal urca spre Câmpulung, ocolind vârful Mateiașului. Cel de-al doilea, devenit mai puțin important, continua de-a lungul Dâmboviței, pe sub masivul Leaotei, către Târgoviște.
Legăturile transversale peste Muscele și Argeșel uneau valea Dâmboviței cu Câmpulungul prin Stoenești și Văleni. Prin această rețea de drumuri, satele din bazinul superior al râului au rămas conectate atât la trecătoarea Branului, cât și la centrele urbane și comerciale din Muscel.
Depresiunea Rucărului și vechile puncte de vamă
Bazinul superior al Dâmboviței era bine populat și cuprindea sate mari. În depresiunea Rucărului, ocupațiile principale erau exploatarea pădurilor și creșterea oilor. Mai spre sud, pomicultura și creșterea vitelor aveau o pondere mai mare.
Prin poziția sa, microregiunea constituia o replică estică a Țării Loviștei. Ambele erau depresiuni intramontane bogate, adăpostite și dezvoltate de-a lungul unor drumuri importante de tranzit.
Vezi si Arhitectura caselor tradiționale din Țara Loviștei și valea Topologului
Rucărul și Dragoslavele au funcționat ca vechi puncte de vamă și de popas între Țara Bârsei și Câmpulung, prima capitală a Țării Românești. Rolul lor era apropiat de cel îndeplinit de Câinenii de Argeș și Titești în legăturile dintre nordul și sudul Carpaților.
Casa lui Ion Cotîrleț, dezvoltată în lung, cu pilaștri și ornamente în tencuială pe fațada de la drum. Sala este închisă cu geamlâc, la drum. Soclul are gârlici și ușa de intrare.
Apropierea de Câmpulung a făcut ca Rucărul și Dragoslavele să evolueze împreună cu acest centru. Arhitectura lor a rămas unitară și a participat la formarea arhitecturii muscelene.
Ocupațiile și resursele locale
Exploatarea forestieră a avut o importanță deosebită. În microregiune funcționau numeroase gatere, iar lemnul era prelucrat în legătură cu nevoile construcțiilor și ale gospodăriilor.
Creșterea oilor a continuat tradiția pastorală legată de drumurile dintre Țara Bârsei și Muscel. Alături de aceasta, exploatarea carierelor de piatră și a varului a contribuit la folosirea pe scară largă a zidăriei și la realizarea unor construcții trainice.
Casă foarte veche, joasă, cu prispa în consolă pe două laturi, cu scara urcând direct la ușă, lângă o casă de vechime mijlocie cu „război”.
Țesăturile de casă au constituit o altă ocupație importantă. Dezvoltarea lor a contribuit la formarea și răspândirea portului muscelean.
În perioadele mai noi, aceste condiții au fost completate de afluența vizitatorilor atrași de clima blândă de munte și de pădurile de brazi.
Așezările
Spre deosebire de Țara Loviștei, care se desfășoară ca un plai înalt între munți, depresiunea Rucărului este mai îngustă și are un relief mai accidentat. Din acest motiv, satele erau mai puține, dar mai mari.
Așezările se concentrau în principal pe văi și aveau, în general, o structură adunată. Organizarea lor era legată de drumul de tranzit și de spațiul limitat al depresiunii, care favoriza concentrarea gospodăriilor.
Casa lui Dan Rădescu din Rucăr, cu foișor puțin ieșit sub prelungirea curbată a streașinei și sală cu parapet zidit pe soclu scund.
Rucărul a devenit principalul centru al microregiunii. Arhitectura sa era veche, de mari dimensiuni și evident musceleană. Casele au fost înnoite continuu, fără ca vechile trame și proporții să fie abandonate.
Casa musceleană dezvoltată
Tipul dominant era casa musceleană amplificată în plan, elevație și dimensiuni. Creșterea volumului nu a modificat structura esențială a fațadei.
Sala cu parapet zidit continua linia soclului masiv. Ea devenea mai largă și mai înaltă și avea între șase și opt goluri. Deschiderile erau formate prin arcaturi din paiantă, sprijinite pe stâlpi simpli, nesculptați.
Casa lui Nae Iosif Țapu din Rucăr, pe dreapta Râșorului, cu tindă și trei încăperi, cu ieșire în spate. Sala pe două laturi, parțial în consolă pe fațada principală și total în consolă pe fațada de la drum, având stâlpii la distanțe descrescânde de la drum spre interior.
Deasupra lor se desfășura o profilatură fină de cornișă și o streașină plină. Soclul era separat de registrul superior printr-o altă profilatură discretă.
Chiar atunci când cuprindea mai multe uși, ferestre sau gârliciuri, soclul păstra caracterul unei suprafețe compacte. Fațada se construia prin contrastul dintre plinurile largi și liniile subțiri ale profilelor.
Casa lui Gheorghe Năstăseanu, dezvoltată în lung, cu sala pe șase goluri în fațadă și o prelungire mai îngustă și în consolă pe fațada laterală din curte.
Verticalele nu erau distribuite într-o ordine perfect egală, iar liniile orizontale nu erau riguros drepte. Tocmai aceste diferențe controlate contribuiau la expresia casei.
Sala și parapetul zidit
Sala constituia elementul central al arhitecturii locale. Spre deosebire de o simplă prispă, ea forma un spațiu mai larg și mai înalt, legat direct de camerele locuinței.
Parapetul zidit continua soclul sau era așezat în raport imediat cu acesta, astfel încât cele două registre alcătuiau o suprafață unitară. Deasupra, golul sălii era ritmat de stâlpi și arcaturi.
Casa lui Nae Bălănică din Rucăr, cu sala în consolă pe toată întinderea fațadei, pe soclu cu încăperi și cu scara de lemn aparentă.
Această soluție a păstrat caracterul casei muscelene, chiar în condițiile în care dimensiunile locuințelor au crescut și construcțiile s-au adaptat unor cerințe noi.
Casa cu sala în consolă
Un al doilea tip important era casa cu sala în consolă.
Consola putea fi parțială. În acest caz, scara rămânea ascunsă în interiorul volumului.
La variantele cu consolă totală, scara devenea vizibilă sub sală. Soluția amintea de unele tipuri întâlnite în Vâlcea și mai ales pe valea Oltului.
Case la drum, dezvoltate în lungime, de vechimi diferite sau refăcute, apropiate între ele; sala pe soclu, cu pălimare diferite, decorații în tencuială, traforuri și „război”.
Casa din bazinul superior al Dâmboviței se diferenția însă prin păstrarea parapetului zidit. Uneori, acesta era sprijinit pe o grindă de lemn lăsată aparentă și profilată prin tăiere cu ferăstrăul.
Casa cu foișor
Casa cu foișor era rară în această microregiune. Ea a apărut mai târziu și nu a devenit tipul dominant.
În vechile gospodării rucărene, foișorul apărea uneori la o a doua casă, ridicată lângă locuința veche cu sală. Cele două construcții puteau fi legate în unghi.
Case dezvoltate, legate în unghi drept, cu soclu și parapetul sălii zidit în continuare. Stâlpi de lemn racordați la cosoroaba tencuită prin console dezvoltate în paiantă.
Împreună cu acareturile, casele astfel dispuse delimitau uneori o curte închisă pe trei laturi. Organizarea în unghi și concentrarea construcțiilor defineau un ansamblu gospodăresc compact.
Porțile rucărene
Porțile vechi constituiau una dintre particularitățile microregiunii și mai ales ale Rucărului.
Erau mari, grele și alcătuite dintr-o ușă pietonală și o poartă carosabilă, adăpostite sub același acoperiș. Soluția era întâlnită și în Vâlcea sau Gorj, însă porțile rucărene aveau suprafețe mai pline și proporții mai monumentale.
Poarta veche a gospodăriei lui Ion Gh. Anastase, cu canaturi mari construite în „parchetaje”, și gardul din zăbrele de lemn, întărite cu grinzi în pătrate legate, pe soclu de piatră. Poarta și gardul sunt acoperite cu șiță.
Decorația lor era simplă. În locul ciopliturii sau sculpturii bogate se foloseau scânduri mici, tăiate special și așezate în romburi sau pătrate.
Aceste porți participau la aspectul compact al gospodăriei și marcau clar trecerea dintre drum și curte.
Gardurile
Gardurile erau construite cu grijă din zăbrele întărite. Ele se ridicau pe socluri de piatră și erau protejate de acoperișuri din șiță.
Prin folosirea pietrei la bază și a lemnului la partea superioară, gardurile se înscriau în același sistem de materiale ca locuințele și anexele gospodărești.
Poarta veche, gardul şi casa cu sală înaltă, veche de cca. 100 ani, a lui Iosif Cotîrleţ.
Influențele transilvănene
Porțile și gospodăriile rucărene au primit probabil o influență transilvăneană moderată, transmisă prin culoarul Branului.
Aceasta putea proveni din satele săsești sau din gospodăriile românești închise, răspândite în Munții Branului, la Șirnea, Peștera și Moeciu.
Influența nu a modificat structura de bază a arhitecturii muscelene. Ea s-a integrat mai ales în organizarea incintelor, în monumentalitatea porților și în tendința de închidere a curților.
Decorația caselor de vechime mijlocie și noi
La casele de vechime mijlocie și la cele noi s-a răspândit ornamentația în tencuială.
Aceasta era folosită sub forma pilaștrilor, rozetelor și a unor accente florale simple. Motivele puteau fi aplicate pe falsul capitel din paiantă al stâlpilor simpli de lemn.
Decorația era introdusă cu măsură și adaptată structurii fațadei, fără a acoperi raportul dintre soclu, parapet, sală și stâlpi.
Traforul a apărut mai ales atunci când parapetul zidit al sălii a fost înlocuit cu un pălimar din lemn. În acest caz, decupajele completau golul sălii și schimbau caracterul registrului inferior al acesteia.
Evoluția arhitecturii locale
Arhitectura bazinului superior al Dâmboviței s-a dezvoltat în strânsă legătură cu arhitectura musceleană. Rucărul și Dragoslavele au avut un rol important în această evoluție prin poziția lor pe drumul Branului și prin apropierea de Câmpulung.
Casa tradițională a crescut în dimensiuni și a dobândit o expresie monumentală, fără să renunțe la sala cu parapet zidit și la soclul masiv. Golurile sălii s-au înmulțit, profilurile au devenit mai fine, iar fațadele au fost organizate prin alternarea suprafețelor compacte cu deschiderile nivelului superior.
Casa cu sala în consolă a introdus o altă raportare între acces și fațadă, în timp ce casa cu foișor a rămas o apariție secundară. Porțile, gardurile și curțile închise pe trei laturi au completat organizarea gospodăriilor.
Materialele locale, exploatarea pietrei și varului, abundența lemnului și legăturile cu Transilvania și Câmpulungul au contribuit la formarea unei arhitecturi de mari dimensiuni, păstrate în limitele clare ale tipului muscelean.
Bibliografie
Arhitectura populară românească. Regiunea Pitești, Editura Tehnică, București, 1958.
Știi mai multe despre Așezările și arhitectura tradițională a caselor din bazinul superior al Dâmboviței (Rucăr - Dragoslavele)? Spune și altora!