Malu cu Flori, Dâmbovița. Satul moșnenesc și arhitectura caselor de pe valea Dâmboviței
Comuna Malu cu Flori se află în județul Dâmbovița, în zona dealurilor înalte de pe valea Dâmboviței, la limita cu județul Argeș. Este alcătuită din satele Capu Coastei, Copăceni, Malu cu Flori, Micloșanii Mari și Micloșanii Mici, satul Malu cu Flori având rolul de reședință.
Așezarea este traversată de Drumul Național 72A, care leagă Târgoviște de Câmpulung Muscel. Poziția pe acest traseu a integrat comuna în vechiul spațiu de circulație dintre valea Dâmboviței și zona Muscelului, iar evoluția sa administrativă a păstrat până în secolul al XX-lea legătura directă cu fostul județ Muscel.
Localitatea s-a remarcat prin livezile de pomi fructiferi, prin tradițiile populare și prin arhitectura rurală păstrată în gospodării ridicate în special între sfârșitul secolului al XIX-lea și primele decenii ale secolului al XX-lea. Casele cu pivniță, pridvor și parter înalt, construcțiile cu prăvălie, fântânile din piatră, hambarele, troițele și crucile vechi au format un patrimoniu construit unitar, legat de vechea arhitectură musceleană.
Așezarea și evoluția administrativă
Comuna Malu cu Flori nu exista în forma actuală la sfârșitul secolului al XIX-lea. Ea fusese desființată în anul 1864, înainte de această dată funcționând numai cu satul de reședință.
În anul 1902, satul Malu cu Flori purta denumirea Runceasa și făcea parte din comuna Lăicăi, numită și Lăicăi-Runceasa, din plasa Argeșelul a județului Muscel. Era un sat de moșneni și avea 384 de locuitori. În localitate funcționa o biserică zidită în anul 1854 de Niță Diconescu.
Pe teritoriul actual al comunei funcționa atunci și comuna Micloșani, aflată în aceeași plasă. Aceasta era alcătuită din satele Copăcenii Mari, Copăcenii Mici, Micloșani, Micloșanii Mari și Nicolăești și avea 1.059 de locuitori. Comuna dispunea de o școală frecventată de 37 de elevi și de o biserică.
În anul 1910, satul Runceasa s-a separat de comuna Lăicăi-Runceasa și a devenit comună de sine stătătoare. În același timp, comuna Micloșani a fost desființată și inclusă în noua structură administrativă. Anuarul Socec din anul 1925 a consemnat comuna Malu cu Florile în plasa Argeșelul, cu 1.750 de locuitori.
În anul 1950, comuna a fost transferată raionului Muscel din regiunea Argeș. După reorganizarea administrativă din anul 1952 a rămas în raionul Muscel, iar în anul 1968, când județul Muscel nu a mai fost reînființat, Malu cu Flori a fost inclusă în județul Dâmbovița. Tot atunci, satul Capu Coastei a fost transferat de la comuna Văleni.
Această succesiune administrativă explică apartenența culturală a comunei la zona Muscelului, vizibilă în arhitectură, în organizarea gospodăriilor și în tradițiile locale.
Satul moșnenesc și structura vetrei
Runceasa, vechiul nume al satului Malu cu Flori, a fost consemnată ca așezare de moșneni. Comunitatea era alcătuită din oameni liberi care își stăpâneau pământurile și își organizau gospodăriile în raport cu drumurile, livezile și terenurile de pe valea Dâmboviței.
Vatra satului s-a dezvoltat pe un relief de deal, iar construcțiile au fost adaptate diferențelor de nivel. Piatra a fost folosită la fundații, pivnițe și socluri, în timp ce partea locuită a caselor era realizată din lemn sau paiantă.
Deși localitatea nu dispunea de cariere proprii, piatra bună de construcție era extrasă din coaste și râpi. Ea a rămas unul dintre materialele dominante până în jurul anului 1950. Lemnul a fost utilizat la structuri, pridvoare, stâlpi, balustrade și învelitori din șindrilă.
Gospodăriile nu erau formate doar din casa principală. Ele cuprindeau pivnițe, magazii, hambare, fântâni, anexe pentru fructe și fân și, în cazul unor clădiri din zona centrală, spații comerciale amenajate la nivelul inferior.
Zona istorică a comunei
În centrul localității s-a păstrat o zonă istorică formată din case cu prăvălii, gospodării tradiționale, troițe și clădiri publice ridicate în primele decenii ale secolului al XX-lea.
Printre construcțiile identificate s-au aflat casa cu prăvălie Gheorghe Blidaru, ridicată în anul 1926, casa cu prăvălie și brutărie Vasile Oprea, din 1923, casa cu prăvălie Spiridon Corbu, tot din 1923, și casa cu prăvălie Gheorghe Ceaușescu, datată în anul 1913.
În aceeași zonă se afla gospodăria Filofteia și Maria Marin, datată în jurul anului 1900, împreună cu troița ridicată în anul 1898 de Petrache Vâlcu. Casa cu prăvălie Ion I. Diaconescu păstra o inscripție din anul 1909 pe giruetă și inițiale pe fronton.
Ansamblul format din Primărie și Școală a fost ridicat în anul 1925 pe terenul donat de familia Dițescu. În apropiere a fost amplasat Monumentul Eroilor căzuți în războiul pentru întregirea neamului din anii 1916–1918, realizat în anul 1927.
Casele tradiționale cu pridvor
Una dintre cele mai simple forme de locuință identificate în Malu cu Flori era casa cu un singur nivel, două încăperi și pridvor amplasat pe două laturi.
Scara era amenajată în soclul din piatră, iar casa nu avea pivniță. Fundația era construită din piatră de râu semiecarisată, iar pereții nivelului locuit erau realizați din cununi orizontale de bârne subțiri.
Acest tip de locuință a fost reprezentat de Casa Sora I. Petre, datată la sfârșitul secolului al XIX-lea. Clădirea a fost grav afectată de un incendiu, însă forma sa putea fi reconstituită prin comparație cu alte case asemănătoare păstrate în sat.
Casa cu pivniță semiîngropată
Un alt tip de locuință avea două încăperi cu accese separate dintr-un pridvor care ocupa întreaga fațadă lungă.
Sub una dintre camere se afla o pivniță semiîngropată, accesibilă prin soclul pridvorului. Fundația și pivnița erau construite din piatră, iar parterul locuit din paiantă. Pridvorul era prevăzut cu balustradă și stâlpi din lemn.
Acest model a fost identificat la gospodăria inginerului Stelian T. Vâlcu. Pivnița a rămas componenta cea mai veche, în timp ce partea superioară a suferit transformări.
Casa musceleană cu două niveluri
Cea mai reprezentativă formă de locuință din Malu cu Flori era casa cu două niveluri și pivniță împărțită în două încăperi.
Nivelul inferior era construit din piatră și avea rol de depozitare. Parterul înalt cuprindea două camere care încadrau o tindă și o cămară. Accesul se făcea dintr-un pridvor integrat în planul fațadei lungi.
Scara era protejată de un zid masiv, care forma în același timp soclul pridvorului și apăra intrările în pivnițe. Această organizare îi conferea casei un aspect robust, apropiat de cel al unei construcții cu funcție de apărare.
Partea superioară era realizată din paiantă. Stâlpii pridvorului susțineau partea frontală a acoperișului prin capiteluri modelate în același material. Acoperișul avea patru ape și era învelit cu șindrilă.
Pe coamă erau amplasați țepi decorați cu figurine sau inscripții din tablă traforată, iar fațadele erau ornamentate prin incizii geometrice executate în tencuială.
Acest tip era larg răspândit în zona Câmpulungului, iar satele Runceasa și Lăicăi se aflau, la începutul secolului al XX-lea, la limita nord-estică a fostului județ Muscel. Cercetarea a apropiat aceste case de alte exemple muscelene păstrate la Stănești și Lerești.
Variantele dezvoltate ale casei tradiționale
Din forma de bază a casei muscelene s-au dezvoltat mai multe variante. Unele locuințe aveau tinda închisă și acces printr-un pridvor scurt din lemn, prevăzut cu o scară abruptă și un acoperiș propriu. Această soluție modifica accesul, dar păstra organizarea generală a camerelor.
Alte case au evoluat către planuri mai ample, cu două niveluri și încăperi suplimentare. Dintre monumentele clasate au fost identificate mai multe exemple cu pivniță la nivelul solului, parter înalt și pridvor pe fațada principală.
Casa Gheorghe Diaconescu, cunoscută și drept casa Decebal, nu era în realitate o singură clădire, ci un ansamblu format dintr-o casă nordică ridicată în anul 1870, o casă vestică din 1904 și o anexă estică din 1927.
Casa Iosif Ion Dițescu, datată inițial în anul 1910, reprezenta numai partea superioară a unei case cu prăvălie ridicate în anul 1894. Gospodăria cuprindea și o casă și o magazie monumentală construite în anii 1930.
Casele cu prăvălie
Dezvoltarea activităților comerciale a dus la apariția caselor cu prăvălie. Acestea combinau locuirea cu funcția economică și erau amplasate în special de-a lungul drumului principal.
Spațiul comercial se afla la parter sau spre stradă, iar încăperile de locuit ocupau nivelul superior. Fațada către drum era prevăzută cu ferestre mai mari decât cele ale caselor obișnuite.
O variantă păstrată avea la nivelul inferior prăvălia și la etaj locuința, cu geamlâc orientat spre stradă. Un alt tip avea un plan central mai dezvoltat, cu camere în mai multe travee, sală mediană și pridvor cu arcade din zidărie pe fațada lungă.
Casa preotului Virgil C. Leonte, ridicată în jurul anului 1910, a fost inclusă în această categorie. Organizarea ei a fost apropiată de tipul de „casă nouă țărănească” întâlnit și în alte sate din Dâmbovița.
Gospodăriile și anexele tradiționale
Cercetarea patrimoniului a arătat că numeroase case fuseseră clasate individual, fără a fi luat în considerare ansamblul gospodăresc din care făceau parte.
În jurul locuinței se aflau magazii, hambare, pivnițe, grajduri și alte anexe realizate din aceleași materiale și în aceeași perioadă. Unele gospodării păstrau o unitate arhitecturală mai clară decât monumentele clasate separat.
Hambarele monumentale pentru fructe și fân, ridicate în anii 1930–1940, reprezentau o categorie importantă a patrimoniului rural. Ele răspundeau nevoilor unei economii bazate pe livezi, fânețe și depozitarea produselor agricole.
În sat au fost identificate și fântâni cu colac monolitic din piatră. Aceste elemente gospodărești nu erau incluse în evidențele monumentelor, deși făceau parte din peisajul tradițional al comunei.
Crucea din vechiul cimitir al Runceasei
În curtea Filofteei Butnaru, la numărul 272, a fost identificată o cruce de piatră cu inscripție chirilică, datată în anul 1722.
Monumentul se afla probabil în locul vechiului cimitir al bisericii din Runceasa. Vechea biserică era amintită ca ruină la începutul secolului al XX-lea.
Datarea crucii se păstra pe fața sudică prin anul 7230, corespunzător anului 1722. Inscripția era în mare parte ilizibilă, dar monumentul constituia una dintre cele mai vechi mărturii ale organizării religioase a satului.
În apropiere se afla o altă cruce de piatră, în curtea lui Ion Popescu, la numărul 273. Aceasta purta o inscripție realizată în alfabet de tranziție și era datată la 1 noiembrie 1856.
Crucea fusese ridicată de Gheorghe Sfetcu și soția sa, Paraschiva, împreună cu fiii lor, pentru pomenirea familiei. Poziția ei în apropierea vechiului cimitir a fost pusă în legătură cu mutarea bisericii pe un alt amplasament și cu ridicarea noului lăcaș cu hramul Sfântul Nicolae, în anul 1857.
În anul 1902, satul Runceasa avea o biserică ridicată în anul 1854 de Niță Diconescu. Cercetarea monumentelor a indicat însă și existența unei biserici mai vechi, legată de cimitirul în care se păstra crucea din 1722.
Ridicarea noii biserici într-un alt loc a modificat centrul spiritual al satului, dar crucile din vechiul cimitir au continuat să marcheze amplasamentul anterior.
Această succesiune a păstrat în peisaj două etape ale vieții religioase: locul vechii biserici, devenită ruină, și noul lăcaș ridicat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Monumentul Eroilor
Monumentul Eroilor din Malu cu Flori a fost ridicat în anul 1927 în memoria celor căzuți în războiul pentru întregirea neamului din anii 1916–1918.
El se află în zona Primăriei și a Școlii, construite în anul 1925 pe terenul donat de familia Dițescu. Amplasarea a reunit într-un singur nucleu instituțiile administrative, școala și monumentul comemorativ.
Ansamblul a devenit unul dintre reperele centrului localității și a completat zona caselor cu prăvălii și a gospodăriilor ridicate în primele decenii ale secolului al XX-lea.
Verificarea realizată în anul 2006 a urmărit 17 poziții înscrise în Lista Monumentelor Istorice din comună.
Două clădiri dispăruseră prin demolare. Alte două își pierduseră valoarea de monument istoric în urma unor modificări ireversibile. Două aveau construcții noi neavizate în zona de protecție, iar două se aflau într-o stare critică de conservare.
Procentul monumentelor care mai păstrau o stare autentică era de aproximativ 59%, iar o parte dintre acestea se aflau într-o stare foarte gravă. Situația era cu atât mai importantă cu cât zona istorică a comunei fusese inclusă între zonele protejate și în grupa valorică A a Listei Monumentelor Istorice.
Casa Nicolae Ghiță fusese demolată în anul 1992 cu autorizație. Gospodăria Ghiță Badea Diaconu dispăruse înainte de anul 1992. Casa Sora I. Petre nu mai păstra decât partea din față, afectată de incendiu.
Casa Gheorghe C. Popescu și Casa Petre Popescu Donciu suferiseră modificări importante în anul 2005. Alte locuințe considerate inițial neidentificate au fost regăsite la alte numere poștale. Aceste constatări au arătat diferența dintre evidențele oficiale și situația reală din teren.
Livezile și economia satului
Malu cu Flori a fost cunoscută pentru plantațiile de pomi fructiferi. Această ocupație a influențat gospodăria și tipurile de anexe construite.
Hambarele destinate păstrării fructelor și fânului, magaziile și pivnițele au fost integrate în gospodării și au reprezentat o parte importantă a economiei locale.
Piatra, lemnul și paianta au fost folosite în funcție de rolul fiecărei construcții. Fundațiile și spațiile de depozitare trebuiau să reziste umezelii și diferențelor de nivel, în timp ce partea locuită era realizată din materiale mai ușoare.
Casele cu prăvălie au arătat și dezvoltarea comerțului în centrul satului. Brutăria, băcănia și celelalte spații comerciale funcționau în clădiri care combinau locuința cu activitatea economică.
Tradițiile locale
Tradițiile populare au rămas legate de viața satului, de port, de sărbători și de ocupațiile comunității. Malu cu Flori a fost prezentată ca o localitate cunoscută pentru frumusețile naturale, livezi și păstrarea culturii populare.
Arhitectura gospodăriilor, troițele, crucile din piatră, colecția etnografică și zona istorică au format împreună cadrul în care aceste tradiții s-au transmis.
Casele nu au reprezentat simple locuințe, ci spații în care se desfășurau activitățile familiale, agricole și comerciale. Pridvorul, tinda, cămara și pivnița aveau funcții precise, iar organizarea lor reflecta modul de viață al comunității.
Generalii de armată originari din Malu cu Flori
Comuna este legată și de numele a șapte generali care au slujit în Armata Română. Pentru păstrarea memoriei lor a fost inițiată amenajarea unei „Galerii a generalilor” în cadrul Căminului Cultural, iar un panou documentar a fost expus în clădirea Primăriei.
Generalul de brigadă Dumitru Nicolae Scarlat s-a născut la 18 ianuarie 1965 în satul Capu Coastei. A fost avansat la gradul de general în anul 2007 și a comandat Divizia 4 Infanterie „Gemina”. A îndeplinit și funcția de reprezentant militar al României la NATO și Uniunea Europeană.
Generalul de armată Decebal Ilina s-a născut la 1 aprilie 1948 și a ocupat funcții de conducere în structurile militare și administrative.
Generalul de brigadă Decebal Constantin Diaconescu s-a născut la 23 aprilie 1920 și a fost fiul învățătorului Gheorghe Diaconescu.
Generalul Titus Popescu, născut la 25 mai 1913 în satul Runceasa, a fost fiul învățătorului Ion C. Popescu și a activat ca profesor la Academia Militară.
Generalul Ion Șerb a devenit general la vârsta de 29 de ani și a ocupat mai multe funcții de conducere. Ulterior s-a întors în localitatea natală și a fost primar al comunei între anii 1996 și 2000.
Generalul de brigadă Mihai Anton s-a născut la 27 august 1910. A fost învățător și Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul” cu mantie și spadă. În anul 1995 a devenit cetățean de onoare al comunei.
Generalul Constantin Emilian Pahonțu s-a născut în martie 1948 în satul Micloșanii Mici. A fost înaintat la gradul de general de brigadă în anul 2003, după care a trecut în rezervă.
Un patrimoniu rural complex
Malu cu Flori păstrează un patrimoniu care nu poate fi redus la câteva case clasate individual. Valoarea localității rezultă din relația dintre case, gospodării, anexe, prăvălii, cruci de piatră, troițe, fântâni și clădiri publice.
Planurile tradiționale au arătat adaptarea locuinței la relieful de deal și la nevoile gospodărești. Pivnița de piatră, parterul înalt, pridvorul și scara protejată au format unul dintre cele mai caracteristice tipuri de casă musceleană.
Prin această suprapunere de așezare moșnenească, centru rural, patrimoniu vernacular și memorie comunitară, Malu cu Flori a rămas una dintre localitățile reprezentative ale vechiului spațiu muscelean de pe valea Dâmboviței.
Bibliografie
- Posăvaru, Iozefina, „Verificarea Listei Monumentelor Istorice din comuna Malu cu Flori, județul Dâmbovița. 2006”, în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, nr. 1–2, 2007, pp. 156–165.
- Anuarul Socec al României Mari, date referitoare la comuna Malu cu Florile, 1925.
- Marele Dicționar Geografic al României, volumele II, IV și V, București, 1899–1902.
- Gheorghiu, Adrian, „Scara de acces ca formă arhitectonică în arhitectura populară românească”, în Revista Muzeelor și Monumentelor. Monumente Istorice și de Artă, 1976.
- Stahl, Henri H., „Case noi țărănești”, în Studii și Cercetări de Istoria Artei, seria Artă Plastică, nr. 1, 1964.
- Oproiu, Mihai, Inscripții și însemnări din județul Dâmbovița, vol. III, Târgoviște, 1997.
Știi mai multe despre Malu cu Flori, Dâmbovița. Satul moșnenesc și arhitectura caselor de pe valea Dâmboviței? Spune și altora!