Stoenești, Argeș. Așezarea musceleană de pe valea Dâmboviței
Comuna Stoenești se află în partea de nord-est a județului Argeș, în apropierea Munților Leaota, și s-a dezvoltat de-a lungul văii Dâmboviței. Satul Stoenești, reședința comunei, este situat pe DN72A, pe traseul dintre Câmpulung Muscel și Târgoviște.
Localitatea se află la aproximativ 13 km de municipiul Câmpulung Muscel, iar comuna este amplasată la circa 85 km de Pitești și la aproximativ 25 km de cel mai apropiat centru urban important, Câmpulung.
Teritoriul administrativ al comunei are o suprafață de 10.921 ha și cuprinde șapte sate: Stoenești, Lunca Gârții, Slobozia, Piatra, Bădeni, Valea Bădenilor și Cotenești. Distanțele dintre satele componente și centrul comunei variază între aproximativ 2 km, în cazul satului Slobozia, și 6 km, în cazul satului Valea Bădenilor.
La nord, comuna se învecinează cu Dragoslavele, la est cu județul Dâmbovița, la sud cu comuna Mioarele, iar la nord-vest cu Valea Mare-Pravăț. Poziția sa pe valea Dâmboviței a transformat-o, de-a lungul timpului, într-o așezare de trecere între zona subcarpatică și culoarele montane care asigurau legătura cu Transilvania.
Așezarea pe valea Dâmboviței
Relieful comunei este determinat de valea Dâmboviței, de culmile împădurite și de văile secundare care coboară dinspre munți. Satele s-au dezvoltat de-a lungul apei, al drumurilor și al terenurilor mai favorabile construirii gospodăriilor.
DN72A traversează comuna pe o lungime de aproximativ 10 km. Drumul actual urmează unul dintre vechile trasee care legau Țara Românească de Transilvania și asigurau circulația dintre Târgoviște, Câmpulung și trecătorile dinspre Brașov. Așezarea satelor pe această cale a favorizat deplasarea oamenilor, transportul mărfurilor și exercitarea unor vechi obligații de pază.
Bădeni, Cotenești și Stoenești au fost sate de plai. Locuitorii lor aveau obligația de a supraveghea potecile și drumurile prin care se putea trece spre Transilvania. Poziția geografică a așezării nu a avut, prin urmare, numai o importanță economică, ci și una strategică.
Primele atestări documentare
Vechimea satelor comunei este confirmată de documentele secolului al XVI-lea. Bădeni a fost atestat la 16 iunie 1560, Stoenești la 19 mai 1565, iar Cotenești a fost menționat în acte din același secol.
Slobozia și Piatra au fost întemeiate de români ungureni refugiați în secolul al XVIII-lea din zona Moeciu. Tot acestora li s-a atribuit formarea satului Bădeni-Ungureni.
Harta austriacă din anii 1790–1791 a consemnat structura așezărilor din zonă. La Bădeni erau înregistrate o biserică și 10 case, la Stoenești o biserică și 22 de case, iar la Cotenești 10 case, fără menționarea unui lăcaș de cult.
Aceste date arată existența unor sate de dimensiuni reduse, așezate dispersat de-a lungul văii și al drumurilor de plai, cu bisericile drept principale repere comunitare.
Evoluția administrativă
În anul 1838, satele actualei comune făceau parte din Plaiul Dâmbovița al județului Muscel. Bădeni-Ungureni avea 92 de familii, Bădeni-Pământeni 164 de familii, iar Cotenești 65 de familii.
În anul 1861, teritoriul era împărțit între două sate principale. Bădeni-Ungureni cuprindea cătunele Lunca Gârții, Slobozia și Piatra și avea 110 case și 112 familii. Bădeni-Pământeni cuprindea Cotenești și Valea Bădenilor și avea 285 de case și 294 de familii.
La sfârșitul secolului al XIX-lea funcționau două comune. Bădeni-Pământeni cuprindea satele Bădeni-Pământeni, Valea Bădenilor și Cotenești și avea 1.399 de locuitori, grupați în 245 de familii. Bădeni-Ungureni cuprindea Stoenești, Slobozia, Piatra și Lunca Gârții și avea 672 de locuitori, constituiți în 122 de familii.
Evoluția administrativă a continuat prin mai multe unificări și separări. La 1 ianuarie 1904, cele două comune s-au unit. La 1 ianuarie 1923, au fost din nou separate în comunele Stoenești și Bădeni. La 1 ianuarie 1950 s-au reunificat, iar în anul 1956 au fost iarăși despărțite.
Forma administrativă actuală datează din 3 iunie 1968, când cele două comune s-au unit definitiv. Satul Stoenești, aflat într-o poziție aproape centrală față de celelalte sate, a devenit reședința comunei.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna Bădeni-Pământeni avea nouă fierăstraie, patru mori, o piuă, trei biserici, o școală de băieți cu 53 de elevi și o școală de fete cu 27 de eleve. În Bădeni-Ungureni funcționau o dârstă, două mori, două fierăstraie, o fabrică de var, o biserică și o școală cu 54 de elevi, dintre care patru fete.
Anuarul Socec din 1925 a consemnat comuna Stoenești cu 2.806 locuitori, repartizați în satele Bădeni-Pământeni, Cotenești, Piatra, Slobozia și Stoenești. În anul 1931, comunele s-au separat din nou, Bădeni cuprinzând Bădeni, Cotenești, Siliștea și Valea Bădenilor, iar Stoenești satele Lunca Gârții, Piatra, Slobozia și Stoenești.
Participarea localnicilor la Războiul de Independență
Locuitorii din satele comunei au participat la Războiul de Independență din anii 1877–1878. Pregătirea militară a populației rurale a fost legată de organizarea armatei române și de introducerea serviciului militar obligatoriu prin legea din anul 1868.
Batalionul II Muscel s-a concentrat la Câmpulung, apoi s-a deplasat spre Pitești, unde se afla garnizoana Regimentului 4 Dorobanți Argeș. Din această structură au făcut parte și ostași proveniți din Stoenești și din satele învecinate.
Muscelenii au trecut Dunărea și au participat la asaltul asupra Rahovei. La 7 noiembrie 1877 au atacat reduta, iar printre cei căzuți s-au aflat maiorul D. Giurescu, locotenentul Pavel Bordeanu și numeroși ostași. Din zona Bădeni-Pământeni au murit Ion Ologelu și Ion Paltin.
După cucerirea Rahovei, batalionul a continuat luptele de pe linia Dunării. Călărașii din Muscel au participat la urmărirea inamicului în zona Vidin. Sergentul C. Constantinescu și ostașul I. Năstăsoiu au fost decorați cu „Virtutea Militară”.
În zilele de 12–14 ianuarie 1878, muscelenii au participat la asaltul de la Smârdan. După încheierea luptelor, batalionul s-a retras din Bulgaria și a trecut Dunărea pe gheață, la Calafat. La 30 mai 1878, principele Carol a oferit decorații luptătorilor musceleni, în cadrul unei ceremonii organizate la Pitești.
Tabăra lui Mihai Viteazul
Unul dintre principalele repere istorice ale comunei este locul cunoscut sub numele de Tabăra lui Mihai Viteazul, aflat în satul Bădeni.
După victoria de la Călugăreni din 13/23 august 1595, Mihai Viteazul s-a retras spre zona Stoenești, deoarece oastea sa era inferioară numeric armatei otomane conduse de Sinan Pașa. Voievodul a urmărit să se regrupeze și să aștepte ajutorul militar din Transilvania.
Locul în care a poposit oastea a rămas în memoria comunității. Pentru comemorarea evenimentului a fost ridicată inițial o cruce de lemn.
Monumentul are o înălțime de aproximativ 15 m și o greutate de circa două tone. Crucea a fost montată la 11 mai 2010, în apropierea locului asociat taberei voievodului.
Situl arheologic „Tabăra lui Mihai Viteazul”, datat în anul 1595, este înscris între monumentele istorice de interes local din comună.
Situl arheologic de la Valea Miriuței
În apropierea satului Stoenești, lângă DN72A, se află situl arheologic de la Valea Miriuței. Ansamblul cuprinde o așezare și o necropolă atribuite perioadei Hallstatt și culturii Ferigile-Bârsești.
Situl este clasat ca monument istoric de interes național. Prezența lui confirmă vechimea locuirii în această parte a văii Dâmboviței și completează patrimoniul arheologic cunoscut al zonei.
Cercetările realizate în punctul numit „Cetate” au evidențiat urme ale practicării agriculturii încă din perioada dacică, precum și resturi de unelte, arme din fier și urmele unui atelier metalurgic.
Crucea de piatră din fața primăriei
În fața primăriei din Stoenești se află o cruce de piatră datată între anii 1593 și 1601. Monumentul este clasat ca obiectiv memorial sau funerar de interes național.
Crucea aparține perioadei în care vechiul drum de pe valea Dâmboviței avea un rol important în circulația dintre Țara Românească și Transilvania. Amplasarea sa în centrul comunei o transformă într-un reper al memoriei locale și al vechimii așezării.
Monumentul eroilor
În fața primăriei se află și monumentul comemorativ dedicat eroilor din războaiele anilor 1877 și 1916. Acesta a fost ridicat în prima jumătate a secolului al XX-lea și este înscris în lista monumentelor istorice de interes local.
Monumentul păstrează memoria localnicilor care au participat la Războiul de Independență și la Primul Război Mondial. Așezarea sa în spațiul central al comunei îl integrează în ansamblul format de primărie, crucea de piatră și celelalte repere publice.
Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din Cotenești
Biserica din Cotenești, cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, a fost construită în anul 1781. Ctitorul principal a fost Ion Cotenescu, vătaful Plaiului Dâmbovița, împreună cu fiii săi, Nicolae și Gheorghe.
Edificiul are plan trilobat. Absidele sunt poligonale la exterior și semicirculare în interior. Deasupra naosului se ridică o turlă octogonală, iar peste pronaos se află o turlă-clopotniță.
Fațadele sunt decorate cu un brâu format din trei toruri paralele. Pridvorul a fost adăugat în anul 1920.
Pictura murală inițială a fost acoperită în anul 1883 cu o pictură neobizantină realizată de Petre Cazan. Aceasta a fost restaurată în anul 1955.
Patrimoniul bisericii cuprinde cărți ritualice vechi: o Evanghelie din 1682, un Apostol din 1683, un Penticostarion din 1743, un Octoih din 1766 și un Triod din 1798. Lăcașul păstrează și icoane pe lemn din secolul al XIX-lea, unele semnate de zugravul Gheorghe Arsulescu.
Clopotul datat în anul 1781 poartă numele donatorilor: Ion vătaf și fiii săi, Nicolae și Gheorghe. Biserica este monument istoric de arhitectură de interes național.
Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Bădeni-Pământeni
Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Bădeni-Pământeni a fost construită între anii 1837 și 1841. Ctitorii au fost preoții Dimitrie Stoiculescu și Stanciu Băcioiu, împreună cu enoriașii satului.
Lăcașul a fost consolidat între anii 1874 și 1876. În anul 1885 a fost repictat de Gheorghe Arsulescu, iar în anul 1931 pictura a fost refăcută integral de Ion Fleșaru.
Biserica ilustrează continuitatea comunității ortodoxe din Bădeni și contribuția localnicilor la întreținerea și refacerea edificiilor de cult.
Biserica veche din Stoenești
Biserica veche din Stoenești a fost ctitorită între anii 1809 și 1819 de căpitanul Ioniță Ghimiloiu, care s-a călugărit ulterior sub numele de Ioanichie.
În anul 1895, bisericii i-a fost adăugat un pridvor. Deasupra acestuia s-a ridicat o clopotniță din lemn.
Din pictura murală originară s-a păstrat chipul Arhanghelului Mihail. Acest fragment reprezintă una dintre puținele mărturii rămase din vechea decorație a lăcașului.
Biserica din Piatra
Biserica din satul Piatra a fost ridicată prin contribuția enoriașilor. Datele păstrate indică perioada 1907–1916 pentru edificarea lăcașului, iar pridvorul este menționat ca o adăugire realizată în anul 1893.
Pictura bisericii a fost executată de Ion Dogărescu și a fost retușată în anul 1918. Edificiul face parte din ansamblul de biserici sătești care au structurat viața religioasă a comunităților de pe valea Dâmboviței.
Agricultura și creșterea animalelor
Cadrul natural al comunei a favorizat practicarea agriculturii, creșterea animalelor și folosirea resurselor forestiere și hidrografice. Principalele ocupații au fost cultivarea cerealelor și creșterea vitelor.
În gospodăria tradițională exista o împărțire a muncii. Bărbații se ocupau în special de arat și de îngrijirea animalelor, iar femeile de semănat. La recoltare participau toți membrii familiei.
Pentru obținerea cerealelor necesare consumului, locuitorii cultivau suprafețe întinse. În fazele vechi ale agriculturii, un teren era folosit mai mulți ani, până la diminuarea fertilității, după care se deschideau noi ogoare.
În secolul al XVI-lea s-a trecut la sistemul bienal, urmat de cel trienal. Terenurile agricole și fânețele au fost extinse prin defrișare și desțelenire.
Toponime precum Runcu, Priseaca și Zmeuret păstrează memoria acestor defrișări. Termenul „curături”, prezent în documentele de la sfârșitul secolului al XVI-lea, desemna terenurile eliberate de arbori și arbuști și transformate în ogoare sau fânețe.
Pomicultura și folosirea resurselor locale
Așezarea submontană și terenurile de pe versanți au favorizat dezvoltarea livezilor și a grădinilor. Pomicultura s-a integrat în economia gospodăriei, alături de creșterea vitelor și cultivarea cerealelor.
Lemnul provenit din pădurile comunei a fost folosit în construcții, la realizarea uneltelor și a obiectelor gospodărești. Piatra de râu și lutul au fost întrebuințate la temelii, pereți, vetre și cuptoare.
Apele Dâmboviței și ale văilor secundare au susținut funcționarea morilor, fierăstraielor, pivelor și dârstelor. Numărul acestor instalații consemnat la sfârșitul secolului al XIX-lea arată importanța prelucrării cerealelor, a lemnului și a textilelor în economia locală.
Albinăritul
Albinăritul a fost una dintre ocupațiile vechi ale locuitorilor. Înainte de răspândirea zahărului, mierea reprezenta principalul produs dulce și era folosită și în scopuri terapeutice.
Toponime precum Valea Stupinii, Colțul Albinei, Vârful Stupinei și Fața Stupinei păstrează urmele acestei îndeletniciri. Denumirile indicau locuri în care existau stupi sau colonii de albine sălbatice, adăpostite în scorburi și în crăpături de stâncă.
De aici erau recoltați fagurii, iar treptat albinăritul s-a integrat în gospodăriile sătești.
Torsul, țesutul și prelucrarea fibrelor textile
Torsul și țesutul au fost meșteșuguri casnice răspândite în toate satele comunei. Principalele materii prime au fost lâna, inul și cânepa. Bumbacul a fost folosit mai târziu, fiind adus din afara țării.
Documentele vechi arată că femeile știau să toarcă, iar pentru unele dintre ele această activitate reprezenta și un mijloc de câștig.
Fibrele erau pregătite, toarse și apoi țesute în gospodărie. Instalațiile precum piua și dârsta, consemnate în comună la sfârșitul secolului al XIX-lea, erau legate de prelucrarea țesăturilor din lână.
Produsele textile erau folosite pentru îmbrăcăminte, așternuturi, ștergare și alte obiecte necesare interiorului tradițional.
Prelucrarea lemnului
Varietatea speciilor de arbori din zonă a susținut dezvoltarea meșteșugurilor lemnului. Fagul, bradul, mesteacănul și plopul au fost folosite atât în construcții, cât și la confecționarea obiectelor casnice.
În comună au activat tâmplari, rotari, dogari, spătari și dulgheri. Dulgherii construiau pereții, șarpantele și anexele gospodărești. Rotarii realizau roți și componente pentru căruțe, iar dogarii confecționau vase din doage.
Lemnul era utilizat și pentru blide, linguri, lăzi, mese, scaune, unelte și instalații gospodărești. Fierăstraiele hidraulice consemnate în secolul al XIX-lea arată existența unei activități organizate de debitare și prelucrare a materialului lemnos.
Fierăria și atelierul metalurgic
Fierăria era indispensabilă agriculturii, transportului și celorlalte meșteșuguri. Fierarii produceau și reparau cuțite de plug, topoare, coase, seceri și uneltele folosite de dulgheri, tâmplari și rotari.
Cercetările arheologice de la „Cetate” au descoperit unelte, arme din fier și urmele unui atelier metalurgic din perioada dacică. Aceste descoperiri indică vechimea prelucrării metalului în zonă.
Meșteșugul a continuat în cadrul satelor, unde fierarul asigura întreținerea inventarului agricol, a căruțelor și a elementelor metalice folosite în construcții.
Aurăritul
O ocupație aparte a locuitorilor de pe valea Dâmboviței a fost căutarea aurului. Tradiția locală a păstrat amintirea extragerii firișoarelor de aur din aluviunile râurilor și ale văilor secundare.
La Stoenești, punctele menționate pentru această activitate au fost Bădeanca, Valea Făgetului și Valea lui Vintilă.
Pe măsură ce resursele s-au împuținat, numărul aurarilor a scăzut. Aurăritul a dispărut treptat din economia locală și a rămas o ocupație cunoscută mai ales prin tradiție.
Arhitectura tradițională
Arhitectura veche din Stoenești aparține tipului de locuință caracteristic zonei Muscelului. Planul casei cuprindea tinda, celarul, odaia de locuit și odaia bună, numită și odaia curată.
Tinda avea rol de trecere și de distribuire a circulației spre celelalte încăperi. Odaia de locuit era spațiul folosit zilnic, iar odaia bună era păstrată pentru oaspeți, sărbători și depozitarea obiectelor de preț.
Celarul era utilizat pentru păstrarea alimentelor, a vaselor și a produselor gospodăriei. În funcție de diferențele de nivel ale terenului, acesta putea fi amenajat sub odaia de locuit sau alături de tindă.
Casele ridicate în secolul al XIX-lea foloseau lemnul, piatra de râu și cărămida. Alegerea materialelor era legată de resursele existente în apropierea satelor.
Casele vechi erau ridicate pe temelii din piatră. Piatra proteja pereții împotriva umezelii și permitea adaptarea construcției la pantele terenului.
Pereții erau realizați din bârne de brad sau de stejar, așezate în cununi orizontale suprapuse. Sistemul oferea stabilitate și permitea folosirea lemnului disponibil în pădurile locale.
Peste bârne se aplica, mai ales la interior, un strat de lut alb. Acesta acoperea rosturile, îmbunătățea izolarea și crea suprafețele potrivite pentru văruire.
Cărămida era folosită la vatră, cuptor și, în construcțiile mai noi, la anumite porțiuni ale pereților. Piatra de râu rămânea materialul principal pentru fundații și socluri.
Vatra și cuptorul
Interiorul locuinței era organizat în jurul vetrei focului și al cuptorului. Acestea asigurau încălzirea, pregătirea hranei și desfășurarea activităților zilnice în sezonul rece.
Cuptorul era construit din cărămidă. În jurul său se concentra mobilierul și inventarul folosit curent. Poziția instalației de foc influența modul de amenajare a odăii de locuit și circulația din interior.
Vatra reprezenta centrul practic al casei, iar încăperea în care se afla era spațiul principal al vieții familiale.
Mobilierul și decorarea interiorului
Mobilierul tradițional era alcătuit din piese simple, adaptate spațiului și funcțiilor gospodăriei. Masa joasă și rotundă era folosită la servirea mesei.
Tronul era o ladă destinată păstrării mălaiului și a altor produse. Colțarul susținea blidele de lemn și obiectele de uz curent.
Pereții erau împodobiți cu ștergare și vase de lut. Țesăturile realizate în gospodărie aveau atât rol practic, cât și decorativ. Vasele erau așezate astfel încât să rămână accesibile, dar și să contribuie la aspectul interiorului.
Odaia curată adăpostea cele mai bune țesături, hainele de sărbătoare și obiectele păstrate pentru momente importante ale vieții familiei.
Gospodăria tradițională
Casa făcea parte dintr-o gospodărie organizată în funcție de ocupațiile familiei. În jurul locuinței se aflau anexele necesare creșterii animalelor, depozitării cerealelor, păstrării uneltelor și prelucrării produselor.
Terenul din jur era folosit pentru grădină, livadă și spațiile destinate animalelor. Pe versanți se aflau fânețele și livezile, iar în luncă și pe terenurile mai favorabile erau amenajate ogoarele.
Forma gospodăriei era determinată de relief. Pe pante, construcțiile erau așezate pe platforme și terase, iar diferențele de nivel erau valorificate pentru amenajarea celarelor și a spațiilor de depozitare.
Bibliografie
Material documentar privind istoria, patrimoniul, ocupațiile tradiționale și arhitectura comunei Stoenești.
Știi mai multe despre Stoenești, Argeș. Așezarea musceleană de pe valea Dâmboviței? Spune și altora!