Arhitectura caselor tradiționale din Țara Loviștei și valea Topologului
În nord-vestul regiunii Pitești, de-a lungul sectorului în care Oltul străbate Carpații între Turnu Roșu și Mănăstirea Cozia, se conturează o microregiune montană alcătuită din bazinul Lotrului la vest, plaiul Loviștei și valea superioară a Topologului la est.
Așezată la contactul dintre spații istorice și geografice diferite, aceasta a fost considerată un „hotar de două țări” și a format o veche unitate geografică și istorică, regăsită administrativ în fostul raion Loviștea.
Gospodărie izolată pe Valea Lotrului, cu casa și acareturile grupate în jurul unei mici curți, amintind gospodăria închisă.
Centrul microregiunii îl constituie depresiunea intramontană a Loviștei, cea mai înaltă și mai închisă depresiune din regiunea Pitești. Prin poziție și conformație, ea putea fi comparată cu depresiunile Petroșenilor, Dornelor și Câmpulungului Moldovenesc, fiind însă mai închisă decât acestea și având un trecut istoric mai bogat.
Țara Loviștei este delimitată la nord de Munții Făgăraș, la est de culmea Zănoagei, care o separă de sectorul montan al Topologului, iar la sud de culmea Coziei. Spre vest, către Olt, depresiunea este închisă de o succesiune de măguri și muscele.
Drumurile și porțile naturale ale Loviștei
Deși înconjurată de munți, Țara Loviștei a fost traversată de un vechi drum popular și istoric. Acesta părăsea valea Oltului la Câineni și lega munții Sibiului și ai Mărginimii, prin Titești, Șuici și Curtea de Argeș, de Pitești și de Câmpia Română.
Așezată pe stânga Oltului, Loviștea se ridică sub munte asemenea unei cetăți naturale. Accesul în depresiune se făcea prin trei porți principale: defileul Coziei la sud-vest, trecerea Perișanilor la sud-est și sectorul Câinenilor la nord.
Casă dezvoltată pe soclu înalt cu goluri. Sala parțială este închisă printr-un plin de zidărie și în capătul liber. Scara exterioară, perpendiculară fațadei, urcă la un nivel intermediar. Cornișa profilată și lipsa streașinei indică o influență transilvăneană.
În apropierea acestor intrări au fost ridicate fortificații încă din vremea dacilor, apoi în perioada romană și în Evul Mediu. Drumul principal prin defileul Oltului a fost folosit în condiții sigure numai cât timp s-a păstrat traseul realizat de romani și, ulterior, după modernizarea căii de comunicație. În celelalte perioade, circulația s-a desfășurat în principal pe „drumul Loviștei bătrânesc”.
Vechimea locuirii
Urmele arheologice și fortificațiile atestă o locuire veche, stabilă și numeroasă. Stațiunea preistorică de la Boișoara–Găujani, „Turnul lui Doancă”, castrul roman de la Titești și „Pons Vetus”, întâlnit de romani la Câineni, se aflau în interiorul sau la marginile acestui spațiu.
Casă nouă joasă din Cîinenii de Vâlcea, cu foișor acoperit în două ape, cu coloane de zidărie, între ale căror piedestale este așezat pălimarul de lemn.
Acestor vestigii li se adaugă fortificațiile amplasate la cele trei porți ale depresiunii. Documentele începând din secolul al XIII-lea arată că Loviștea era considerată o „țară”, alături de Amlaș și Făgăraș, în cadrul formațiunilor care se întindeau de-a lungul versantului sudic al Carpaților, de la Severin până în Vrancea.
În anul 1781, în Țara Loviștei erau numărate 22 de sate, cele mai multe foarte vechi. În 1850, densitatea populației din această zonă era de două ori mai mare decât media înregistrată la nivelul țării.
O răscruce pastorală și comercială
Poziția înaltă și adăpostită a făcut din Loviștea o răscruce a drumurilor pastorale. Oierii din Mărginime ajungeau aici pe valea Lotrului sau pe Olt până la Câineni, de unde continuau spre plaiurile Argeșului și către câmpie.
Circulația pastorală a favorizat formarea unui centru de schimb. În Loviștea se organizau nedei și bâlciuri „de două țări”, iar populația locală s-a completat treptat cu locuitori veniți din Mărginime, Făgăraș, Argeș, Mehedinți și Vâlcea.
Casă joasă din Loviștea, cu foișor suspendat pe piloți, cu acoperiș înalt și stâlpi sculptați.
Depresiunea a oferit totodată adăpost ciobanilor, haiducilor, fugarilor și pustnicilor veniți de pe ambele versante ale Carpaților. Izolarea, dificultatea legăturilor și densitatea mare a populației au determinat o folosire intensă a terenului montan.
Cultivarea muntelui
Numele unor locuri precum Arsurile, Pojorâtul, Jariștea, Curătura și Runcu păstrează urmele procesului prin care muntele a fost curățat și transformat în teren agricol. În aceste puncte se observau urme vechi de arături.
Pădurea ajunsese să ocupe numai aproximativ un sfert din suprafața Loviștei. Țarinele îngrădite, cultivate cu cereale, viță-de-vie și pomi, urcau pe dealuri și coline până la altitudini de 1.500–1.600 m. Pentru locuitorii Loviștei, muntele propriu-zis începea abia acolo unde apărea bradul.
Așezările erau răspândite, dar satele aveau dimensiuni mari și construcții bine dezvoltate. Printre livezi, pășuni și ogoare se formau crângături de case, iar terenurile cultivate urcau în terase până aproape de culmile înalte. În unele sate se păstrau vechi hanuri, legate de circulația intensă prin această zonă.
Peisajul și organizarea așezărilor
Relieful este alcătuit din platforme, munți și muncele dispuse în amfiteatru. Pădurile, livezile, ogoarele și așezările se succed pe versanți și pe culmi, formând un peisaj în care intervenția omului este vizibilă până la altitudini mari.
Casa Năiță Stăncescu din Titești, așezată pe teren în pantă, cu intrarea directă din drum la nivelul superior și cu ieșiri la nivelul inferior, în curte. Construcție nouă, de influență orășenească, adaptată la forme și nevoi de țară, cu săli suprapuse pe patru goluri, cu arcade diferite, amintind în același timp culele oltenești.
Țara Loviștei a păstrat forme de viață arhaică și o organizare a satelor cu interes etnografic. Casele răsfirate, gospodăriile așezate printre livezi și terenurile agricole terasate definesc imaginea unei regiuni intens locuite, în ciuda caracterului montan și a accesului dificil.
Influențele arhitecturale
Arhitectura caselor țărănești din Țara Loviștei s-a format la întâlnirea mai multor direcții de influență.
Dinspre sud-vest au pătruns forme vâlcene prin traseul Cozia–Jiblea–Berislăvești.
Dinspre nord au venit influențe ardelene, prin Câinenii de Argeș, unde casele aveau volume strânse și fațade colorate.
Casa cu legătură a lui Gh. Banga din Șuici. Sală înaltă cu pălimar din scânduri traforate la casa mare și cu pălimar cu „ocnițe” la casa mică. Ambele case sunt legate în unghi drept, cu câte două încăperi și cu intrări separate.
Dinspre est și sud-est s-au transmis forme argeșene și muscelene, pe traseul Șuici–Sălătruc.
Aceste influențe nu au fost preluate separat, ci au fost reunite în construcții adaptate reliefului înalt și spațiului depresionar. Volumele caselor au proporții grave, iar formele sunt compacte și bine raportate la cadrul montan.
Materialele și formele construcțiilor din Loviștea
Piatra și lemnul au constituit materialele principale de construcție. Casele erau acoperite cu învelitori înalte, corespunzătoare volumelor compacte ale locuințelor.
Foișoarele în consolă reprezentau unul dintre elementele caracteristice. În unele cazuri, casele și gospodăriile aveau forme închise și sobre, iar limitele proprietăților erau marcate prin garduri din piatră.
Alături de construcțiile vechi din piatră și lemn au apărut case noi de zidărie. Acestea au păstrat însă sala dezvoltată pe două niveluri, soluție întâlnită și în arhitectura vâlceană.
Prin combinarea acestor elemente, arhitectura Loviștei a dobândit proporții și dimensiuni proprii, diferite atât de casele din văile joase ale Vâlcii, cât și de construcțiile ardelene sau muscelene din zonele învecinate.
Valea Lotrului
Valea Lotrului se deosebea de depresiunea locuită a Loviștei prin caracterul său de „munte nelocuit”. Orientată de la vest spre est, masiv împădurită, cu o vale îngustă și versanți abrupți, aceasta a funcționat în principal ca un culoar de trecere și ca o prelungire geografică și istorică a Țării Loviștei.
Satele liniare de vale s-au dezvoltat mai târziu, odată cu intensificarea exploatării pădurilor. Dintre așezări, Voineasa era mai veche și ocupa un loc mai favorabil, fiind primul sat întâlnit la coborârea din munți. Așezarea sa, mediul înconjurător și prezența brădetului apropiau peisajul de formele întâlnite în Țara Loviștei.
Arhitectura de pe valea Lotrului era predominant vâlceană. La Brezoi și Mălaia au apărut însă influențe urbane și ardelene mai noi, legate de dezvoltarea așezărilor și de activitățile forestiere.
Legătura cu depresiunea Arefu
Spre est, Țara Loviștei comunica prin Sălătruc și peste muscele cu depresiunea Arefu, situată în dreptul cetății lui Vlad Țepeș de pe valea Argeșului.
Această legătură a favorizat circulația formelor constructive argeșene și muscelene. Drumurile peste culmi au unit așezările din Loviștea cu satele de pe Argeș și au contribuit la amestecul de influențe vizibil în arhitectura gospodăriilor și a caselor.
Valea Topologului
Spre sud, microregiunea se continuă pe valea Topologului, o zonă cu numeroase sate și livezi. Deși legăturile cu Oltul și Argeșul erau dificile, drumurile peste muscele, prin Șuici, Cepari și Tigveni, erau frecvent utilizate.
În această zonă s-a răspândit arhitectura caselor legate în unghi. Construcțiile făceau parte din gospodării de dimensiuni reduse, dar bine organizate, asupra cărora se manifestau influențe argeșene și muscelene.
Dispunerea în unghi permitea gruparea compactă a locuinței și a construcțiilor gospodărești, adaptându-le loturilor și relațiilor funcționale din interiorul curții. Această formă diferenția în parte valea Topologului de sectorul central al Loviștei, unde dominau volumele înalte, construcțiile din piatră și lemn și foișoarele în consolă.
Unitatea arhitecturală a microregiunii
Țara Loviștei, valea Lotrului și valea Topologului alcătuiesc o microregiune în care arhitectura tradițională a rezultat din relația dintre relieful montan, drumurile istorice, circulația pastorală și legăturile cu teritoriile învecinate.
În depresiunea Loviștei s-au păstrat construcții din piatră și lemn, acoperișuri înalte, foișoare în consolă, gospodării compacte și garduri de piatră. Pe valea Lotrului au predominat formele vâlcene, completate mai târziu de influențe urbane și ardelene. În sectorul Topologului s-au impus gospodăriile mici și bine organizate și casele dezvoltate în unghi, apropiate de arhitectura argeșeană și musceleană.
Diversitatea formelor nu a anulat unitatea microregiunii. Aceasta a fost asigurată de folosirea materialelor locale, de adaptarea construcțiilor la terenul în pantă, de organizarea compactă a gospodăriilor și de păstrarea unor elemente precum sala, foișorul și acoperișul înalt.
Bibliografie
Arhitectura populară românească. Regiunea Pitești, Editura Tehnică, București, 1958.
Știi mai multe despre Arhitectura caselor tradiționale din Țara Loviștei și valea Topologului? Spune și altora!