Arhitectura populară tradițională din zona Hușilor. Materiale, tehnici constructive și organizarea gospodăriei
Arhitectura populară din zona Hușilor s-a format în strânsă legătură cu condițiile geografice, resursele naturale și ocupațiile tradiționale ale comunităților rurale. Relieful variat, alcătuit din văi, terase și depresiuni, precum și caracterul predominant agricol al așezărilor au determinat dezvoltarea unui tip de gospodărie adaptat mediului și nevoilor economice ale locuitorilor.
Materialele de construcție proveneau aproape exclusiv din resursele locale, iar tehnicile utilizate reflectau experiența acumulată de generații în prelucrarea pământului, lemnului și stufului.
Condițiile naturale și influența lor asupra construcțiilor
Așezările din zona Hușilor s-au dezvoltat în lungul văilor Lohanului, Elanului, Horincei și Prutului sau pe terasele acestora, poziția geografică favorizând locuirea încă din paleolitic. Caracterul agricol al satelor a influențat atât structura gospodăriilor, cât și numărul și funcția anexelor. Cultura cerealelor a constituit ocupația principală, iar în funcție de specificul fiecărei localități s-au dezvoltat viticultura, pomicultura, pescuitul și legumicultura, fiecare dintre acestea determinând apariția unor construcții specializate.
În localitățile viticole existau pivnițe, crame, teascuri și cazane pentru țuică, iar în satele pomicole se păstrase loznița destinată uscării prunelor. În așezările de pe valea Prutului, unde pescuitul ocupa un loc important în economia locală, gospodăriile includeau construcții destinate păstrării și reparării uneltelor de pescuit.
Materialele tradiționale de construcție
Materialele utilizate la ridicarea locuințelor proveneau aproape exclusiv din mediul înconjurător. Pereții erau realizați din vălătuci, ceamur sau chirpici, iar acoperișurile erau învelite cu paie ori stuf. Pentru fundații se foloseau aceleași materiale ca la pereți, piatra fiind rar întâlnită și utilizată doar în anumite sate din lunca Prutului, unde inundațiile repetate impuneau fundații mai rezistente.
Schimbările produse în secolul al XX-lea au determinat înlocuirea treptată a acestor materiale cu cărămida și cimentul, transformând atât aspectul locuințelor, cât și al anexelor gospodărești.
Casa monocelulară
Cel mai vechi tip de locuință identificat în zonă a fost casa monocelulară, considerată urmașa planului simplu al vechilor locuințe semiîngropate. Un exemplu cercetat la Crețeștii de Sus, datat la mijlocul secolului al XIX-lea, avea plan pătrat și era ridicat într-o excavație de aproximativ 50 cm adâncime. În cele patru colțuri erau fixați stâlpi despicați în partea superioară în formă de V, iar pereții erau construiți din ceamur, fără împletitură de nuiele sau leațuri, folosind sistemul de construcție „în furci”.
După ridicarea pereților se montau grinzile și căpriorii, iar acoperișul era realizat din stuf. Acesta era așezat cu vârful în sus, fixat cu prăjini și îndesat la marginea streșinii cu o lopată de lemn, pentru a obține o învelitoare compactă și uniformă. Durata de viață a unui astfel de acoperiș era de aproximativ 10–12 ani. Prispa era executată din pământ și lut și era amplasată numai pe fațada principală, fără stâlpi de susținere.
În satele de pe Valea Lohanului au fost preferate însă acoperișurile din paie de secară, considerate mult mai durabile decât cele din stuf, putând rezista între 40 și 50 de ani. Din acest motiv, secara ocupa suprafețe cultivate mai întinse decât grâul.
Casa cu tindă
Evoluția locuinței a condus la apariția casei cu tindă, tipul cel mai răspândit în întreaga zonă. Introducerea unei încăperi intermediare a permis mutarea intrării directe în camera de locuit și a oferit un spațiu destinat depozitării alimentelor, păstrării uneltelor agricole și accesului în pod. Planul construcției era dreptunghiular, iar pereții erau ridicați din lemn, vălătuci sau ceamur, folosindu-se același sistem constructiv „în furci”.
Au fost întâlnite și locuințe ridicate direct pe pământ, fără fundație și fără structură de lemn în pereți. În aceste cazuri, pereții din ceamur susțineau direct grinzile și șarpanta, iar acoperișul în patru ape era executat din stuf sau paie de secară, materialul fiind compactat cu un pieptene special pentru o fixare mai bună.
Casa cu trei încăperi
O etapă ulterioară în evoluția locuinței a fost reprezentată de casa cu trei încăperi și tindă centrală. Camera principală, denumită simplu „odaie”, era singurul spațiu încălzit și utilizat permanent, în timp ce cea de-a doua cameră, cunoscută sub numele de „odaia curată”, „odaia de sus” sau „odaia de oaspeți”, era rezervată păstrării țesăturilor și îmbrăcămintei și primea o funcție ceremonială, fiind folosită doar la primirea oaspeților.
Temelia era protejată prin prispe realizate din pământ, piatră și lut, dispuse pe trei laturi ale casei. Streșinile erau sprijinite de stâlpi denumiți „deregi”, ornamentați prin crestare și traforare, care reprezentau principalul element decorativ al fațadelor.
În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, multe locuințe au fost extinse prin adăugarea unui „celar” sau „chiler”, destinat inițial păstrării uneltelor agricole și obiectelor gospodărești. În numeroase gospodării acesta a fost ulterior compartimentat, una dintre încăperi devenind bucătărie.
Apariția cerdacului și organizarea interiorului
Sub influența mediului urban, în arhitectura tradițională a pătruns cerdacul, amplasat simetric în dreptul sălii și acoperit, de regulă, în două ape. Sistemul de încălzire era alcătuit dintr-o sobă cu vatră deschisă și cuptor construit din vălătuci, peste care era ridicată soba din cărămizi nearse.
În apropierea cuptorului erau amenajate locurile de dormit. Paturile de pământ, utilizate până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, au fost înlocuite treptat de lavițe realizate din pari și scânduri, acoperite cu rogojini și lăicere.
Organizarea gospodăriei tradiționale
Casa ocupa poziția centrală în cadrul gospodăriei, fiind orientată fie către drum, fie perpendicular pe acesta. În fața locuinței se afla ograda sau bătătura, spațiul în care erau amplasate anexele și unde se desfășurau activitățile cotidiene. Grajdurile, șurile, cotețele, hambarele și pivnițele erau dispuse astfel încât să deservească activitățile agricole și creșterea animalelor.
Grajdurile erau construite din vălătuci pe împletitură de nuiele, folosind aceeași tehnică aplicată și la locuințe. Acoperișurile în două ape aveau deschideri laterale pentru depozitarea fânului. În funcție de dimensiunea gospodăriei, grajdul putea constitui o construcție independentă sau putea fi integrat în corpul șurii, compartimentarea interioară fiind realizată printr-un perete din nuiele și lut, numit „răzlog”.
Cotețele pentru porci și păsări aveau plan pătrat, dreptunghiular sau rotund și erau construite din chirpici ori vălătuci, cu sau fără împletitură de nuiele. Acoperișurile erau realizate din coceni, paie sau stuf, iar în față exista un mic țarc împrejmuit cu leațuri sau nuiele. Adăposturile pentru păsări purtau denumirea de „poiată”.
Construcțiile specializate
Depozitarea porumbului se realiza în coșere construite din nuiele sau leațuri și acoperite cu coceni, ulterior cu tablă. Acestea erau ridicate pe patru stâlpi sau butuci pentru a izola recolta de umezeală. În multe gospodării însă, porumbul era păstrat direct în podul casei, unde beneficia de o aerisire corespunzătoare.
În localitățile viticole au fost întâlnite crame și beciuri din piatră. Beciul, cunoscut sub denumirea de „zămnic”, era amplasat sub nivelul solului și avea plan dreptunghiular, cu acoperiș în două ape. Deasupra acestuia era ridicat un șopron destinat protejării construcției și depozitării uneltelor folosite la vinificație.
În interior erau păstrate vinul, legumele și fructele. Cramele aveau două încăperi, una rezervată păstrării vinului și alta procesului de vinificație. În fața lor era amenajat un spațiu acoperit pentru teascuri și călcătoare.
În satele pescărești de pe valea Prutului existau construcții alcătuite din două încăperi, dintre care una era utilizată drept bucătărie, iar cealaltă pentru repararea uneltelor de pescuit. Pentru depozitarea ustensilelor mai rar folosite era adăugată o anexă din lemn cu acoperiș din stuf.
Specifică Văii Elan–Horincea era „cuhnea”, construcție cu plan pătrat sau rotund, realizată în sistemul „în furci”, cu pereți din vălătuci sau ceamur. Vara servea drept bucătărie și locuință, iar iarna devenea spațiu pentru păstrarea făinii, cărnii și a altor produse alimentare.
Ornamentica arhitecturală
Deși zona Hușilor nu dispunea de resurse importante de lemn, elementele din lemn utilizate la construcții au fost atent decorate. Deregii, frontoanele, ferestrele și porțile au fost ornamentate prin crestare, incizare și traforare, rezultând motive geometrice, vegetale și antropomorfe. Aceste intervenții decorative reprezentau principala expresie artistică a arhitecturii locale și contribuiau la individualizarea fiecărei gospodării.
Arhitectura populară din zona Hușilor a reflectat adaptarea permanentă a comunităților rurale la condițiile naturale și la ocupațiile tradiționale. Tipurile de locuințe, tehnicile constructive, materialele folosite și organizarea gospodăriei au evoluat treptat, păstrând însă principiile fundamentale ale construcției tradiționale.
Transformările produse în secolul al XX-lea au modificat atât materialele utilizate, cât și structura gospodăriilor, prin introducerea cărămizii, cimentului și a unor noi compartimentări, însă numeroase elemente ale arhitecturii tradiționale au continuat să ilustreze identitatea constructivă specifică zonei Hușilor.
Bibliografie
Paul Salomeia, „Considerații privind arhitectura populară din zona Hușilor”, Acta Moldaviae Meridionalis, vol. VII–VIII, 1985–1986, Muzeul Județean Vaslui
Știi mai multe despre Arhitectura populară tradițională din zona Hușilor. Materiale, tehnici constructive și organizarea gospodăriei? Spune și altora!