Arhitectura tradițională din Bujoreni–Muereasca, Vâlcea. Evoluția locuinței țărănești și specificul construcțiilor
Microzona Bujoreni–Muereasca, situată în partea central-nordică a județului Vâlcea, păstrează una dintre cele mai reprezentative expresii ale arhitecturii tradiționale vâlcene. Amplasată la contactul dintre Valea Oltului și culmile subcarpatice, această regiune a dezvoltat de-a lungul secolelor un patrimoniu construit în care condițiile naturale, ocupațiile locuitorilor și experiența meșterilor populari au modelat tipuri de locuințe cu o identitate proprie.
Deși satele componente sunt apropiate între ele, fiecare și-a păstrat particularitățile constructive, rezultând o diversitate arhitecturală remarcabilă în cadrul unui fond tradițional unitar.
Microzona cuprinde cincisprezece sate aparținând comunelor Bujoreni și Muereasca. Primele atestări documentare datează din secolele al XV-lea și al XVI-lea, Bujoreni și Olteni fiind menționate într-un hrisov emis de Alexandru Aldea la 25 iunie 1436, iar Muereasca într-un document din anul 1574.
La sfârșitul secolului al XIX-lea cele două comune făceau parte din plaiul Cozia, economia fiind bazată pe cultivarea pământului, creșterea animalelor și pomicultură, aceasta din urmă cunoscând o dezvoltare accentuată în intervalul 1880–1914, odată cu extinderea livezilor de pruni. Alături de agricultură au prosperat numeroase meșteșuguri, între care dulgheria, rotăria, zidăria și confecționarea bănițelor, Muereasca de Sus devenind unul dintre cele mai importante centre de băniceri din Oltenia. Acest context economic a influențat direct evoluția gospodăriilor și a tehnicilor de construire.
Așezările s-au dezvoltat în funcție de relief. În Bujoreni predomină satul liniar, desfășurat de-a lungul unei artere principale, în timp ce în Muereasca gospodăriile urcă pe văile laterale până aproape de culmile dealurilor. Această diferență de amplasare a determinat și apariția unor soluții constructive distincte, adaptate atât terenului, cât și funcționalității gospodăriei.
Diversitatea tipologică a locuinței
Arhitectura tradițională din această microzonă se înscrie în tipologia generală a arhitecturii vâlcene, apreciată pentru echilibrul proporțiilor și pentru ingeniozitatea meșterilor constructori. Totuși, cercetarea atentă a satelor evidențiază existența unor particularități locale bine conturate, păstrate prin continuitatea atelierelor de dulgheri și prin transmiterea tehnicilor din generație în generație.
În comuna Bujoreni, forma reprezentativă a locuinței vechi este casa joasă cu sală în față. Din acest tip s-a dezvoltat ulterior casa joasă cu sală și foișor, una dintre imaginile caracteristice ale arhitecturii vâlcene. Sala reprezintă o evoluție a vechii prispe, devenită un spațiu de circulație și de legătură între încăperile casei. Față de prispa simplă, sala este delimitată prin pălimar, balustradă realizată inițial din scânduri verticale, care a căpătat în timp forme tot mai elaborate.
La începutul secolului al XX-lea apare pălimarul traforat. Introducerea ferăstrăului manual pentru tăierea lemnului a făcut posibilă executarea unor motive decorative mult mai complexe decât cele realizate prin cioplire.
Ornamentarea unei fațade prin tehnica tradițională necesita luni întregi de lucru, în timp ce traforarea scândurilor putea fi executată în aproximativ o săptămână, ceea ce a favorizat răspândirea rapidă a acestui tip de decor.
Între prispa veche și sala cu pălimar traforat a existat o etapă intermediară reprezentată de sala prevăzută doar cu o mână curentă, o șipcă cioplită cu barda și fixată prin cepi de lemn între stâlpi. Această balustradă poartă denumirea locală de plimbă, termen care s-a păstrat în vocabularul constructorilor populari din zonă.
Foișorul și adaptarea casei la relief
Foișorul constituie unul dintre cele mai caracteristice elemente ale arhitecturii vâlcene. În majoritatea cazurilor el este amplasat pe partea stângă a fațadei, mult mai rar în poziție centrală sau pe partea dreaptă. Accesul se face lateral, iar scara poate rămâne descoperită sau poate fi protejată prin prelungirea streșinii.
În satele apropiate de Valea Oltului predomină casele joase cu sală și foișor. În schimb, în localitățile situate pe văile abrupte, precum Bogdănești, relieful a favorizat dezvoltarea casei înalte cu sală și foișor. Panta accentuată a terenului permitea amenajarea unui beci sub întreaga locuință, fără modificarea planului superior.
Accesul în pivniță se făcea prin gârlici, amplasat în partea din față a foișorului. Acesta era prevăzut cu două uși succesive: prima, realizată din zăbrele de lemn, permitea circulația aerului și pătrunderea luminii, iar cea de-a doua închidea efectiv pivnița, fiind amplasată la nivelul zidurilor beciului. Soluția asigura atât aerisirea spațiului, cât și păstrarea constantă a temperaturii necesare depozitării produselor.
O altă variantă este casa înaltă cu sală în consolă. În acest caz sala nu era susținută de stâlpi fixați în pământ, ci de grinzi masive care ieșeau în afara tălpii casei. Aceste grinzi poartă denumirea locală de urși, termen întâlnit frecvent în arhitectura tradițională românească pentru elementele portante de mari dimensiuni.
Un exemplu reprezentativ îl constituie casa Armășelu Gheorghe din Muereasca de Jos, ridicată în anul 1902. Locuința are temelie înaltă din piatră zidită în uscat, sub întreaga casă fiind amenajat beciul. Peste fundație au fost așezați urșii și tălpile de stejar, iar sala suspendată se desfășoară pe laturile orientate spre răsărit și sud. Casa are două încăperi principale și o perdea amplasată pe latura nordică, transformată ulterior în bucătărie.
Stâlpii și expresia decorativă a fațadei
Aspectul exterior al locuințelor era definit într-o mare măsură de stâlpii care susțineau sala și streșina. La casele vechi aceștia sunt ciopliți în patru muchii, cu colțuri vii sau teşite, fără ornamentații bogate. În unele cazuri apare doar o crestătură discretă la nivelul pălimarului.
În Bujoreni se întâlnește ulterior stâlpul căptușit cu scândură, de la care evoluția conduce aproape direct către stâlpul zidit.
Bogdăneștiul prezintă însă o evoluție diferită. După anul 1930, tradiția stâlpului de lemn cunoaște aici o dezvoltare spectaculoasă. Formele simple sunt înlocuite treptat de stâlpi sculptați cu motive geometrice tot mai elaborate, iar ornamentația capătă o bogăție remarcabilă, transformând acest element constructiv într-un veritabil suport artistic.
Planul locuinței și organizarea spațiului interior
Cel mai răspândit tip de casă este locuința cu două încăperi și o singură intrare. Accesul se face prin încăperea numită la foc, spațiu cu funcții multiple, utilizat atât ca bucătărie, cât și ca dormitor. În această cameră se află vatra liberă cu coș suspendat și corlată.
Din camera „la foc” se pătrunde în hodaie, camera bună a casei, destinată odihnei și primirii oaspeților. Hodaia era încălzită de o sobă de cărămidă amplasată lângă peretele median, alimentată prin deschiderea aflată în încăperea alăturată.
După cel de-al Doilea Război Mondial se răspândește casa cu trei încăperi și două intrări. Planul acesteia cuprinde odaia de locuit, tinda și încă o cameră care evoluează spre funcția de „odaie frumoasă”, destinată exclusiv oaspeților și accesibilă direct de pe prispă.
Perdeaua și cunia
În apropierea casei se afla aproape întotdeauna perdeaua, denumirea locală pentru construcția anexă alipită peretelui din spatele locuinței sau celui opus drumului. Acoperișul ei era realizat prin prelungirea acoperișului casei.
Amplasarea perdelei în partea din spate avea și un rol practic. Ea proteja locuința împotriva vânturilor dominante și reducea efectele umezelii asupra pereților.
În unele sate, mai ales la Bogdănești, această anexă a fost transformată în cunie, bucătărie separată.
În comuna Muereasca, cunia apare cel mai adesea ca o construcție independentă din bârne, acoperită în patru ape. Spre deosebire de încăperile principale, aici foarte rar exista o vatră cu corlată. Hrana era pregătită inițial la cujbă, un lemn bifurcat înfipt în pământ de care era suspendat ceaunul cu ajutorul unui lanț, iar mai târziu la pirostrii. Fumul nu era evacuat prin coș, ci ieșea liber pe sub streșină.
Materiale și tehnici de construire
În întreaga microzonă, fundațiile caselor sunt realizate din piatră, de regulă prin zidărie uscată. Peste soclu se așezau tălpile din bârne groase de stejar.
Diferențele apar la realizarea pereților. În Bujoreni predomină paianta, sistem alcătuit din schelet de lemn umplut cu împletitură de nuiele lipită cu lut.
În Muereasca, pe lângă paiantă, sunt frecvente casele din bârne rotunde sau cioplite cu secțiune dreptunghiulară. Bârnele sunt fixate între stâlpi în scobituri speciale, astfel încât capetele lor nu depășesc planul pereților. Această tehnică, cunoscută sub numele de încheietură dreaptă, conferă construcției un aspect ordonat și compact.
O trăsătură definitorie a întregii arhitecturi vâlcene este tencuirea și văruirea pereților din lemn. Înaintea tencuirii se executa cercuiala, operație prin care pe pereți se băteau nuiele despicate de alun. Acestea formau suportul necesar pentru aplicarea lutului, urmat apoi de un strat fin de tencuială și de văruirea finală.
Structura acoperișului utiliza stâlpi, grinzi și căpriori fixați prin cepi de lemn. Șindrila era montată pe două sau trei rânduri și prinsă ulterior cu cuie de fier.
Tavanele cele mai vechi aveau grinzile aparente peste care se fixau transversal scânduri de fag cioplite cu barda. Ulterior apare plafonul realizat din șipcă și lut.
Pardoseala încăperilor era de lut, mai rar din scândură, iar sala era acoperită inițial cu blăni groase dispuse longitudinal, apoi cu scânduri subțiri așezate transversal.
Ferestrele au evoluat de la forma pătrată cu patru ochiuri la cele dreptunghiulare cu șase ochiuri, iar ușile dintr-o singură blană de lemn fixată prin cepi au fost înlocuite treptat de uși alcătuite din mai multe scânduri și, în cele din urmă, de ușile cu tăblii încadrate în ramă.
Armonia construcției și continuitatea tradiției
Arhitectura tradițională din microzona Bujoreni–Muereasca impresionează mai puțin prin bogăția ornamentelor și mai ales prin echilibrul proporțiilor și prin coerența ansamblului constructiv. Simplitatea decorului este compensată de rafinamentul soluțiilor tehnice, de adaptarea fiecărui tip de locuință la relief și de păstrarea unei identități locale bine conturate.
Coexistența caselor joase și a celor înalte, evoluția prispei către sala cu foișor, diversificarea stâlpilor, folosirea diferită a paiantei și a bârnelor de lemn, precum și permanența unor termeni tradiționali precum plimbă, urși, hodaie, cunie, cujbă sau pălimar ilustrează continuitatea unei culturi constructive dezvoltate în jurul meșterilor locali.
Conservarea unui număr important de locuințe vechi permite urmărirea întregului proces evolutiv al arhitecturii țărănești din această parte a Vâlcii și evidențiază valoarea documentară și patrimonială a uneia dintre cele mai reprezentative microzone ale arhitecturii vernaculare românești.
Bibliografie
Ionuț Dumitrescu, Arhitectura tradițională din microzona Bujoreni–Muereasca, jud. Vâlcea, Litua. Studii și Cercetări, vol. XV, 2013
Știi mai multe despre Arhitectura tradițională din Bujoreni–Muereasca, Vâlcea. Evoluția locuinței țărănești și specificul construcțiilor? Spune și altora!