Casa, lemnul și meșteșugul construirii în Vrancea tradițională
Situată în sud-vestul Moldovei, la curbura Carpaților Orientali, Vrancea a ocupat un loc de întâlnire între Moldova, Țara Românească și Transilvania.
Această poziție de trecere, dublată de relieful variat, de resursele locale și de ocupațiile locuitorilor, a dat arhitecturii tradiționale vrâncene o fizionomie proprie, în care unitatea de ansamblu se îmbina cu diferențieri vizibile de la o microzonă la alta.
Populația de agricultori, viticultori și păstori a dezvoltat aici o arhitectură legată direct de mediul natural și de nevoile gospodăriei.
Casa, anexele, bisericile de lemn și instalațiile gospodărești au folosit materialele aflate la îndemână, iar evoluția lor a fost determinată de resurse, de statutul economic al proprietarilor, de specializarea meșterilor și de transformările vieții rurale.
În depresiunile Lepșa–Greșu și Câmpuri–Răcoasa, construcțiile din brad au avut o pondere însemnată. În microzonele Șușița–Zăbrăuț și Dumitrești–Jitia, unde dealurile erau acoperite cu păduri de stejar și gorun, aceste esențe au fost valorificate mai ales în gospodării și în edificiile de cult.
Astfel, arhitectura vrânceană era unitară ca structură, dar diversificată prin tehnică, material și expresie locală.
Tipuri de case și adaptarea la relief
În zona de câmpie s-au păstrat ca tipuri tradiționale casele joase din lut, acoperite cu stuf și paie. În zona deluroasă s-au impus casele cu pivniță, ridicate din piatră și lemn, cu acoperișuri din șindrilă. În zona montană au dominat casele din bârne groase, cu acoperișuri înalte din șindrilă și draniță, adaptate climatului și abundenței lemnului.
Cele mai vechi forme de locuire au pornit de la casa monocelulară, cu târnaț liber în față. Târnațul era spațiul deschis de la fațadă, apropiat de prispă, cu rol de trecere, protecție și circulație.
Din această formă s-a dezvoltat casa cu două încăperi, alcătuită din odaia de locuit și tinda rece. Tinda era încăperea de intrare, fără încălzire, care organiza accesul și separa spațiile interioare. Cu timpul s-a adăugat o a treia încăpere, cămara pentru alimente, iar accesul către camere se făcea din tinda mediană.
Fațada lungă era marcată de târnaț, la început deschis, apoi delimitat prin stâlpi crestați. Tinda și cămara nu aveau ferestre, în timp ce odaia de locuit avea, de regulă, o fereastră la fațadă și una pe latura îngustă, orientată spre drum. Această organizare răspundea unei logici simple: încăperea locuită primea lumină și contact cu exteriorul, iar spațiile de trecere și depozitare rămâneau închise, protejate și funcționale.
O trăsătură importantă a caselor vechi era echilibrul proporțiilor. În raport vertical, acoperișul era de două ori mai înalt decât pereții, iar în plan orizontal latura scurtă era de două ori mai mică decât fațada. Această relație între volum, acoperiș și plan dădea construcției o imagine stabilă, compactă și bine adaptată mediului.
Lemnul, piatra și tehnicile de construire
Tehnica tradițională folosea bârne rotunde sau cioplite în patru fețe, așezate orizontal și încheiate la capete în „cheutori”, fără cuie. Cheutorile erau îmbinări puternice ale bârnelor la colțuri, esențiale pentru stabilitatea casei. În zona Vrancei erau cunoscute cheile drepte și rotunde la case, precum și cheile crestate la acareturi și construcțiile de cult.
Bârnele erau așezate pe o talpă de lemn. Talpa reprezenta elementul de bază al pereților, dispus pe un mic soclu de piatră sau pe bolovani mari așezați în punctele de îmbinare ale pereților. Această soluție realiza izolarea față de umezeala solului și proteja lemnul de degradare.
Peste tălpi se ridica cununa de bârne, rotunde sau cioplite în patru fețe. Deasupra se așezau patru grinzi de legătură, numite cosoroabe. Cosoroabele susțineau căpriorii, peste care se băteau leții, iar peste aceștia se fixa învelitoarea. Șindrila de brad, cu lungimea de aproximativ 30 cm, era una dintre învelitorile caracteristice caselor de lemn din zonă.
Pe măsură ce lemnul s-a împuținat, bârnele lungi au fost înlocuite cu bârne scurte, din esențe diferite. Această schimbare a arătat adaptarea tehnicii tradiționale la modificarea resurselor. Casa rămânea construită în logica veche, dar materialul era folosit mai economicos, iar sistemul constructiv se adapta posibilităților locale.
Pereții erau cercuiți la interior și exterior, apoi lutuiți și văruiți. În unele localități locuințele erau tencuite numai în interior. Pardoseala depindea de elevația casei: la casele joase era făcută din lut amestecat cu paie tocate sau pleavă, iar la casele înalte, cu beci, camera de deasupra avea pardoseală din scândură de brad. Podina se realiza din blăni cojite, fiecare având pe o parte un uluc și pe cealaltă o limbă de prindere; în multe cazuri, mai ales în camera de zi, aceste elemente rămâneau netencuite.
Casa cu tindă, cămară și „camera curată”
După deceniul al patrulea al secolului al XX-lea, casele noi și casele vechi transformate au păstrat în linii mari planimetria tradițională, dar au primit adaosuri funcționale. Târnațul a fost continuat uneori cu un foișor, acoperit în două ape, prin care se realiza accesul în tindă. Din tindă se intra în două camere dispuse de o parte și de alta, iar camera orientată spre stradă devenea, de regulă, „camera curată”.
„Camera curată” era spațiul reprezentativ al locuinței, folosit mai rar în viața cotidiană și păstrat pentru oaspeți, sărbători sau momente importante ale familiei. În unele case, cămara ocupa jumătate din tindă; în altele era amenajată în partea din spate a camerei de locuit, separată printr-un perete cu ușă de acces. Această mobilitate a planului arată că locuința tradițională nu era un tip fix, ci un organism adaptat nevoilor gospodăriei.
Situația economică a familiei a avut un rol decisiv în evoluția casei. Formele vechi au continuat să existe alături de locuințe noi, cu un confort mai ridicat. În satele vrâncene se întâlneau case tradiționale păstrate, case vechi renovate cu materiale moderne și case noi, ridicate integral din materiale locale sau procurate prin comerț.
Transformarea construcțiilor rurale
Construcțiile noi au introdus sisteme diferite față de cele tradiționale. Un tip folosea pereți din paiantă, adică un schelet de lemn umplut cu cărămidă, așezat pe soclu de zidărie din piatră cu liant de ciment. Alt tip utiliza zidărie de cărămidă, grinzi și stâlpi din beton, cu fundație adaptată solului și înălțimii construcției. Acoperișurile erau în patru ape, cu învelitori din șindrilă, tot mai rare, apoi din tablă, țiglă sau azbociment.
Planul caselor noi pornea de la cel puțin trei încăperi și putea ajunge la cinci, șase sau mai multe. Modelul urban a devenit tot mai prezent, iar denumirile încăperilor s-au schimbat: dormitor pentru copii, dormitor pentru părinți, bucătărie de iarnă, salon, verandă. Veranda închisă a înlocuit treptat prispa tradițională, modificând relația dintre casă și curte.
Decorul caselor recente a folosit stucatura, ceramica aplicată, fierul forjat și lemnul, mai ales la balcoane și streșini. Fațadele au primit o policromie mai bogată, cu preferință pentru vernil, alb și crem. Interiorul s-a schimbat la rândul său, prin mobilier cumpărat din comerț și prin dispariția treptată a obiectelor tradiționale. Odată cu modificarea interiorului, s-au schimbat și sistemele de încălzire și de preparare a hranei.
Noile meserii rurale – zidari, zugravi, sobari – au înlocuit treptat vechile practici constructive. Totuși, în unele localități, acești meșteri au păstrat elemente ale arhitecturii tradiționale, integrate în construcții noi.
Bisericile de lemn și continuitatea meșteșugului
În arhitectura vrânceană, bisericile de lemn au ocupat un loc important. Ele făceau parte din aceeași cultură constructivă ca locuințele și anexele gospodărești, fiind ridicate de comunități și de meșteri locali. Pe teritoriul Vrancei erau menționate 45 de asemenea monumente, între care cele din Mănăstioara, Nistorești, Valea Sării–Prisaca, Ruginești, Mușunoaiele, Vetrești și Herăstrău.
Pentru secolele XVI–XVII erau caracteristice bisericile mici, în formă de navă, cu acoperiș înalt și streașină largă. Exemple de acest tip se aflau la Ruginești, Chițcani–Movilița, Câmpuri–Tei și Lărgășeni–Corbița. În secolul al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX-lea, bisericile de lemn au căpătat proporții mai mari și planuri mai evoluate, cu încăperi bine delimitate. Uneori apărea târnațul, preluat din arhitectura casei țărănești, sau prispa de jur împrejur.
Aceste monumente erau construite din lemn de stejar, pe temelie de piatră. Bârnele, uneori de dimensiuni foarte mari, erau cioplite dintr-un singur trunchi, așezate pe tălpi masive și îmbinate solid.
La Movilița și Valea Sării, tălpile se prelungeau dincolo de punctele de îmbinare. Bârnele superioare, mai lungi, erau îmbinate „în dinți” și susțineau consola acoperișului. Pereții erau alcătuiți din bârne, căptușiți la interior cu scânduri, iar uneori pictura era executată în tempera.
Acoperișurile bisericilor vechi erau, de regulă, în patru ape, cu turnul acoperit separat. În unele cazuri, turnul era mai jos decât streașina, ceea ce dădea construcției un aspect apropiat de casa cu foișor, cum se observa la Movilița.
Decorul: funcție, structură și ornament
Decorul caselor și bisericilor de lemn pornea din elemente constructive. Stâlpii, grinzile, ușile, ferestrele, fruntarele și consolele nu erau doar părți tehnice ale construcției, ci și suprafețe ornamentale. Motivele erau realizate prin cioplire, crestare și traforare.
Rozeta solară și funia se numărau printre motivele tradiționale frecvente. Motivul funiei avea o răspândire largă și înconjura monumentul, fiind reluat la grinzi, uși și ferestre. Pridvorul, apropiat ca expresie de casa țărănească cu foișor, era susținut de stâlpi cu secțiune pătrată și colțuri tăiate, sculptați cu motive diferite. La Valea Sării se întâlneau floarea, crucea, sfera străbătută de caneluri și diagonala.
Fruntarul, element structural al construcției, primea o ornamentație bogată prin cioplire și traforare. Succesiunile de X-uri, acoladele, dinții și ghirlandele vegetale alcătuiau o dantelărie de lemn, în care funcția portantă și expresia decorativă erau inseparabile.
Valoarea arhitecturii vrâncene
Arhitectura tradițională vrânceană a păstrat o relație directă între material, tehnică și funcțiune. Lemnul de brad, stejarul, gorunul, piatra, lutul, paiele, stuful, șindrila și dranița nu erau simple materiale de construcție, ci expresii ale mediului local și ale unei experiențe tehnice transmise între generații.
Casa joasă de câmpie, casa cu pivniță din zona deluroasă, casa de bârne din zona montană, biserica de stejar pe temelie de piatră și gospodăria cu acareturi au format un ansamblu coerent. Transformările secolului al XX-lea au modificat radical această lume, prin materiale noi, planuri inspirate din mediul urban, schimbări ale interiorului și apariția unor meșterii noi.
Totuși, vechile construcții au rămas repere ale unei culturi tehnice și artistice în care proporția, economia mijloacelor și buna cunoaștere a materialului au avut un rol esențial.
Conservate pe loc sau în muzee, aceste construcții au păstrat imaginea unei arhitecturi rurale în care meșteșugul nu era separat de viața cotidiană.
Ele au documentat felul în care comunitățile vrâncene și-au construit casele, spațiile de muncă, locurile de păstrare, locurile de rugăciune și formele de reprezentare, folosind resursele apropiate și tehnici verificate în timp.
Bibliografie
Gh. Constantinescu, „Arhitectura populară tradițională în regiunea de sud-vest a Moldovei”, Hierasus, IV, 1981
Știi mai multe despre Casa, lemnul și meșteșugul construirii în Vrancea tradițională? Spune și altora!