Tipuri de case tradiționale vâlcene și evoluția lor constructivă
Diversitatea arhitecturii tradiționale din Vâlcea s-a format prin combinarea unui număr restrâns de planuri de bază cu elemente constructive precum prispa și foișorul, dezvoltate în forme și proporții diferite.
Deși volumele generale ale locuințelor rămâneau apropiate, modul de organizare a fațadelor, raportul dintre goluri și plinuri, dezvoltarea pe verticală și integrarea pieselor exterioare au generat o varietate remarcabilă de tipuri arhitecturale.
Din punct de vedere al aspectului în elevație, locuințele tradiționale vâlcene se grupează în opt tipuri principale: bordeiul, casa joasă simplă, casa înaltă, casa cu foișor, casa întărită, casa cu legătură, casa-fânărie-grajd și casa joasă în unghi.
Fiecare tip răspundea unor condiții economice, funcționale și constructive specifice și a cunoscut o evoluție proprie.
Vezi si secțiunea Case de la sat din Vâlcea
Bordeiul
Cel mai vechi tip de locuință era bordeiul, construcție semiîngropată care ieșea aproximativ 1,50 m deasupra nivelului terenului.
Planul era alcătuit din trei încăperi succesive: tinda, hogeacul cu vatra și încăperea de locuit, numită sobă. Locuința avea aproximativ 6 m lungime, 4 m lățime și 2 m înălțime.
Bordeiul era săpat la aproximativ 70 cm sub nivelul solului, fiind construit pe un schelet din lemn și acoperit cu paie și lut. La momentul documentării mai putea fi întâlnit doar în unele așezări de rudari aflate la marginea câtorva sate.
Casa joasă simplă
Casa joasă simplă era ridicată pe o temelie de piatră, mai mult sau mai puțin dezvoltată, și era construită integral din lemn.
Planul era alcătuit din două încăperi și o singură intrare. Fațada era caracterizată de existența unor prispe parțiale realizate în consolă, sprijinite pe capetele grinzilor tălpii casei, prelungite special pentru această funcție.
Casă foarte veche din Călimănești, cu două încăperi, din bârne tencuite, cu zidul despărțitor de piatră și cu ferestre foarte mici. O scară de piatră duce direct la ușa de intrare și pe „laviță”. De pe „laviță” se urcă pe prispa fațadei laterale, în consolă, cu trei stâlpi de lemn îmbrăcați și cu pălimar traforat. Aici se adăpostește războiul de țesut.
Această prispă purta denumirea de laviță, deoarece era executată din scânduri groase și se desfășura numai în dreptul uneia dintre camere, de regulă în fața camerei de locuit. Accesul se făcea printr-o scară din piatră sau lemn care urca direct la ușa încăperii „la foc”.
Atunci când lavița se prelungea pe întreaga fațadă, ea devenea o prispă în consolă susținută de trei stâlpi sculptați. În anumite situații se transforma într-o sală, prevăzută cu pălimar din lemn, uneori traforat, alteori executat din grinzi masive.
Casă dezvoltată în lung din Sîmburești, cu trei încăperi, cu prispă și foișor lat, central, acoperit în două ape. Stâlpi strunjiți și pălimar văruit.
Casa joasă veche nu avea prispe dezvoltate pe mai multe laturi. Chiar și atunci când sala era închisă, aceasta se întindea numai de-a lungul fațadei.
Evoluția acestui tip a condus la apariția caselor cu trei încăperi și prispă prevăzută cu pălimar și stâlpi zidiți, realizate cu sau fără arcade de cărămidă. În această etapă au apărut prispele cu șapte goluri și cele dezvoltate pe două laturi ale casei.
Casa înaltă
Casa înaltă era răspândită mai ales pe valea Tărâia–Olteț, unde se concentrau cele mai reprezentative exemple.
La nivelul superior exista întotdeauna o sală cu pălimar și două încăperi. În funcție de modul de realizare a soclului, acest tip cuprindea două variante constructive.
Casa de vechime mijlocie a lui Ion Petcu din Jiblea, dezvoltată în lung, cu două încăperi la etaj și bucătărie, pivnițe și celar la parter. Prispa parterului și sala etajului sunt susținute pe stâlpi de lemn. Scara laterală este acoperită de streașina supralărgită, susținută de stâlpi înalți de lemn.
Casa înaltă pe parter de lemn
În această variantă, pereții din bârne ai parterului continuau fără întrerupere în pereții etajului. Sala etajului era amplasată în consolă sau sprijinită pe stâlpi fixați direct în pământ ori îmbinați în tălpile casei.
Parterul era destinat pivniței pentru depozitarea fructelor, butoaielor și proviziilor. Ușa pivniței era alcătuită dintr-o limbă centrală demontabilă și două aripi masive, executate din lemn de stejar, asemenea construcțiilor întâlnite în Gorj.
Casa înaltă pe soclu de zidărie
Această variantă se ridica între 1,50 și 2 m deasupra terenului. Soclul închidea pivnița, puțin adâncită în pământ, accesibilă printr-un gârlici închis, de regulă, cu o ușă în zăbrele.
Prispa cu pălimar putea fi realizată integral sau parțial în consolă și era accesibilă printr-o scară exterioară. În ambele variante, sala de la etaj se desfășura pe două sau chiar trei laturi ale locuinței.
Casa foarte veche a lui Florin Niculescu din Ocnele Mari. Plan dezvoltat, etaj cu coridor axial și cinci încăperi pe sala cu cinci goluri, parter cu pivnițe boltite. Parapetul zidit al sălii este decorat cu tăblii și elemente florale, iar stâlpii de lemn strunjiți sunt legați la partea superioară prin largi arcaturi, formând acolade în paiantă.
Proporțiile și distribuția volumelor au apropiat acest tip de locuință de culele oltenești, reprezentând una dintre cele mai elaborate realizări ale meșterilor constructori locali.
În evoluția sa, casa înaltă a dat naștere locuințelor noi cu două niveluri, prevăzute cu săli susținute de stâlpi, parapete de zidărie, cosoroabe aparente sau tencuite și arcade în plin cintru ori trilobate, distribuite armonios pe cele două niveluri.
Casă nouă din Călimănești dezvoltată, cu sală pe două laturi la ambele niveluri. Stâlpi și pălimar de lemn la etaj, arcade trilobate pe coloane cilindrice la parter. „Război” înalt, tencuit simplu, parapet în tăblii la sala parterului.
Casa cu foișor
Casa cu foișor reprezenta unul dintre cele mai dezvoltate tipuri arhitecturale ale locuinței vâlcene.
Adaptată climatului local și economiei bazate pe pomicultură și viticultură, aceasta integra foișorul ca spațiu semiadăpostit destinat locuirii și observației.
Casă pe soclu de piatră din Loviștea, cu foișor pe doi stâlpi în consolă și sală cu pălimar scund.
Casa joasă cu foișor
Aceasta continua tipul casei joase simple, prin adăugarea unui foișor amplasat, de regulă, în partea stângă a fațadei.
Foișorul era sprijinit pe un zid scund de piatră, iar spațiul de dedesubt rămânea liber. El comunica direct cu lavița sau prispa, iar accesul se realiza prin câteva trepte dispuse lateral ori la capătul prispei.
Casă nouă joasă din Cîinenii de Vâlcea, cu foișor acoperit în două ape, cu coloane de zidărie, între ale căror piedestale este așezat pălimarul de lemn.
Casa înaltă cu foișor
Soclul de zidărie atingea adesea 2,50 m înălțime. Pălimarul foișorului putea fi realizat fie din zidărie, accentuând caracterul masiv al construcției, fie din scândură de fag ulucită.
Contrastul dintre soclul compact și partea superioară, alcătuită din stâlpi și grinzi sculptate, constituia una dintre caracteristicile acestui tip.
Locuințele puteau avea sau nu sală la etaj, realizată pe soclu ori în consolă. Accesul se făcea printr-o scară laterală.
Culă veche din Șuici, astăzi dispărută, construită din piatră și cărămidă, dezvoltată în unghi pe teren denivelat. O aripă îngustă se ridică pe trei niveluri, cu contraforți și barbacane. Corpul propriu-zis prezintă, pe o latură, la etaj, o sală închisă cu ferestre.
La construcțiile mai noi, foișorul și-a modificat poziția, fiind amplasat spre centrul fațadei și transformându-se într-un acoperiș al scării care conducea spre sala etajului.
Pivnița, amplasată la parter, era accesibilă prin gârliciul aflat sub foișor. Accesul presupunea traversarea a două uși: prima, în zăbrele, realiza intrarea în gârlici, iar cea de-a doua, masivă și prevăzută cu lacăte, închidea pivnița propriu-zisă. Între cele două uși coborârea se făcea pe câteva trepte.
Casa întărită
Casa întărită reprezenta expresia arhitecturală a preocupărilor pentru apărare din perioada feudală.
Acest tip era întâlnit în special în partea vestică a microregiunii și constituia o variantă țărănească inspirată de locuințele fortificate de tip culă.
Casa întărită era întotdeauna o casă înaltă, cu sau fără foișor. Particularitatea principală era scara de acces, protejată de un parapet masiv format din soclul de zidărie și pălimarul continuu al sălii de la etaj.
Scara era ascunsă privirii și închisă printr-o ușă puternică la baza construcției și printr-un chepeng amplasat în podeaua sălii de sus.
Casă dezvoltată pe soclu înalt cu goluri. Sala parțială este închisă printr-un plin de zidărie și în capătul liber. Scara exterioară, perpendiculară pe fațadă, urcă la un nivel intermediar. Cornișa profilată și lipsa streașinei indică o influență transilvăneană.
În soclul masiv era amenajată intrarea în gârliciul pivniței, urmată de o a doua ușă din stejar masiv. Ferestruicile pivniței erau înguste la exterior și evazate spre interior, fiind tăiate în zidul gros alcătuit din piatră alternată cu cărămidă.
Unele locuințe aveau la etaj încăperi ascunse, greu de observat, amplasate chiar în grosimea zidurilor dintre ferestre.
Casa întărită reprezenta un tip vechi de peste un secol, fără continuări evolutive în alte forme constructive.
Casa cu legătură
Casa cu legătură se remarca prin existența unei pasarele acoperite care unea două construcții distincte.
Uneori pasarela era suspendată până la aproximativ 2 m deasupra terenului și avea propriul acoperiș din șindrilă.
În partea centrală a microregiunii, legătura unea locuința cu un acaret, precum pivnița sau șoprul, facilitând circulația între construcții indiferent de vreme.
Casa cu legătură a lui Gh. Banga din Șuici. Sală înaltă cu pălimar din scânduri traforate la casa mare și cu pălimar cu „ocnițe” la casa mică. Ambele case sunt legate în unghi drept, cu câte două încăperi și cu intrări separate. Șuici.
În nord-vestul regiunii, pasarela făcea legătura între două case de locuit. Această soluție răspundea unor cerințe economice specifice, precum practicarea frânghieriei, activitate care necesita desfășurarea firelor de cânepă pe lungimi foarte mari. Spațiul rezultat putea depăși 20 m.
Tipul a continuat să fie utilizat și în construcțiile noi, unde pasarela lega casa de bucătăria de vară sau de magazie. În aceste cazuri era complet închisă cu geamlâc și devenea suport pentru o ornamentație bogată în traforaj.
Locuințe asemănătoare se întâlneau și spre Gorj, iar spre est, până în zona Dâmboviței, apăreau variante apropiate ca organizare.
Casa-fânărie-grajd
Acest tip de construcție combinată reunea sub același acoperiș locuința, grajdul și fânăria.
Casa propriu-zisă era redusă uneori la o singură încăpere, iar deasupra grajdului era amenajată fânăria.
Construcțiile documentate aveau o vechime de aproximativ 10–15 ani și reflectau diminuarea resurselor de lemn și micșorarea loturilor gospodărești. Reunirea funcțiunilor sub același acoperiș permitea economisirea spațiului și a materialelor de construcție.
Fenomenul era întâlnit și în alte regiuni ale țării, fiind considerat o evoluție recentă, fără legătură cu tipurile mai vechi de gospodării compacte din Hunedoara sau Năsăud.
Casa joasă în unghi
Cel mai recent tip de locuință documentat era casa joasă executată integral din zidărie de cărămidă și dezvoltată în plan în unghi drept.
Planul cuprindea o tindă și două camere dispuse spre drum, iar perpendicular pe acestea se dezvoltau cămara, bucătăria și, uneori, încă o cameră orientată spre curte.
Influența urbană era evidentă atât în organizarea planului, cât și în elevație și ornamentație.
Fațada principală renunța la prispa tradițională continuă, aceasta fiind înlocuită fie de un foișor de intrare cu coloane și arcade, fie de un decroș decorat cu pilaștri, coloane angajate și arcaturi.
Pe fațada orientată spre curte se păstra însă, în cele mai multe cazuri, vechea prispă din lemn, susținută de stâlpi și prevăzută cu pălimar.
Acest tip reprezenta o dezvoltare a caselor noi încadrate în categoria caselor joase sau înalte și nu avea legătură cu rarele exemple mai vechi de case dezvoltate în unghi, amplasate către fundul lotului și prevăzute cu prispă pe ambele laturi ale fațadei.
Evoluția arhitecturii locuinței vâlcene
Analiza tipurilor constructive evidențiază o evoluție continuă a locuinței tradiționale, de la bordeiul semiîngropat și casa joasă din lemn până la casele înalte, locuințele cu foișor și construcțiile din zidărie influențate de arhitectura urbană.
În acest proces s-au modificat planurile, materialele și soluțiile constructive, însă elemente precum prispa, sala, foișorul, gârliciul pivniței și pălimarul au rămas componente definitorii ale arhitecturii țărănești vâlcene, adaptându-se noilor forme de locuire fără a dispărea complet.
Bibliografie
Știi mai multe despre Tipuri de case tradiționale vâlcene și evoluția lor constructivă? Spune și altora!