Pictura murală în locuințele bucureștene de la sfârșitul secolului al XIX-lea
În ultima decadă a secolului al XIX-lea, decorarea interioarelor cu picturi murale a cunoscut la București o răspândire fără precedent. Până atunci, asemenea intervenții au fost asociate mai ales clădirilor somptuoase și locuințelor aristocrației.
După 1890, moda s-a extins rapid spre casele micii burghezii și ale intelectualității cu funcții importante în aparatul de stat, transformând plafonul, pereții, ușile și glasvandurile în suprafețe destinate reprezentărilor alegorice, mitologice și decorative.
Această evoluție a fost susținută de intensificarea contactelor cu Occidentul. Parisul și Viena au rămas principalele centre artistice spre care s-a orientat societatea bucureșteană, iar la sfârșitul secolului ambele au promovat forme apropiate ale noului stil decorativ, cunoscut sub denumirile de Art Nouveau și Jugendstil. Influențele franceze, vieneze și italiene s-au întâlnit în interioarele capitalei, unde au fost adaptate gustului proprietarilor și nivelului de pregătire al meșterilor angajați.
Numeroase locuințe mai înstărite, construite în acest interval, au fost decorate cel puțin cu ornamente florale și geometrice aplicate prin șablon. Proprietarii mai pretențioși au comandat însă scene ample, alegorii, personaje mitologice și compoziții figurative. Pentru asemenea lucrări au fost solicitați pictori români cunoscuți, între care George Demetrescu Mirea, Ștefan Luchian și Menelas Simonidi, dar și artiști străini, a căror activitate bucureșteană a rămas adesea insuficient documentată.
De la ornamentul repetitiv la compoziția figurativă
Decorul mural al locuințelor a cuprins mai multe niveluri de complexitate. Forma cea mai accesibilă a fost ornamentul realizat cu șablonul, compus din chenare, palmete, motive vegetale, linii geometrice și mici elemente florale. Acestea au fost dispuse la îmbinarea pereților cu plafonul, în jurul ușilor, pe frize sau în interiorul unor panouri.
Interioarele mai elaborate au fost organizate în câmpuri decorative distincte. Pereții au fost împărțiți în panouri verticale, plafonul a fost delimitat prin borduri și muluri, iar spațiile de deasupra ușilor au primit scene alegorice. Ușile au fost pictate pe ambele fețe, fiecare canat fiind împărțit în tăblii dreptunghiulare, circulare sau ovale.
În multe cazuri, arhitectura încăperii a dictat compoziția. Luminatoarele, tavanele înalte, vestibulurile și holurile de formă neregulată au fost integrate în ansamblul pictural. Pictura nu a fost aplicată ca o imagine izolată, ci a urmărit forma plafonului, succesiunea ușilor și traseul pereților.
Scenele au fost inspirate din mitologia greco-romană, din alegorii ale anotimpurilor, din reprezentări ale artelor și din repertoriul decorativ rococo, pompeian sau renascentist. Printre personajele preferate s-au aflat Aurora, Diana, Mercur, Amor, muzele, nimfele, îngerii și amorașii. Peisajele, naturile moarte și motivele florale au completat compozițiile.
Casa Elefterie Economu din strada Plantelor
Unul dintre cele mai valoroase exemple a fost locuința juristului Elefterie Economu din strada Plantelor nr. 4. Deși casa a trecut prin posesia mai multor proprietari, pictura fostului dormitor și o parte a decorației holului de la intrare s-au păstrat în condiții bune.
Plafonul dormitorului a fost pictat de Fr. Eichele și datat în 1891. Compoziția a reprezentat o alegorie desfășurată pe un cer albastru-azuriu, acoperit de nori alb-lăptoși. În centrul imaginii a apărut o femeie înfășurată într-un văl transparent, care a zburat cu aripile întinse, înconjurată de amorași. Steaua purtată pe diademă a sugerat identificarea personajului cu Aurora, zeița dimineții.
Pictura s-a remarcat prin echilibrul compoziției, proporțiile armonioase ale trupurilor și naturalețea mișcării. Execuția a indicat un artist familiarizat cu exigențele picturii decorative de plafon, capabil să adapteze perspectiva și dinamica personajelor privirii de jos în sus.
Holul de la intrare a avut un plafon cu luminator. Ochiurile de sticlă au fost pictate cu elemente geometrice și florale în culori vii, care s-au șters în mare parte. Zona dintre partea superioară a ușilor și luminator a avut o formă octogonală concavă și a fost împărțită în opt scene.
Fiecare scenă a cuprins un personaj feminin drapat, așezat deasupra unui ecuson. Din acesta au pornit vrejuri în volute, desfășurate lateral până la un al doilea ecuson, amplasat în centrul laturii superioare. Personajele au reprezentat cinci dintre cele nouă muze: Melpomene, muza tragediei, Clio, muza istoriei, Erato, asociată elegiei și poeziei de dragoste, Euterpe, muza muzicii și a poeziei lirice, și Terpsihora, muza dansului și a cântecului. Lor li s-au adăugat, într-o interpretare liberă, muza picturii, muza sculpturii și Diana, zeița vânătorii.
Calitatea execuției din hol a fost însă inferioară celei din dormitor. Desenul a fost mai rigid, iar personajele au fost realizate cu mai puțină siguranță. Diferențele au indicat intervenția unui alt pictor, mai puțin stăpân pe meșteșug. Ușile au fost decorate de un al treilea meșter, iar execuția lor a fost și mai stângace.
Cele patru uși ale holului au fost pictate pe ambele fețe. Fiecare canat a avut trei tăblii: una mare, dreptunghiulară, în partea superioară, una mai mică în partea inferioară și o tăblie circulară între ele. Medalioanele rotunde au reprezentat portrete feminine văzute din profil, inspirate din epoci și regiuni diferite. Printre ele s-au aflat o egipteancă din Antichitate și o femeie africană cu un inel trecut prin nas.
Tăbliile superioare au fost decorate fie cu amfore pline cu flori intens colorate și încadrate geometric, fie cu femei care au ținut ramuri înflorite. În partea inferioară au apărut mănunchiuri de frunze care au susținut buchete de flori. Ansamblul a combinat exotismul, repertoriul floral și interesul epocii pentru tipurile umane îndepărtate.
Locuința familiei Lenș din strada Alexandru Donici
În anul 1892 a fost ridicată, în actuala stradă Alexandru Donici nr. 23, locuința familiei Lenș. Pictura interioară a fost realizată probabil cel târziu în anul următor. Din ansamblul inițial s-au păstrat plafonul vestibulului, plafonul holului și picturile de pe șase canaturi aparținând unor uși.
Vestibulul a avut un plafon dreptunghiular, cu o lungime de aproximativ patru metri și o lățime de numai 80 de centimetri. Fondul a fost pictat într-un albastru lăptos, iar pe cele două laturi scurte au fost așezate buchete de flori, construite din pete de culoare stropite.
Holul a primit o decorație mai amplă, dar relativ austeră. După un bandou cu palmete stilizate a urmat un brâu lat, format din mai multe muluri, care a alcătuit rama unui câmp brun. În interior au fost dispuse grupuri alegorice.
Pe latura dinspre vestibul a fost reprezentată o tânără care și-a aranjat părul în timp ce s-a privit în oglindă. Decorul a combinat elemente rococo și pompeiene, iar scena a evocat pictura romană. Pe latura opusă s-a aflat o vedută cu măslini și ruine, încadrată într-un chenar simplu. Deasupra ei a fost pictat un nud feminin al cărui corp s-a transformat, de la brâu în jos, în vrejuri. Personajul a ținut deasupra capului un potir cu flori și a fost flancat de două animale fantastice.
Pe celelalte două laturi ale plafonului au fost reprezentate animale fantastice cu capete de femei. Fondul și rozeta centrală din gips, de care a fost suspendat candelabrul, au fost viu colorate, roșul pompeian având rolul dominant.
Execuția nu a avut însă o mare claritate. Elementele decorative au fost realizate la scară prea mică și s-au pierdut în suprafața plafonului. Privite de la nivelul pardoselii, acestea au devenit greu de descifrat.
Același meșter a decorat probabil și ușile. Unele tăblii superioare au reprezentat muze sau compoziții cu îngerași, iar în partea inferioară au fost pictați arbori cu coroane bogate, grupați asemenea unor buchete. Alte canaturi au combinat personaje feminine, motive florale și mici peisaje.
Preferința bucureșteană pentru stilul francez
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o mare parte dintre zugravii și decoratorii activi la București au provenit din Italia. Cu toate acestea, interioarele locuințelor capitalei nu au urmat în mod predominant moda italiană. Proprietarii au preferat adesea decorația franceză, caracterizată printr-un colorit mai cald, prin numeroase motive rococo și printr-o atmosferă mai intimă.
Decorația de influență vieneză a fost utilizată mai frecvent decât cea italiană. Aceasta a creat o ambianță austeră și solemnă, prin asocierea abundentă a motivelor florale și geometrice și printr-un colorit rece, sobru.
Moda italiană a fost apreciată mai ales de proprietarii cultivați, familiarizați cu literatura greacă și latină prin studiile urmate în Italia. Aceștia au preferat scenele cu aluzii la mitologia clasică și compozițiile care au sugerat o viață morală sobră, întemeiată pe virtuți.
În interiorul de influență italiană, dormitorul a fost compartimentat în panouri dreptunghiulare verticale, așezate într-un număr impar pe fiecare perete. Panourile au fost încadrate de vrejuri și linii sau delimitate prin baghete subțiri din lemn. Câmpul interior a fost pictat într-o singură culoare ori acoperit cu mătase maruflată. Roșul pompeian a apărut frecvent în ambele variante.
Plafonul a fost tratat în trompe-l’œil. Spre deosebire de moda franceză, care a preferat o scenă mitologică centrală, de regulă cu o zeiță acoperită de un văl diafan, compoziția italiană a lăsat centrul liber. Aici a fost pictat un cer albastru cu nori transparenți, menit să creeze iluzia unei deschideri îndepărtate. De jur împrejur, la întâlnirea cu pereții, au fost reprezentate balustrade, iederă, îngeri, păsări și flori.
Holurile au fost împărțite în compartimente pictate. Scenele au putut avea legături alegorice între ele, dar au funcționat cel mai adesea ca imagini independente.
Casa din strada Negustori nr. 15
Un exemplu important al influenței italiene a fost casa din strada Negustori nr. 15. Ea a fost pictată atât în interior, cât și la exterior. Sub streașina fațadei s-a desfășurat o friză cu motive vegetale, iar deasupra intrării a existat o scenă mitologică în care au fost identificate, în măsura în care pictura s-a mai putut distinge, figurile lui Mercur și ale Dianei.
Plafonul dormitorului a reprezentat, de-a lungul pereților, patru balustrade scunde, ritmate de numeroși pilaștri. Acestea au fost unite prin voliere și grilaje din fier forjat, peste care s-a desfășurat o vegetație abundentă, alcătuită din ghirlande cu flori colorate. Printre ele s-au jucat mai mulți putti.
Salonul-bibliotecă a avut plafonul pictat cu motive florale și putti pe un fond brun deschis. Compoziția s-a desfășurat în jurul unui câmp dreptunghiular brun-închis, delimitat prin ghirlande simple din frunze.
Holul a comunicat cu vestibulul printr-un glasvand pictat cu motive florale și personaje feminine. Ceilalți trei pereți au fost împărțiți pe întreaga suprafață în câte trei scene.
Peretele din dreapta intrării a fost străpuns de două uși laterale. Între ele s-a desfășurat o alegorie a toamnei: o femeie îmbrăcată în voaluri, așezată pe o scară, a cules struguri. Deasupra ușilor au fost pictate două compoziții cu subiect mitologic, inspirate din copilăria zeului Amor.
Pe peretele opus intrării au fost așezate alte trei compoziții. Deasupra ușii centrale a apărut o scenă din viața lui Amor. În dreapta, o femeie înfășurată într-o rochie transparentă a stat pe ramura unui arbust, ținând într-o mână un snop de grâu, iar în cealaltă o seceră, simbolizând vara. În stânga, o altă femeie înveșmântată în voaluri a părut că plutește pe un ram și a reprezentat primăvara.
Peretele din stânga intrării a repetat dispunerea cu două uși laterale. Între acestea a fost pictată iarna, personificată printr-o femeie înveșmântată în negru. Deasupra ușilor au apărut alte două scene mitologice cu Amor.
Ansamblul a fost construit prin asocierea anotimpurilor cu episoade autonome din mitologia clasică. Scenele nu au fost așezate pentru a fi citite într-o succesiune narativă, ci au funcționat ca imagini independente, legate prin repertoriul decorativ și prin unitatea spațiului.
Istoria terenului pe care a fost ridicată casa a fost documentată începând cu anul 1724. Atunci, epitropii bisericii Sfântul Nicolae din mahalaua Negustori au vândut un loc de casă lui Jane Logofătul. Proprietatea a trecut ulterior prin mai multe moșteniri, vânzări și zestre, până când a ajuns în posesia familiei care a păstrat-o.
Casa din strada C. F. Robescu nr. 5
Printre locuințele decorate între 1890 și 1900 sub influența modei italiene s-a remarcat casa din strada C. F. Robescu nr. 5. Decorul său a fost mai simplu și mai puțin pretențios decât cel al casei din strada Negustori, dar a oferit un exemplu reprezentativ al preferințelor epocii.
Casa a fost construită la roșu în anul 1897 și a fost terminată definitiv în anul următor. Decorația interioară a fost executată de o echipă de meșteri italieni.
Din ansamblul inițial s-au păstrat pictura în ulei a plafonului sufrageriei, decorația holului de la parter și cea a holului de la etaj. Suprafețele s-au păstrat în întregime, deși au prezentat degradări.
Plafonul sufrageriei a avut o bordură-ramă formată din muluri de stucatură și din alte profile pictate. În fiecare colț, în jurul unui cartuș, a fost așezat un ornament aproape identic, format din numeroase rinceaux-uri. Pe cele patru cartușe au fost reprezentate naturi moarte cu fructe specifice fiecărui anotimp.
Bordura și ornamentele au fost realizate în diferite nuanțe de brun. Câmpul central a imitat un parchet în romburi, în culoarea stejarului. O decorație apropiată a existat și în sufrageria unei case din strada Italiană nr. 21, pictată în 1893 tot de meșteri italieni, unde centrul nu a imitat însă parchetul, ci a păstrat numai cromatica și alternanța geometrică a lemnului.
Plafonul holului de la parter a avut pe margine o bordură îngustă cu motive geometrice, aplicate prin șablon. În fiecare dintre cele patru colțuri a fost pictat câte un trofeu care a simbolizat plăcerile vieții campestre.
Pe laturile scurte, între trofee, s-a aflat câte un cartuș înconjurat de ornamente și rinceaux-uri. În interiorul fiecărui cartuș a fost pictat un peisaj nordic, cu clădiri așezate pe stânci, la marginea apei. Cromatica plafonului a fost dominată de brunuri, înviorate prin tonurile pastelate de roz, verde și albastru ale florilor.
Holul de la etaj a avut o decorație mai simplă, dar a părut mai fastuoasă prin folosirea stucaturilor. Mulurile și rinceaux-urile au fost acoperite cu diferite nuanțe de aur. Pe laturile scurte s-a aflat câte un cartuș, însoțit de un buchet de flori și de un peisaj exotic.
Casa din strada Robescu a ilustrat o variantă decorativă bazată mai puțin pe mari compoziții figurative și mai mult pe cartușe, naturi moarte, peisaje, stucaturi și motive vegetale. Ansamblul a păstrat însă structura caracteristică modei italiene: plafonul organizat prin borduri, muluri și câmpuri distincte, cromatica dominată de brunuri și integrarea ornamentului pictat cu stucatura.
Plafonul ca spațiu al iluziei
Plafonul a constituit principala suprafață a decorului mural. În dormitoare, sufragerii, vestibuluri și holuri, acesta a primit compoziții adaptate funcției încăperii și gustului proprietarului.
În dormitor au fost preferate alegoriile aeriene, cerurile deschise, zeițele și amorașii. Imaginea a trebuit să sugereze plutirea, visul și depărtarea. În sufragerii au apărut naturi moarte, fructe și aluzii la anotimpuri. Holurile au fost decorate cu muze, personaje alegorice, peisaje și trofee.
Trompe-l’œil-ul a urmărit anularea limitei dintre încăpere și spațiul imaginar. Cerul pictat a dat impresia unei deschideri, iar balustradele, florile și personajele așezate la marginea plafonului au creat iluzia unei arhitecturi aflate deasupra camerei.
Rozetele din gips, mulurile și stucaturile au fost integrate picturii. Candelabrul a ocupat centrul compoziției, iar elementele pictate au fost organizate în jurul lui. În alte cazuri, centrul a rămas liber, iar decorul s-a concentrat pe margini.
Calitatea acestor compoziții a variat considerabil. Pictorii bine pregătiți au controlat perspectiva, proporțiile și raportul dintre dimensiunea scenei și înălțimea încăperii. Meșterii mai puțin experimentați au realizat detalii prea mici, greu de perceput de jos, sau au folosit personaje rigide și compoziții lipsite de claritate.
Ușile pictate și continuitatea decorului
Ușile au fost tratate ca părți ale ansamblului mural. Tăbliile lor au oferit spații potrivite pentru portrete, muze, personaje exotice, flori, amfore, peisaje și alegorii.
Pictarea ambelor fețe a asigurat continuitatea decorului între încăperi. O ușă a aparținut vizual atât holului, cât și camerei în care a condus. Din acest motiv, motivele au fost adaptate uneori fiecărui spațiu.
Medalioanele circulare au fost folosite mai ales pentru portrete feminine. Panourile dreptunghiulare au permis reprezentarea unor personaje în picioare, a unor vase cu flori sau a unor scene mai ample. Panourile inferioare au primit motive vegetale și compoziții mai simple.
Glasvandurile au fost de asemenea pictate. Suprafețele vitrate au fost decorate cu flori și personaje feminine, filtrând lumina și continuând cromatica pereților.
Persistența decorului italian și apropierea de Art Nouveau
Decorațiile inspirate din moda italiană au continuat să fie folosite în interioarele bucureștene până în preajma Primului Război Mondial. Pe măsură ce s-au apropiat de anul 1900, ele au integrat tot mai multe elemente din repertoriul Art Nouveau.
Rinceaux-urile, volutele, vrejurile, florile și liniile curbe au devenit mai libere. Chenarele rigide au început să fie înlocuite de compoziții vegetale fluide, iar personajele au fost integrate într-un decor mai puțin supus regulilor clasice.
În același timp, influența franceză s-a intensificat. După 1900, decorația bucureșteană a devenit tot mai greu de separat în categorii strict franceze, italiene sau vieneze. Motivele și tehnicile au circulat, iar meșterii au combinat surse diferite.
Scenele cu îngerași au rămas frecvente, mai ales deasupra ușilor. Ele au fost realizate în pictură sau în stucaturi policrome, cu aplicații abundente de aur și argint. Casa din strada Italiană nr. 21, ridicată în 1893, a păstrat asemenea elemente în forma lor inițială.
Pictura murală și transformarea interiorului bucureștean
Răspândirea picturii murale în locuințele bucureștene de la sfârșitul secolului al XIX-lea a exprimat o schimbare a gustului urban. Decorul care a aparținut inițial palatelor și caselor aristocratice a fost preluat de categorii sociale mai largi, interesate să transforme interiorul într-un spațiu reprezentativ.
Pictura a oferit proprietarului posibilitatea de a-și afirma educația, aspirațiile și orientarea culturală. Mitologia a sugerat familiaritatea cu lumea clasică, peisajele exotice au exprimat interesul pentru spațiile îndepărtate, iar alegoriile anotimpurilor au introdus în casă un repertoriu ușor de recunoscut.
Interioarele au reunit pictura, stucatura, tâmplăria, vitraliul și mobilierul. Plafonul, pereții și ușile nu au funcționat separat, ci au alcătuit un decor coerent, adaptat arhitecturii încăperii.
Exemplele din străzile Plantelor, Alexandru Donici, Negustori și C. F. Robescu au demonstrat varietatea soluțiilor folosite. Unele case au avut compoziții figurative ample și pictori cu o bună pregătire. Altele au primit decoruri mai modeste, executate de meșteri care au preluat motive occidentale fără să stăpânească pe deplin desenul și perspectiva.
Chiar și aceste lucrări inegale au documentat însă un moment important din evoluția locuinței bucureștene. Ele au arătat felul în care influențele franceze, vieneze și italiene au fost selectate, combinate și adaptate la comanda unei societăți urbane aflate în transformare.
Picturile murale păstrate au devenit mărturii ale unei arte fragile, dependente de conservarea întregii clădiri. Modificarea încăperilor, revopsirea pereților, schimbarea tâmplăriei și demolarea caselor au dus la pierderea multor ansambluri.
Cele rămase au păstrat nu numai imagini mitologice și ornamente, ci și atmosfera unor interioare în care proprietarul, arhitectul și decoratorul au încercat să aducă modelele artistice occidentale în viața cotidiană a Bucureștiului.
Bibliografie
Petre Oprea, „Locuințe cu picturi murale din ultima decadă a secolului al XIX-lea”, Revista Muzeelor și Monumentelor. Monumente Istorice și de Artă, nr. 1, 1974
Știi mai multe despre Pictura murală în locuințele bucureștene de la sfârșitul secolului al XIX-lea? Spune și altora!