Casa înaltă din Argeș și Muscel. Evoluția arhitecturii tradiționale de pe văile Argeșelului și Vâlsanului
Zonele etnografice ale văilor Argeșelului și Vâlsanului au păstrat până în perioada contemporană unele dintre cele mai reprezentative forme ale arhitecturii tradiționale din județul Argeș.
Deși apropiate geografic și legate prin ocupații și materiale de construcție similare, cele două areale au dezvoltat soluții constructive distincte, reflectate în tipurile de locuințe, organizarea spațiului și elementele arhitecturale specifice.
Cercetările etnografice desfășurate în anii 2010–2011 au identificat peste 120 de monumente de arhitectură populară în Valea Argeșelului și aproximativ 40 în Valea Vâlsanului, multe dintre acestea păstrând încă elemente originale ale construcțiilor tradiționale.
Cadrul geografic și influența asupra locuirii
Ținutul analizat se întinde între Munții Făgăraș și zona de confluență a râurilor Argeș și Vâlsan, fiind delimitat spre est de valea Râului Târgului și spre vest de județele Olt și Vâlcea. Valea Argeșelului își are izvoarele în Munții Iezer–Păpușa și străbătea localități precum Suslănești, Boteni, Lunca, Hârtiești, Vulturești, Davidești și Mioveni, în timp ce Valea Vâlsanului cobora din lacurile aflate la poalele Vârfului Moldoveanu, traversând succesiv zona montană, muscelele și dealurile Argeșului până la vărsarea în râul Argeș.
Relieful a influențat direct forma satelor și organizarea gospodăriilor. Așezările au fost amplasate în apropierea surselor de apă și pe terenuri favorabile agriculturii și creșterii animalelor. În funcție de ocupațiile predominante au apărut sate adunate, răsfirate și risipite. În lungul văilor predominau satele dezvoltate liniar, cu partea inferioară mai compactă și cu gospodării izolate spre zonele superioare, în timp ce în regiunile fânețelor întâlneau așezări risipite.
Gospodăria și factorii care au modelat arhitectura
Forma gospodăriei tradiționale a fost determinată de ocupații, nivelul economic al familiei, condițiile geografice, tradiția locală, materialele disponibile și experiența constructorilor populari. Gospodăriile aveau curți largi, deschise, cu grădini mici și mai multe anexe independente destinate depozitării produselor agricole, adăpostirii animalelor, păstrării uneltelor și mijloacelor de transport. Organizarea lor reflecta adaptarea permanentă la activitățile agricole și pastorale desfășurate în regiune.
Materialele de construcție
Construcțiile cele mai vechi au fost ridicate din piatră în satele unde acest material putea fi procurat cu ușurință, în special în zona comunei Balșa. În restul regiunii predominau locuințele construite din bârne de lemn, folosindu-se mai ales stejarul și rășinoasele disponibile în pădurile locale. Acoperișurile erau realizate inițial din paie, apoi din șiță și șindrilă, iar începând din secolul al XIX-lea țigla și cărămida au început să înlocuiască treptat materialele tradiționale datorită costului mai redus și rezistenței sporite.
Bârnele de bază purtau denumirea de „urși” sau „tălpi”, acestea se sprijineau pe „călcâie”, îmbinările se realizau în „căței”, iar partea superioară a șarpantei era alcătuită din „căpriori” reuniți într-o piesă numită „capră” sau „măgar”. Acoperișurile erau împodobite cu „ciocârlani”, foișoarele aveau în vârf „cuci”, iar șița putea fi fasonată în modele denumite „bot de rață”, „solz de pește” sau „fagure de albină”. Întreaga terminologie demonstra apropierea simbolică dintre casă și corpul omenesc, construcția fiind privită ca un organism viu.
Structura casei
Casa era așezată pe o temelie de piatră peste care se monta talpa masivă din lemn. Aceasta forma cadrul întregii construcții și era încheiată la colțuri, cel mai frecvent prin îmbinare dreaptă. Pereții erau realizați din bârne de grosimi diferite, cioplite cu grijă și suprapuse orizontal. În nordul Argeșului predominau lemnul de brad, molid și stejar.
Planul casei era simplu și riguros organizat, rezultatul unei îndelungate experiențe constructive. Spațiile principale erau completate de elemente care îmbogățeau atât funcționalitatea, cât și expresia arhitecturală a locuinței.
Prispa, sala și foișorul
Prispa reprezenta unul dintre elementele definitorii ale casei din Argeș și Muscel. Ea însoțea fațada principală, făcând trecerea dintre spațiul gospodăriei și interiorul locuinței. Deschisă sau semiadăpostită, prispa era un loc destinat activităților zilnice și observației permanente a curții.
În prelungirea ei putea apărea foișorul, denumit și pridvor, cu rol de adăpost și supraveghere. În această zonă se desfășurau numeroase activități gospodărești, fiind amplasate frecvent războiul de țesut și vârtelnița. În nordul Argeșului foișorul era construit de-a lungul fațadei, amplasat central sau lateral și acoperit în două ape. Autorii remarcau că această soluție se continua spre Vâlcea, unde pridvorul atingea forme monumentale și o bogată dezvoltare decorativă.
Stâlpii și grinzile care susțineau prispa și foișorul erau bogat ornamentați prin crestături cu motive florale, antropomorfe, zoomorfe și simbolice, inspirate din universul înconjurător. Jocul de lumini și umbre creat de aceste spații semiadăpostite amplifica expresivitatea întregii construcții.
Polata și anexele apropiate casei
În partea din spate a locuinței se afla aproape întotdeauna polata, anexă destinată păstrării proviziilor, lemnelor și uneltelor. Alături de camerele de locuit, prispa și foișorul, această construcție participa la definirea ansamblului gospodăriei tradiționale. Împreună cu stâlpii, grinzile, ușile, ferestrele, pălimarele și soclurile decorate, aceste elemente formau imaginea caracteristică a casei din zona colinară și montană a Argeșului și Muscelului.
Acoperișul și evoluția locuinței
Acoperișul tradițional avea un volum compact, fără coșuri de fum care să-i străpungă suprafața, cu coamă scurtă și țepi decorativi care ieșeau prin învelitoarea de șiță. În zona montană era utilizată șița subțire, montată în trei sau patru rânduri suprapuse, ceea ce producea la streașină un strat de cinci–șase centimetri grosime.
Locuințele cu etaj au început să se răspândească abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și aparțineau în special țăranilor înstăriți implicați în activități comerciale. Înainte de această perioadă predominau casele dezvoltate pe un singur nivel.
Casa înaltă cu sală – specificul Văii Argeșelului
Arhitectura caracteristică Văii Argeșelului era reprezentată de casa înaltă cu sală. Construcția era ridicată pe un soclu înalt din piatră sau cărămidă, cu scară închisă în zidărie și pivniță la parter. La nivelul superior se aflau două camere dispuse fie de o parte și de alta a unei săli centrale, fie separate printr-o tindă caldă. Majoritatea pivnițelor aveau acces frontal, iar în numeroase cazuri, odată cu creșterea familiei, una dintre încăperile de la parter era transformată în cameră de locuit.
Casa înaltă cu foișor – specificul Văii Vâlsanului
În Valea Vâlsanului tipul dominant era casa înaltă cu foișor. Cercetările au identificat variante cu prispă pe două laturi, cu prispă și foișor sau exclusiv cu foișor. Locuința era ridicată pe un soclu dezvoltat din piatră și cărămidă și includea adesea un element specific, sala, o prispă înaltă închisă cu pălimar care se lărgea în zona centrală pentru a forma foișorul.
Cele mai multe case aveau două camere, cu acces separat din sală sau printr-o tindă redusă. Scara putea fi amplasată în fața foișorului, lateral sau la capătul sălii. Fațada principală era orientată spre sud pentru a beneficia de lumină pe parcursul întregii zile.
Autorii descriau mai multe variante constructive păstrate în teren: case dezvoltate pe lungime, cu sală pe două laturi și opt deschideri; case cu pălimare decorate prin stucatură geometrică; locuințe cu capiteluri din paiantă, stâlpi rectangulari și scări din lemn închise în zidărie; precum și case construite din vârghii prinse între montanți verticali, cercuite, tencuite și văruite. Acoperișurile păstrau în majoritatea cazurilor cele patru ape și învelitoarea din șiță, iar coamele erau marcate de cuci sculptați.
Transformările recente
Cercetările realizate în perioada 2010–2011 au arătat că foarte puține locuințe se mai păstrau în forma lor originală. Cele mai frecvente intervenții au constat în înlocuirea șiței cu țiglă, schimbarea tâmplăriei tradiționale, aplicarea unor tencuieli noi care au acoperit stucaturile decorative, transformarea pivnițelor în camere de locuit, tencuirea soclurilor de piatră, construirea unor scări din beton și închiderea prispelor cu geamlâc. Aceste modificări au alterat în mare măsură imaginea arhitecturii tradiționale din cele două văi.
Bibliografie
Mihai Ion Gorgoi, Gerald Florin Călin, Adina Mihaela Gorgoi, „Arhitectura populară de pe văile Argeșelului și Vâlsanului”, Acta Terrae Fogarasiensis, vol. II, 2013
Știi mai multe despre Casa înaltă din Argeș și Muscel. Evoluția arhitecturii tradiționale de pe văile Argeșelului și Vâlsanului? Spune și altora!