Modernizarea orașului Câmpulung Muscel. Bulevardul, băile și grădinile
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, modernizarea orașelor europene nu s-a limitat la extinderea rețelelor stradale, la introducerea iluminatului public sau la ridicarea unor instituții administrative.
Schimbarea ritmurilor muncii, dezvoltarea transporturilor și apariția unei industrii a divertismentului au modificat felul în care locuitorii au folosit orașul și timpul liber. Piețele, bulevardele, grădinile publice, băile, sălile de spectacole și spațiile de promenadă au devenit componente ale unui nou mod de viață urbană.
În această transformare s-a înscris și Câmpulung-Muscel. Orașul a început să-și adapteze structura pentru activități de agrement, tratament, promenadă și sociabilitate, într-un proces care a urmărit atât confortul locuitorilor, cât și atragerea vizitatorilor.
La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, funcția de loisir a influențat amenajarea străzilor, apariția parcurilor, dezvoltarea băilor, modernizarea serviciilor publice și conturarea unei imagini de stațiune climaterică.
Câmpulungul a dispus de câteva avantaje pe care alte localități cu un climat favorabil nu le-au avut în aceeași măsură. Orașul a beneficiat de prestigiul unei vechi reședințe domnești, de tradiția potrivit căreia începuturile sale au fost legate de descălecatul lui Negru Vodă, de faima bâlciului organizat în jurul sărbătorii Sfântului Ilie și de apropierea unui teritoriu montan cu o identitate geografică și etnografică puternică. Portul, podoabele și meșteșugurile muscelene au influențat gusturile elitelor, iar casa regală a României a revenit în zonă, continuând simbolic vechile gesturi de protecție și ctitorire.
De la oraș de reședință la stațiune climaterică
La sfârșitul secolului al XIX-lea, autoritățile locale au devenit tot mai conștiente că înfățișarea orașului și calitatea serviciilor publice puteau influența numărul vizitatorilor.
În 1895, primarul Istrate Rizeanu a prezentat Consiliului Comunal observațiile formulate de medicul Iacob Felix, director general al Serviciului Sanitar. Câmpulungul era considerat o stațiune climaterică frecventată în timpul verii, însă mai mulți vizitatori din București s-au plâns că unele străzi nu au fost măturate și stropite cu regularitate. Neglijarea igienei publice a fost pusă în legătură cu scăderea numărului celor care au venit în oraș în ultimii doi ani.
Această situație a arătat că funcția turistică nu putea fi separată de salubritate, infrastructură și administrație. În 1901, Consiliul de Igienă și Salubritate Publică al județului a cerut înființarea unui post de medic veterinar, subliniind că, dintre capitalele de județ, Câmpulungul a rămas singurul oraș fără un asemenea serviciu, deși importanța sa a întrecut-o pe cea a altor localități și deși a fost o stațiune climaterică frecventată de vizitatori.
Primăria a început să urmărească și veniturile obținute de la cei veniți în sezonul de vară. Din 1899 a fost introdus un capitol bugetar distinct pentru aceste încasări. Sumele directe au rămas modeste, dar efectele economice indirecte au fost considerabile. Comerțul local s-a extins, serviciile s-au diversificat, iar activitățile legate de găzduire, transport, alimentație și divertisment au dobândit o pondere tot mai mare.
Încă din 1860, statisticile au înregistrat 350 de prăvălii, față de numai 26 în 1838, precum și 14 hanuri și 22 de cârciumi. În 1896, birjarii au cerut și au obținut, în timpul verii, majorarea tarifelor pentru cursele către Bughea, invocând bagajele grele ale străinilor, care deteriorau trăsurile și impuneau reparații costisitoare. Pentru traseele din oraș au fost fixate tarife distincte, iar drumul spre Bughea a fost taxat separat.
Structura ocupațiilor comerciale a reflectat această dezvoltare. La începutul secolului al XX-lea, printre persoanele cu drept de vot la Camera de Comerț și Industrie s-au numărat simigii, cofetari, berari, cafegii, proprietari de hoteluri și hanuri, birjari, cârciumari, bragagii, cizmari, potcovari, pălărieri, povarnagii și administratori ai unor case de schimb. Economia orașului s-a adaptat astfel clientelei sezoniere și noilor forme de consum urban.
Câmpulungul a fost declarat oficial stațiune climaterică la 10 februarie 1925. Recunoașterea administrativă a venit după decenii de inițiative locale, fără să încheie eforturile de afirmare. În 1929, primăria a cumpărat parcul Ștefănescu, iar în 1934 autoritățile au cerut sprijin ministerial pentru refacerea și amenajarea orașului, cu scopul declarat de a-l ridica la rangul unei stațiuni climaterice de prim rang.
Băile de la Bughea și începuturile tratamentului balnear
Dezvoltarea funcției de loisir a fost legată direct de cultura balneară. În Europa, stațiuni precum Bath, Baden, Carlsbad, Marienbad, Vichy și Aix-les-Bains au transformat treptat cura medicală într-o formă de vilegiatură. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, numărul celor care au frecventat asemenea localități a crescut rapid, iar tratamentul s-a asociat cu promenada, muzica, întâlnirile mondene și petrecerea timpului liber.
Primul stabiliment balnear din apropierea Câmpulungului a funcționat la Bughea, la aproximativ trei kilometri de centrul orașului. Apele din satul Humele au fost menționate în 1837, după ce izvoarele de pe moșia logofătului Nicolae Rucăreanu au fost analizate chimic în jurul anului 1830. Proprietarul a construit un stabiliment, transmis după 1848 fiului său Pandele Rucăreanu.
Băile au dobândit o anumită reputație. Omer Pașa a vizitat Câmpulungul și stabilimentul, iar în 1860 medicul Felix, atunci medic-șef al județului Muscel, a analizat din nou apele și a indicat utilizările lor terapeutice. În 1875, stabilimentul era descris ca o instalație de băi minerale aflată în mahalaua Bughea, în raza administrativă a orașului.
Pandele Rucăreanu și-a risipit treptat averea, iar băile au fost scoase la licitație în 1877. Au fost cumpărate de August Treboniu Laurian și au trecut apoi la urmașii acestuia. Lipsa unor investiții importante le-a redus atractivitatea, iar în timpul Primului Război Mondial au fost închise.
Pe malul stâng al apei Bughea au existat și alte două izvoare, aflate pe proprietatea familiei Gropan. Tatăl doctorului Gheorghe Gropan le-a exploatat într-o formă rudimentară, iar medicul a construit în 1860 patru cabine de lemn pentru băi. Aceste instalații au alcătuit nucleul Băilor Gropan.
Stabilimentul a fost modernizat și extins succesiv. În 1920 s-a construit o clădire de zid cu 11 cabine și cabinet medical, iar izvoarele de pe celălalt mal au fost captate. În 1921 au fost înlocuite instalațiile, iar din 1937 proprietatea a trecut la Gheorghe Dragomir, ginerele familiei. Băile au continuat să funcționeze până la naționalizare.
Băile Radu Negru și modernizarea unei zone urbane
Un moment decisiv s-a produs la 1 octombrie 1895, când a fost înființată societatea anonimă pe acțiuni „Băile Radu Negru”. Scopul ei a fost construirea unui stabiliment de fizioterapie chiar în centrul orașului. Alegerea amplasamentului a schimbat relația dintre tratamentul balnear și structura urbană. Băile nu au mai rămas într-o localitate periferică, ci au devenit parte a vieții cotidiene a Câmpulungului.
Complexul a fost dat în folosință în 1897 și a cuprins două corpuri, corespunzătoare celor două secții. Una a fost destinată băilor igienice, iar cealaltă fizioterapiei. Au fost oferite proceduri de hidroterapie, masaj, electroterapie, tratament cu aer comprimat și inhalații.
În 1901, bunurile societății au fost cumpărate de Eforia Bisericii Krețulescu din București. În același an, presa locală a anunțat deschiderea băilor de abur ale Eforiei Krețulescu. În 1947, băile și parcul au fost expropriate în favoarea primăriei și au trecut în administrația spitalului.
Fotografia publicată în studiu a surprins ansamblul Băilor Eforiei Krețulescu, alcătuit din corpuri alungite, dispuse în mijlocul unei amenajări verzi, și dintr-un turn înalt, cu rol tehnic, care a dominat silueta stabilimentului. Imaginea a indicat amploarea unui complex care a depășit formula unor cabine de tratament și a devenit un reper arhitectural al orașului.
Apariția băilor a dus la modernizarea întregii zone. În apropiere s-au intersectat două artere importante. Prima a inclus strada Rucăreanu, numită ulterior Lascăr Catargiu. Consiliul Comunal a aprobat un plan de aliniere, întocmit de arhitectul orașului, probabil Otto Ulbricht, și influențat de arhitectul Alexandru Săvulescu, unul dintre reprezentanții societății Băile Radu Negru.
Prin această intervenție s-a creat o arteră transversală continuă, cu o lățime de 12 metri. Traseul a prelungit calea Bughii, a pornit din strada Matei Basarab, aflată sub dealul Grui, a traversat orașul și a continuat peste Râul Târgului, prin Podul Băilor, până spre satul Valea Româneștilor.
Cea de-a doua arteră a fost strada Constantin Brâncoveanu, continuată spre nord și sud. Ea a urmat direcția longitudinală a orașului, paralelă cu strada Negru Vodă și mai aproape de râu. La intersecția celor două axe s-a amenajat Parcul Băilor, devenit a doua grădină publică a Câmpulungului. Ca și în grădina centrală, aici a cântat o fanfară militară subvenționată din bugetul local.
Înfrumusețarea orașului și reglementarea străzilor
Modernizarea nu s-a realizat numai prin deciziile primăriei. Numeroși locuitori, funcționari, consilieri și proprietari au propus lucrări, au oferit terenuri ori au solicitat ca anumite proprietăți să fie cumpărate preferențial de municipalitate. Unele persoane au făcut donații, iar altele au oferit executarea unor lucrări publice.
Argumentele au invocat frecvent înfrumusețarea orașului și atragerea vizitatorilor străini. Primarii, consilierii, arhitectul comunal și locuitorii au participat la acest efort, care a depășit simpla administrare și a căpătat forma unui program civic de modernizare.
În baza Legii comunale și a Regulamentului pentru înfrumusețarea și perfecționarea orașului Câmpulung, primăria a început o operațiune de lungă durată pentru ordonarea străzilor. Au fost întocmite planuri de aliniere care au stabilit trasee continue și lățimi uniforme. Proprietarii au fost obligați să respecte noile limite, iar terenurile necesare au fost expropriate.
Suprafețele rămase în afara traseelor stradale au fost apoi revândute. Străzile și fundăturile considerate inutile au fost închise, mai ales atunci când au fragmentat circulația și au intersectat prea des arterele principale. În schimb, au fost proiectate căi noi către Grădina Publică, Tribunal, Primărie, Școala Normală și Prefectură.
Regulamente de acest fel au existat și înainte de 1895, când arhitectul comunal a întocmit deja planuri de aliniere. În 1901, normele au fost revizuite de o comisie din care a făcut parte și Alexandru Săvulescu, în calitate de consilier comunal.
Tot în 1901 a fost înființată Societatea pentru Înfrumusețarea Orașului. Organizația a avut 25 de membri și a apărut la inițiativa gazetei „Voința Muscelului”. Înființarea ei a arătat că amenajarea urbană a devenit o preocupare colectivă, susținută de presă, de elitele locale și de administrație.
Bulevardul Pardon și Grădina Publică „Merci”
În orașele europene ale secolului al XIX-lea, bulevardul a devenit un salon în aer liber. Băncile, chioșcurile, felinarele, afișajul, cafenelele și muzica au transformat strada într-un loc al întâlnirilor și spectacolului public. Spațiul urban nu a mai fost folosit exclusiv pentru deplasare, ci și pentru contemplare, promenadă și socializare.
Această schimbare s-a manifestat și la Câmpulung. Complexul central alcătuit din Bulevardul Pardon și Grădina Publică „Merci” a fost amenajat între 1885 și 1891, după mai multe decenii de intervenții pregătitoare.
Zona a fost modificată încă din 1815, când „Iazul fierăstraielor”, care a traversat viitorul bulevard spre Râul Târgului, a fost deviat. Apele pluviale au fost conduse printr-un șanț sau canal, care a continuat mult timp să creeze dificultăți administrației, până la introducerea tuburilor de beton.
În 1844, piața comercială din apropierea viitoarei grădini a fost mutată. Primăria a cumpărat apoi succesiv proprietăți pentru a lărgi terasa pe care s-au amenajat bulevardul și spațiul verde. Perimetrul a fost folosit anterior pentru agrement și pentru parade militare.
În 1883, bugetul local a alocat 300 de lei pentru serbările naționale și 500 de lei pentru muzica Regimentului 30 Dorobanți, în condițiile în care leafa anuală a primarului a fost de 250 de lei. Diferența a arătat importanța acordată ceremoniilor și muzicii publice.
După inaugurare, grădina și bulevardul au primit investiții repetate. Au fost cumpărate felinare, s-au amenajat spațiile verzi, s-a mărit subvenția pentru muzica militară, s-a construit un bazin, s-au deschis și aliniat străzile din jur și a fost angajat un grădinar.
În 1898, la capătul nordic al promenadei, în locul numit de atunci „capu’ Bulevardului”, a fost instalat bustul lui Negru Vodă, comandat sculptorului câmpulungean George Demetrescu Mirea. Monumentul a avut o semnificație simbolică, legând modernizarea orașului de mitul întemeierii sale.
O imagine din epocă a surprins Bulevardul înainte de 1910 ca pe o promenadă lungă și ordonată, flancată de clădiri, arbori tineri și bănci. Spațiul central a fost rezervat plimbării, iar perspectiva axială a accentuat caracterul de salon urban în aer liber.
Bustul lui Negru Vodă a rămas aici până în 1910, când a fost mutat odată cu amenajarea terenului din fața noului „Hospel Comunal”, viitoarea Primărie, clădire care a devenit ulterior bibliotecă și palat al culturii.
În prima jumătate a secolului al XX-lea, zona a continuat să fie transformată. Au fost plantați și replantați tei și castani, pavilionul de muzică a fost mutat ori refăcut, iar primăria a înființat o seră pentru flori. Grădina a primit brazi, havuzuri și cișmele.
Iluminatul a fost modernizat treptat, de la felinare la lămpi electrice. Au fost construite o împrejmuire și o poartă adecvată, precum și un nou pavilion de muzică, proiectat de arhitectul câmpulungean Constantin Ionescu-Berechet.
Cheltuielile au fost recuperate parțial din taxele plătite de localnici și vizitatori și din impozitele percepute asupra balurilor, teatrelor și panoramelor organizate în acest spațiu. Regulamentele au inclus și jocurile de popice și tenis. Aceste activități nu au fost permise atunci când în grădină au avut loc serbări, ceea ce a arătat că spațiul a fost administrat după reguli precise.
Hoteluri, spectacole și noi forme de sociabilitate
Amenajarea bulevardului și a grădinii a atras investiții private. În apropiere a fost construit Hotelul Florian Niculescu, prevăzut cu sală de spectacole și inaugurat probabil în 1902. Fotografia păstrată a arătat o clădire urbană amplă, cu fațadă reprezentativă, ridicată într-un punct important al promenadei.
Cinematograful a apărut inițial spre capătul sudic al bulevardului, iar mai târziu a fost ridicată o altă sală pe strada care a mărginit la sud Grădina Publică. Prima proiecție cinematografică din Câmpulung a avut loc în 1906, la Școala Normală „Carol I”.
În zonă a funcționat și farmacia unui cunoscut specialist și pasionat excursionist. Clădirea a avut o sală generoasă de primire și o drogherie în care s-au întâlnit profesori, primari, consilieri și scriitori care au evitat restaurantele și cafenelele. Astfel, sociabilitatea urbană nu s-a limitat la localurile publice, ci s-a extins în magazine, farmacii, ateliere și spații comerciale cu o clientelă stabilă.
Bulevardul a atras terase, cârciumi, birturi și alte locuri de întâlnire. Orașul a căpătat o rețea diversă de spații în care locuitorii și vizitatorii s-au plimbat, au ascultat muzică, au urmărit spectacole, au discutat și au participat la jocuri ori serbări.
Legătura dintre agrement, cultură și identitatea orașului
Funcția de loisir s-a intersectat permanent cu alte funcții urbane. Prestigiul istoric al Câmpulungului, considerat prima capitală a Țării Românești, a influențat dezvoltarea sa culturală. Matei Basarab a adus aici o tipografie și a întemeiat o mănăstire cu un rol important în viața intelectuală. Școlile domnești și activitatea artistică desfășurată în timpul lui Constantin Brâncoveanu au întărit această tradiție.
În epoca modernă, patriarhul Miron Cristea a susținut înființarea Seminarului, iar Școala Normală „Carol I” a devenit una dintre instituțiile reprezentative ale orașului. Imaginea publicată în studiu a surprins vastul ansamblu al școlii, ridicat la marginea orașului, cu mai multe corpuri dispuse în jurul unei incinte, dominând împrejurimile.
În 1876, obiectele descoperite la Jidava de arheologul Dimitrie Butculescu au fost depuse într-o sală destinată muzeului de la Mănăstirea Câmpulung. În 1927 a început construirea Ateneului Popular, după proiectul arhitectului Dimitrie Ionescu-Berechet. Tradiția teatrală a fost și mai veche: primul teatru din oraș a fost înființat în 1846 prin strădania lui C. D. Aricescu.
Cultura, agrementul, educația și turismul au atras numeroase personalități. Unele au venit ca vizitatori, altele și-au construit case de vacanță sau s-au stabilit aici. Printre acestea s-au numărat August Treboniu Laurian, Eugeniu Stătescu, generalul Ieremia Grigorescu, Matei Drăghiceanu și medicul Ionescu-Brăila, medic al palatului regal.
Orașul i-a atras și pe Nicolae Grant, Carol Popp de Szathmári, Nicolae Grigorescu, Mihai Moșandrei, Augustin Z. N. Pop, Nichita Stănescu, Alexandru Săvulescu și Constantin Noica. Prezența lor a consolidat prestigiul cultural al Câmpulungului și a contribuit la păstrarea unei vieți intelectuale active.
Mediul cultural a favorizat și formarea unor personalități locale. Câmpulungenii s-au afirmat în știință, artă, economie și politică, dar și în administrarea orașului. Primari, arhitecți, profesori, dascăli, librari, tipografi, negustori, farmaciști, avocați și ingineri au participat la societăți de binefacere, asociații de turism și organizații pentru înfrumusețarea localității.
În 1906 a fost înființată secția Muscel a Societății Turiștilor din România. Președinte a fost B. Golescu, iar inginerul Vasile Golescu s-a numărat printre membrii fondatori. Activitatea acestuia a contribuit la apariția plantațiilor, a parcurilor și a unor arbori de esențe rare aclimatizate în oraș.
Tot în această perioadă s-a constituit un fond construit valoros, marcat de dorința continuării tradiției naționale în arhitectură. Noile clădiri administrative, hoteliere, școlare și culturale au influențat nu doar imaginea orașului, ci și funcțiile de loisir, sănătate și salubritate.
Un model particular de modernizare urbană
Câmpulungul s-a numărat printre puținele orașe românești care au beneficiat simultan de statutul de reședință de județ și de cel de stațiune climaterică. Prima funcție a adus instituții, resurse bugetare și investiții administrative. Cea de-a doua a favorizat dezvoltarea băilor, a parcurilor, a hotelurilor, a transportului și a serviciilor destinate vizitatorilor.
Cele două direcții s-au susținut reciproc. Viața socială și culturală s-a diversificat, iar orașul a primit instituții de învățământ, sănătate și administrație. Societățile civice, asociațiile profesionale și organizațiile turistice au completat acțiunea autorităților.
Modernizarea funcției de loisir a schimbat structura urbană. Străzile au fost aliniate, fundăturile au fost închise, au fost deschise artere noi, iar traseele au fost legate de băi, parcuri și instituții publice. Spațiile verzi au devenit componente ale rețelelor de salubritate și circulație, nu doar locuri decorative.
Bulevardul Pardon, Grădina Publică „Merci”, Parcul Băilor, stabilimentele balneare, pavilionul de muzică, hotelurile și cinematografele au alcătuit împreună o nouă geografie a vieții urbane. Câmpulungul a început să fie folosit nu doar ca loc de locuire, administrație și schimb comercial, ci și ca spațiu al promenadei, tratamentului, spectacolului și sociabilității.
Procesul nu a copiat mecanic modelele occidentale. El s-a adaptat structurii unui oraș vechi, cu o puternică tradiție istorică și cu resurse economice limitate. Modernizarea s-a sprijinit pe inițiative locale, donații, societăți civice, venituri sezoniere și implicarea elitelor.
La începutul secolului al XX-lea, Câmpulungul și-a conturat astfel o identitate urbană complexă. Orașul a rămas legat de trecutul său domnesc, dar a integrat noile exigențe ale igienei, transportului, turismului și petrecerii timpului liber.
Băile, grădinile și bulevardele nu au reprezentat simple amenajări secundare, ci instrumente prin care comunitatea și-a reorganizat spațiul și și-a proiectat o imagine modernă.
Bibliografie
Carmen Oprescu, „Funcțiunea de loisir și rolul ei în modernizarea orașului Câmpulung-Muscel”, în Argessis. Studii și comunicări, seria Istorie, tom IX, Muzeul Județean Argeș, Pitești, 2000
Știi mai multe despre Modernizarea orașului Câmpulung Muscel. Bulevardul, băile și grădinile? Spune și altora!