Dimitrie IONESCU-BERECHET – arhitectul Patriarhiei Române și al neoromânescului modern
Dimitrie Ionescu-Berechet s-a nascut in data de 27 ianuarie / 10 februarie 1896 in Câmpulung-Muscel, judetul Arges, si a incetat din viata in data de 1 iulie 1969, la București.
A fost arhitect-șef al Patriarhiei Române mai bine de trei decenii (1930–1963), autor a peste 400–450 de lucrări ce acoperă lăcașuri de cult, restaurări, mobilier liturgic și edificii civile. Opera sa se distinge printr-un neoromânesc ancorat în tradiția musceleană, asimilând influențe Art Deco și moderniste acolo unde comanda o cerea. A fost un profesionist al Bisericii și al cetății, capabil să lege rigoarea tehnică de frumusețea artei naționale.
Origini, familie, nume
Provenea dintr-un vechi neam de moșneni câmpulungeni. Tatăl, Nae Gârniță (Ionescu-Berechet), negustor de „brașovenii”, și-a oficializat în 1883 supranumele Berechet, care va da rezonanță artistică numelui familiei. Pe ramura paternă, străbunicul diaconul Apostol și bunicul, „zugravul de subțire” Ion Gârniță, au slujit Biserica; pe linie maternă, arhitectul se înrudea cu Ion Negulici și Tudor Mușatescu. În 1938 s-a căsătorit cu Eugenia Oancea; au avut doi copii. Odihnește în cripta Mănăstirii Cașin din București – una dintre capodoperele sale.
Formare. Războiul și jurnalul de front
Educația primară la Școala nr. 1 Câmpulung, apoi Liceul „Unirea” din Focșani. În 1916 este admis la Școala Superioară de Arhitectură din București, dar războiul îl cheamă la arme: în 1917 e sublocotenent în Batalionul 10 Pionieri, pe frontul de la Mărășești. Notițele din „Jurnalul de front” (22 aug.–19 dec. 1917) surprind luciditatea tânărului ofițer, între misiunile de desen militar, proiectare de poduri, supraveghere de lucrări:
„Sute mor cu mâinile încleștate de țărâna țării lor... și eu mă plâng de mizeriile mele sentimentale.”
„Aseară soldații au făcut horă... sub sclipirile exploziilor ce luminau valea.”
Revenit la studii (din 1919), absolvă cu „foarte bine” în 1922, format de Grigore Cerchez, Duiliu Marcu, Petre Antonescu. Călătoriile de studiu în Balcani, Ierusalim, Cairo, apoi în Austria, Franța, Italia îi consolidează gustul sintezei dintre bizantin și occidental.
Carieră și funcții publice
1920–1922 – desenator și arhitect la Ministerul Lucrărilor Publice.
1922–1930 – liber profesionist, activ mai ales în Câmpulung și București.
1930–1963 – arhitect-șef al Patriarhiei Române; coordonează proiectarea, șantierele și recepțiile lucrărilor ecleziastice în toată țara.
1945–1948 – director al Direcției Arhitecturii din Ministerul Cultelor.
Membru al Comisiunii / Direcției Monumentelor Istorice; membru-fondator al Comisiei de pictură bisericească a Patriarhiei.
Activitate didactică: cursuri de Artă creștină pentru atelierele Patriarhiei.
După 1963 – colaborator extern al Serviciului tehnic al Patriarhiei; lucrează cu Mitropolia Moldovei și Sucevei și Episcopia Aradului.
Chiar și în anii dificili politic (sub Patriarhul Iustinian, 1948–1977), arhitectul contribuie la construirea a sute de biserici și la repararea / restaurarea / repictarea altora, rolul său în organismele de patrimoniu fiind esențial.
Stil și influențe
Creator neoromânesc de prim rang, Berechet asimilează vernacularul muscelean (foișor, pridvor, brâu sculptat), rafinează brâncovenescul și introduce, când comanda o cere, accentul modernist-Art Deco. În Câmpulung Muscel semnează, la cererea unor notabili locali, și imobile modernist-cubiste cu decorație Art Deco. Inginerul Emil Prager îi aprecia „înțelegerea elementelor de artă națională veche” în construcții.
Opera
1) Arhitectură religioasă în București
Un șir coerent de edificii bizantinizante, proporționate și luminoase:
- Biserica Parcul Domeniilor – Cașin (1936–1938, 1946–1959, bd. Mărăști 16) – sinteză de cruce greacă înscrisă, turle majore, tâmple de marmură; capodopera sa din capitală.
- Sf. Împărați Constantin și Elena (1931–1932, str. Mărgeanului 6).
- Sf. Cornelie Sutașul – Diham (1939, str. Brănești 3).
- Sf. Vineri Nouă (1940–1942, bd. Nicolae Titulescu 159).
- Toți Sfinții (1942, str. Hotin 18).
- Cuv. Paraschiva – Militari (1943, 1946–1952, str. Dreptății 24).
- Nașterea Maicii Domnului – Ghencea (1944–1946, str. Mărgeanului 107).
- Sf. Nicolae și Sf. Miron (1946–1947, str. Victor Daimaca 1).
- Sf. Antonie cel Mare – Colentina (1946–1948, 1968–1971, str. Trei Scaune 20).
- Cuv. Paraschiva – Mihai Bravu (1948, str. Cerceluș 18; definitivare a planurilor arh. Dan Ionescu).
- Sf. Spiridon – Ghencea (1957–1958, 1975, bd. Ghencea 41).
2) Restaurări și amenajări
- Schitul Maicilor, București (1955–1958) – coordonare lucrări (cu Richard Liablich, ing. Dumitru Ionescu, meșterii Alfredo Mella și Ioan Bizon).
- Mănăstirile Cernica, Căldărușani, Plumbuita; curtea Palatului Patriarhal.
3) Interioare și mobilier
Proiectează tâmple (marmură și lemn), străni, candelabre, baldachine și racle (de ex., pentru Sf. Calinic la Cernica); mobilier pentru Biblioteca Sf. Sinod (Mănăstirea Antim), tâmple la Cașin, Hunedoara, Constanța, tâmple de lemn la Mănăstirea Dealu; paraclise la Antim, Ierusalim, Iordan.
4) Arhitectură civilă (țară)
- Palatul Mărăști, Bacău (azi Teatrul Municipal „George Bacovia”).
- Prefectura Hunedoara (actuala Primărie).
- Reamenajări: Palatul de Justiție Sf. Gheorghe; reședința patriarhală la Dragoslavele; sanatoriul preoțesc de la Techirghiol (azi Centru social-pastoral „Sf. Maria”).
- 5) Câmpulung și Muscel – un atlas al identității locale
- În orașul natal și împrejurimi se cunosc peste 90 de lucrări – școli, atenee, biserici, monumente, vile, case parohiale – multe pro bono:
- Mausoleul eroilor de pe Muntele Mateiaș (1928–1935, cu arh. State Baloșin) – volum Art Deco cu accente neo-românești; osuar, capelă, belvedere; astăzi secție a Muzeului Municipal Câmpulung-Muscel.
- Palatul administrativ al județului Muscel (1928–1934; azi Primăria Câmpulung-Muscel) – sinteză neo-românesc / neo-brâncovenesc cu inserții neo-romanice, neogotice și neo-bizantine.
Câmpulung Muscel de altădată, în imagini vechi
- Crucea comemorativă Șubești (1934) – ridicată după incendiul din 8 mai; arhitectul sistematizează cartierul și proiectează 24 de case, lucrări executate de Frații de Nicolo.
- Ateneul Cultural Vișoi (1930); Școala Generală nr. 6 Vișoi (1929–1933).
- Biserica „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” – Schei (1938–1940, consolidare / reparații).
- Casa Diaconescu (1936); Vila Iancu Anastase (1928); Vila arhitectului (1925, pe terenul casei părintești) – neo-românesc în maniera Christofi Cerchez, cu note locale.
- Școala nr. 1 „Oprea Iorgulescu” (1927–1929) – inaugurată la 29 oct. 1929; neo-brâncovenesc.
- Liceul de fete (azi Colegiu Tehnic) (1931–1933).
- Împrejmuirea Grădinii Publice (Merci / Bulevardul Pardon) (1925–1929) – piatră de Albești, stil național, execuție Frații de Nicolo și sculptor Victor Mezaroba.
- Teatrul-Cinematograf Edisson (Jinga) (1938–1940).
- Casa dr. N. Cojan (1932–1933).
- Casa Gică Ștefănescu (azi Muzeul de Etnografie și Artă Populară) – premiul Salonului Oficial de Arhitectură 1928; extindere în registru post-brâncovenesc.
- Mănăstirea Negru-Vodă – stăreție și chilii (refaceri 1934–1935, după incendiu).
- Ateneul Popular Negru-Vodă (1927–1929).
Pedagogie și atelier
În paralel cu proiectarea, susține cursuri de Artă creștină pentru ucenicii atelierelor Patriarhiei; prin decenii, de la desenul de șantier la detaliul de tâmplă, fixează o școală practică a lucrului „bine făcut”, deopotrivă teologic și arhitectural.
Distincții și recunoașteri
- Crucea comemorativă a războiului (1919), Medalia „Victoria” (1924), Meritul Sanitar (1931).
- Premiul Salonului Oficial de Arhitectură (1928).
- Ordinul Sf. Mormânt Ortodox (1930, Patriarhul Damian al Ierusalimului).
- Meritul Cultural pentru Culte, cavaler cl. II (1941).
- Ordinul „Coroana României”, grad de ofițer (1947).
- Pensie de merit a U.A.R. (din 1960).
Moștenire
Câmpulungean prin rădăcini, român prin viziune, Dimitrie Ionescu-Berechet a dat arhitecturii ecleziastice o identitate coerentă în secolul XX și a lăsat orașelor repere culturale durabile.
În jur de peste 100 de biserici noi, zeci de restaurări și numeroase edificii civile îi poartă semnătura; în Muscel se pot recunoaște peste 90 de lucrări, iar în arhivele familiei se află încă documentația vizuală ce întregește portretul unuia dintre cei mai importanți arhitecți ai României moderne.
Între „tunul care bubuie” din jurnalul de la Mărășești și liniștea cupolelor sale, opera lui Berechet rămâne o punte între tradiție și modernitate, între artă și slujire – o moștenire care merită (re)descoperită în întregime.
Știi mai multe despre Dimitrie IONESCU-BERECHET – arhitectul Patriarhiei Române și al neoromânescului modern? Spune și altora!