Casele tradiționale, pivnițele și bisericile dâmbovițene. Lemnul în arhitectura tradițională
Județul Dâmbovița a reunit, într-un teritoriu relativ restrâns, muntele, dealul și câmpia, fiecare dintre aceste trepte de relief contribuind la formarea unor variante locale de arhitectură tradițională.
Pădurile întinse ale platformei Cândeștilor, ale văilor Dâmboviței și Ialomiței și ale zonelor subcolinare au asigurat, timp de secole, materia primă pentru ridicarea caselor, anexelor gospodărești și lăcașurilor de cult.
Lemnul nu a reprezentat doar un material aflat la îndemână, ci suportul unui meșteșug complex, transmis între generații și adaptat nevoilor economice, structurii gospodăriei și formelor locale de locuire.
Documentele din secolul al XVII-lea au amintit încă marile păduri ale platformei Cândeștilor și ale plășii Cârcinovilor, dar au consemnat totodată defrișările făcute pentru extinderea culturilor agricole și a viilor. Lemnul s-a împuținat treptat, fără ca folosirea lui în construcții să înceteze.
Până târziu, case noi din lemn au continuat să fie ridicate pe Valea Ialomiței și pe văile secundare, la Pucioasa, Runcu, Glodeni și Doicești, iar elemente formate în arhitectura lemnului, precum prispa și foișorul, au fost preluate de casele din zid.
Importanța acestui material s-a reflectat și în peisajul urban. În vechea capitală a Țării Românești a existat o „Mahala a Lemnului”, iar denumirea a fost păstrată de biserica ridicată ulterior din zid. La Târgoviște s-au mai întâlnit, până în a doua jumătate a secolului al XX-lea, case joase sau înalte cu prispe, foișoare, stâlpi în torsadă, cosoroabe crestate și tavane împodobite în stuc. Arhitectura urbană a păstrat astfel, multă vreme, forme și tehnici provenite din gospodăria rurală.
Zonele de arhitectură și dispariția vechilor construcții
În cuprinsul județului s-au diferențiat mai multe subzone etnografice: platforma Cândeștilor și câmpia Picior de Munte, Valea Dâmboviței, Valea Ialomiței și câmpia subcolinară din sudul Târgoviștei. Fiecare a dezvoltat anumite preferințe constructive, însă tehnicile de bază și tipurile de plan au aparținut unui fond comun.
Pe Valea superioară a Dâmboviței, mai ales în satele de moșneni Voinești, Cândești și Văleni, s-a afirmat casa înaltă, apropiată de tipul muscelean. Nivelul inferior, ridicat din piatră, a adăpostit beciul, hambarul sau alte spații de depozitare, în timp ce locuința din bârne a fost așezată deasupra. Accesul s-a făcut printr-o scară inclusă în volumul construcției ori protejată de foișor.
În zonele joase a predominat casa cu un singur nivel, alcătuită inițial din două încăperi și o singură intrare. Prispa, sprijinită pe stâlpi sculptați, s-a desfășurat de-a lungul fațadei, iar acoperișul în patru ape a fost învelit cu șiță sau, mai rar, cu paie. În câmpie și în zona subcolinară, pereții din lemn au fost adesea acoperiți cu tencuială și împodobiți cu rozete, discuri în dinte de lup, cruci piezișe și motive vegetale.
Numeroase construcții au dispărut înainte de a fi cercetate sau repertoriate. Lista monumentelor istorice din 1955 nu a cuprins nicio casă dâmbovițeană din lemn. Într-un proiect încheiat în 1968 au fost propuse 35 de obiective de arhitectură civilă, dar multe dintre ele au fost demolate în deceniile următoare.
Casele Parnia din Aninoșani, locuințele vechi din Pietroșița, Băleni, Cobia, Cândești-Vale sau Runcu au devenit cunoscute mai ales prin fotografii, desene și descrieri.
Această dispariție accelerată a conferit o valoare documentară deosebită primelor albume de arhitectură țărănească. Casa din Pietroșița, consemnată la începutul secolului al XX-lea, a păstrat un meșter-grindă sculptat și datat în 1759.
Grinda principală a tavanului a fost decorată cu motivul soarelui și al mâinii, iar casa a avut pereți din bârne rotunde și foișor peste gârliciul pivniței. Fără imaginile și releveele realizate atunci, construcția ar fi dispărut fără urmă.
Casa joasă și planul cu două încăperi
Forma cea mai răspândită a fost casa joasă cu două încăperi și o singură intrare. Accesul s-a realizat prin tindă, de unde s-a intrat în camera de locuit, numită adesea „casa mare”. Uneori, încăperile au avut dimensiuni diferite, iar camera principală a fost supralărgită.
Pereții au fost ridicați din bârne rotunde sau cioplite, așezate pe tălpi masive și încheiate la colțuri. Temelia a putut fi formată din bârne puse direct pe pământ, din lespezi de piatră sau dintr-un soclu scund. Prispa s-a sprijinit pe console ori pe stâlpi, iar acoperișul în patru ape a coborât mult peste pereți.
La Cobia, Ludești, Dragodana, Scheiu de Jos și Voinești s-au păstrat exemple ale acestui plan arhaic. Casa Maria Stănescu din Ludești a avut două odăi, prispă și stâlpi sculptați cu o mare precizie. Motivul central a fost „crucea în creste”, obținută prin adâncirea romburilor pe fiecare dintre fețele unui stâlp cu secțiune pătrată. În jurul său s-au desfășurat chenare în dinte de lup.
Casa Iosefina Matei din Voinești a preluat, în 1916, atât materialul, cât și forma unei construcții anterioare. Bârnele rotunde, îmbinate în cheie, au delimitat tinda și casa mare. Prispa a avut stâlpi crestați, împărțiți prin brățări, și pălimar traforat. Acoperișul foarte abrupt a fost învelit cu șiță mai mare la poale și cu „parcea”, șiță măruntă, în registrul superior.
La Aninoșani, casa Diaconu, ridicată în jurul anului 1875, a păstrat același plan cu două camere și o singură intrare. Pereții din bârne cioplite au fost acoperiți ulterior cu tencuială, iar în 1916 fațada și tavanul casei mari au fost decorate în stuc.
Rozetele cu petale și triunghiuri, înscrise în cercuri simple ori în discuri cu dinte de lup, au continuat în tencuială repertoriul mai vechi al sculpturii în lemn.
În Scheiu de Jos, casele Gh. Togan, Badea Paraschiva și Nica Maria au reprezentat variante ale aceluiași tip. Prispa, stâlpii ciopliți și acoperișul în patru ape au rămas elementele dominante. Ciocârlanii de pe coamă, realizați din lemn, au adăugat o notă decorativă unei structuri altminteri simple.
Casa înaltă de pe plaiurile Dâmboviței
Casa înaltă s-a dezvoltat mai ales în satele de moșneni din platforma Cândeștilor și de pe Valea superioară a Dâmboviței. Parterul din piatră a valorificat panta terenului și a adăpostit beciul sau hambarul. Locuința propriu-zisă s-a aflat la etaj, iar prispa s-a sprijinit fie pe zidul nivelului inferior, fie pe console.
Casa Ion Parnia din Aninoșani, construită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, a reprezentat una dintre cele mai valoroase forme ale acestui tip.
Parterul din piatră și etajul din bârne rotunde au repetat planul prispei parțiale. Scara de piatră s-a aflat între spațiul supralărgit și pilaștrii prispei, în dreptul tindei. Din tindă s-a intrat în casa mare, în camera mică și în bucătăria cu cămară din spate.
Prispa s-a sprijinit pe console crestate în profile drepte și curbe. Stâlpii și „stenapii” au fost sculptați într-o succesiune de volume geometrice delimitate prin brățări. Între fusul stâlpului și capitel a apărut o corolă cu patru petale, motiv întâlnit și la bisericile din zonă.
O altă casă a familiei Parnia, dispărută între timp, a avut prispa ridicată peste zidul parterului și arcade trilobate între stâlpi. Balustrada și peretele scurt care a închis scara au fost decorate în tencuială cu cercuri și pilaștri. Învelitoarea din șiță s-a păstrat până la demolarea construcției.
Casa Andrei Parnia, moștenită de Aurelian Dumitrescu, a aparținut primei jumătăți a secolului al XIX-lea. Decorul prispei, al stâlpilor și mai ales al cosoroabelor, cu volute adâncite, a apropiat-o de biserica din Cândești-Vale. Pălimarul prispei a fost tăiat „în iți”, iar scara a fost ascunsă în spatele peretelui parterului.
La Văleni-Dâmbovița, casele Stan Lungu și Gabrea Filofteia au păstrat trăsături asemănătoare. Casa Stan Lungu a fost ridicată din bârne rotunde, pe lespezi de piatră, și a avut două odăi cu o singură intrare. Prispa s-a așezat pe soclul de piatră al parterului, iar scara laterală a fost alcătuită din lespezi. Tencuiala subțire a fațadei a fost împodobită cu S-uri, romburi și capete stilizate de păsări.
Casa Gabrea Filofteia a avut pereții etajului din bârne rotunde și beciul din piatră. Prispa s-a desfășurat deasupra nivelului inferior, care a ascuns scara de acces. Capetele grinzilor și capitelele stâlpilor au fost crestate în trepte și profilate curbiliniu, iar streașina a fost traforată în acolade. Ferestrele au fost încadrate de vrejuri și rozete realizate în stuc.
Tipul a evoluat în casa Pojereanu Luca, construită în 1912. Tinda centrală a fost flancată de două camere, iar prispa a fost întreruptă de o scară protejată de un foișor cu pinion. Data și numele proprietarului au fost înscrise în stuc pe fațada foișorului.
Prispa, foișorul și sculptura stâlpilor
Prispa a reprezentat elementul definitoriu al casei dâmbovițene. Ea a asigurat circulația între încăperi, a protejat fațada și a oferit un spațiu intermediar între interior și curte. În formele joase, s-a sprijinit pe console sau pe un soclu mic. La casele înalte, s-a ridicat deasupra beciului și s-a legat de scara de acces.
Stâlpul prispei a devenit principalul suport al decorului sculptat. Fusul său a putut avea secțiune pătrată, octogonală sau circulară și a fost împărțit prin brățări, toruri și inele. Capitelul a fost tratat geometric sau floral. Pe stâlpi au apărut rozete, dinți de lup, cruci piezișe și „crucea în creste”.
Motivul „crucii în creste” s-a obținut prin adâncirea unor romburi pe fiecare muchie a lemnului, astfel încât suprafața rămasă în relief a format o cruce. Acest ornament a fost folosit atât la case, cât și la biserici, porți, pivnițe și stâlpi funerari. Răspândirea sa largă l-a integrat unui fond decorativ comun arhitecturii românești.
Cosoroabele și fruntarele prispelor au fost crestate în trepte, acolade, volute sau profile curbe. În platforma Cândeștilor, volutele puternice și arcadele trilobate au legat direct arhitectura locuinței de cea a bisericii de lemn.
Foișorul a apărut mai ales la casa înaltă, deasupra gârliciului pivniței sau la capătul prispei. El a protejat scara și a marcat intrarea principală. La Brănești, casa Vasile Enache, datată 1780, a avut un foișor cu stâlpi bogat sculptați peste accesul în pivniță.
La Tătărani, casa Grigore Alexandru a avut prispe pe două laturi și un foișor central deasupra gârliciului, iar casa Ioana Săvulescu a dispus de un foișor la capătul drept al fațadei.
Pivnițele și construcțiile pentru pomicultură și viticultură
În zonele colinare, pomicultura și viticultura au impus ridicarea unor anexe specializate. Documentele medievale au menționat crama, pimnița și slomnul, uneori împreună cu „casele de deal”. O consemnare din 1634 a amintit o pimniță și case de vie în Dealul Târgoviștei, iar un inventar din 1787 a descris un slomn ridicat pe șase furci și o casă la vie acoperită cu fân.
Pimnița a fost destinată păstrării fructelor, țuicii, vinului și uneltelor. Construcția a putut cuprinde un beci din piatră, numit „timnic”, și un nivel superior din bârne. Prispa largă a protejat accesul și a oferit un spațiu de lucru.
Pimnița de la Cândești, transferată în Muzeul de la Golești, a avut timnicul din piatră ridicat cu aproximativ o jumătate de metru deasupra solului, pentru amenajarea paturilor de depozitare a fructelor. Accesul la beci s-a făcut pe sub o boltă de lemn, ascunsă de pălimarul prispei. Nivelul superior a fost construit din bârne rotunde, despicate în două și îmbinate în crestături. Pe ușciorul mobil al intrării au fost săpate văleatul 7330, corespunzător anului 1822, și numele Ion și Radu.
Pimnița din Dragodana a avut o singură încăpere și o prispă sub același acoperiș în patru ape. Cosoroabele au fost decorate cu profile curbe și cruci piezișe, iar stâlpii au reluat aceeași cruce la baza fusului. Capitelul a sugerat o cupă florală cu petale.
La Frasin-Deal s-a păstrat pimnița lui Gheorghe Lițescu, datată 1838. Pereții au fost făcuți din bușteni despicați în două, cu partea semicirculară spre exterior, iar capetele bârnelor au fost mult prelungite dincolo de îmbinări. Intrarea a fost alcătuită din montanți mobili, doi boiandrugi și o ușă dintr-o singură bucată de lemn. Stâlpul principal al prispei a fost sculptat cu brățări și dinți de lup.
În Scheiu de Jos, pimnița gospodăriei Maria Neacșa, ridicată în secolul al XIX-lea, a avut o încăpere cu intrare centrală și ușă în două foi. Decorul în stuc a cuprins rozete, brăduți între petale și discuri în dinte de lup. Temelia a fost așezată pe un rând de piatră de râu.
În aceleași zone pomicole s-au întâlnit povarnele, construcții destinate preparării băuturilor distilate. Povarna din Voinești, conservată la Golești, a avut o singură încăpere și acoperiș din șindrilă, străpuns de un coș de aerisire.
Porțile și decorul gospodăresc
Meșteșugul sculptării lemnului nu s-a limitat la casă. Porțile din Mănești și Runcu au păstrat motive geometrice, rozete, pomul vieții, frânghii și S-uri. O poartă din Runcu a purtat anul 1859 și mențiunea „Cuza Vodă”, iar alta, de la gospodăria Elenei Popescu, a fost împodobită cu pomul vieții sub forma brăduțului.
Porțile au avut atât rol funcțional, cât și reprezentativ. Ele au delimitat gospodăria și au marcat statutul proprietarului, iar stâlpii și fruntarele au devenit suprafețe privilegiate pentru decor.
În unele cazuri, aceeași mână de meșter a putut fi recunoscută la casă, pivniță și biserică. Motivele nu au fost copiate mecanic, ci adaptate dimensiunii și funcției fiecărui element. Rozeta, crucea, dintele de lup și frânghia au apărut pe stâlpi, cosoroabe, ancadramente, grinzi, uși și rame de ferestre.
Bisericile de lemn și tradiția constructivă
Bisericile de lemn au reprezentat partea cea mai veche și mai complexă a arhitecturii dâmbovițene. Catagrafia din 1810 a consemnat 116 lăcașuri din lemn și 98 din zid în limitele județului de atunci. Dintre cele 85 pentru care a fost indicată vechimea, 81 au fost menționate drept „vechi”.
În plasa Cobia au existat 17 biserici din lemn și 16 din zid, iar în plasa Cârcinovilor, 16 din lemn. În plasa Plaiurilor au fost înregistrate 13 biserici de lemn și 11 de zid. În plasa Greci, toate cele 14 biserici au fost construite din lemn. Densitatea lor a indicat amploarea unei tradiții care s-a redus drastic prin înlocuirea cu lăcașuri din zid.
Numeroase biserici au dispărut la Pietroșița, Brănești, Runcu, Piatra, Dealul Mare, Glodeni, Gura Ocniței, Lucieni și în alte sate. Unele au fost strămutate, altele au fost demolate după ridicarea unei construcții noi. Câteva au supraviețuit în cimitire, în afara vetrelor actuale, precum cele de la Frasin-Deal, Frasin-Vale, Mislea, Cândești-Vale, Valea Caselor, Mesteacăn, Lungulețu și Sălcuța.
Planul și tehnica bisericilor din lemn
Tipul cel mai frecvent a avut planul dreptunghiular compus, cu naosul supralărgit și absida altarului decroșată, poligonală, cu cinci laturi. Această formă s-a păstrat la Butoiu de Sus, Valea Caselor, Mesteacăn, Frasin-Vale, Mislea, Frasin-Deal, Bădulești, Cândești-Vale, Gemenea-Brătulești și Drăgăești-Ungureni.
La Cândești-Deal, partea de vest a avut o formă poligonală, interpretată ca supraviețuire a unui tip mai vechi. La Bumbuia s-a păstrat planul primar cu altarul poligonal în prelungirea navei. La Valea Mare, Lungulețu, Sălcuța și Vișina, absida altarului a fost retrasă față de navă.
Temelia din bârne a putut fi așezată direct pe pământ, după un obicei vechi, ori pe câteva lespezi. Soclurile înalte din piatră sau cărămidă au fost adăugate adesea ulterior.
Pereții s-au alcătuit din bârne de stejar încheiate prin crestături drepte sau în „coadă de rândunică”. Îmbinările au fost întărite cu „melci”, cuie din lemn. Capetele bârnelor superioare au format console și au fost crestate în retrageri succesive, profile curbe, dinți de lup și dreptunghiuri adâncite.
Luminatoarele au fost deschideri foarte mici, uneori circulare, alteori în forma unui fluture cu aripile întinse. Cele de la Valea Caselor au avut doar aproximativ 14 pe 10 centimetri și au fost puternic evazate spre interior. Luminatorul altarului de la Bădulești a păstrat forma arhaică de fluture, analogă unor exemple transilvănene, bănățene și moldovenești.
Ferestrele vechi au putut fi realizate dintr-o singură bucată de lemn, inclusiv rama și zăbreaua. La Cândești-Vale, zăbreaua în fagure a pornit dintr-o floare cu trei petale. La Frasin-Vale, ramele au fost străbătute de zigzaguri și săgeți sculptate.
Brâul în frânghie și ancadramentele sculptate
Brâul median sculptat a fost unul dintre cele mai importante elemente decorative ale bisericilor dâmbovițene. El a înconjurat pereții asemenea unei frânghii răsucite, unei cosițe sau unui lanț de inimi.
La Cândești-Vale, brâul a urcat pe cadrul intrării și s-a terminat într-o compoziție asemănătoare unui pinaclu. Pragul superior a fost profilat trilobat și a sugerat confruntarea a doi șerpi. La Frasin-Deal–Șerbești, brâul a fost sculptat ca o cosiță puternic reliefată, iar cadrul ușii a fost tratat în forma unor colonete.
La Mesteacăn, ancadramentul intrării a păstrat o compoziție completă. Pragul de sus, tăiat în acoladă, a fost împodobit cu o cruce și două rozete cu discuri în dinte de lup. Ușciorii au avut baghete și șiruri de dinți de lup.
La Valea Mare, pragul de sus dintre pronaos și naos a avut formă de acoladă, un arc profilat și o frânghie sculptată deasupra unei cruci. Ancadramentul exterior a fost înlocuit în 1819, dar a preluat probabil forma celui vechi.
La Frasin-Vale, peretele tâmplei a păstrat un brâu în frânghie sculptat deasupra ușilor în acoladă. Sub el s-au mai văzut fragmente ale picturii din secolul al XVIII-lea: serafimi, păsări, o cruce și motive vegetale.
Aceste motive au avut corespondențe directe în arhitectura caselor. Stâlpii, cosoroabele și fruntarele prispelor din Cândești, Cobia și Dragodana au reluat aceleași frânghii, arcade și volute.
Pridvoarele bisericilor
Forma inițială a bisericii de lemn a fost lipsită, de regulă, de pridvor și clopotniță. Acestea au fost adăugate în secolele al XIX-lea și al XX-lea.
În platforma Cândeștilor, pridvoarele au dobândit însă o mare valoare artistică. Stâlpii au fost sculptați sau strunjiți asemenea unor baluștri, iar cosoroabele au fost decupate în volute, acolade și festoane.
Pridvorul bisericii din Cândești-Vale a avut baluștri strunjiți și cosoroabe cu volute ample. Decorul a fost atribuit lui Bratu meșter, consemnat în pisania din 1804. La Frasin-Deal–Șerbești, analogiile cu acest decor au sugerat activitatea aceluiași atelier sau a unor meșteri formați în aceeași tradiție.
La Drăgăești-Ungureni, cosoroabele pridvorului au fost decupate în volute înainte de refacerea din 1854. Ulterior, pridvorul a fost tencuit și pictat, iar elementele din lemn au rămas parțial ascunse.
La Valea Mare, pridvorul adăugat în 1819 a fost alcătuit asemenea unui atrium, cu stâlpi dispuși în jurul fațadei. La Valea Caselor, prispa din secolul al XIX-lea a avut stâlpi ciopliți pe muchie și împărțiți prin inele.
Bisericile din Cobia și platforma Cândeștilor
Comuna Cobia a păstrat patru biserici de lemn și numeroase mărturii ale arhitecturii civile. La Frasin-Deal, biserica din cimitirul Copăceni a avut naos supralărgit și altar decroșat. Bârnele au fost îmbinate în coadă de rândunică și fixate cu melci. Renovarea din 1858 a adăugat pridvorul cu stâlpi volumetrici și a înlocuit peretele plin dintre pronaos și naos.
Biserica din cartierul Șerbești a fost ridicată în 1813 și a fost așezată pe temelie de piatră în 1826. În 1858 a fost tencuită și zugrăvită, iar lucrările au fost încheiate în 1862. Brâul în cosiță, ancadramentele în acoladă, ferestrele cu zăbrele în fagure și stâlpii pridvorului au apropiat-o de biserica din Cândești-Vale.
Biserica din Frasin-Vale a fost ridicată în 1746 și refăcută în 1814. Pereții din stejar au avut planul caracteristic cu naos supralărgit și altar poligonal. Peretele plin dintre pronaos și naos s-a păstrat, iar ferestrele au fost realizate dintr-o singură bucată de lemn. Pridvorul, turla și bolțile din scânduri au fost adăugate mai târziu.
Biserica din Mislea a fost construită în 1782–1783 și mutată de pe malul Cobiei după o inundație. Prispa cu stâlpi împărțiți prin brățări și clopotnița au aparținut unei prefaceri ulterioare. Învelitoarea a fost refăcută în mai multe rânduri, iar o consemnare din 1847 a indicat al treilea rând de șiță.
Cândești-Vale și legătura dintre casă și biserică
Biserica din Cândești-Vale a reprezentat una dintre cele mai expresive sinteze ale meșteșugului local. Planul cu naos supralărgit și altar poligonal a fost completat de un pridvor bogat sculptat.
Stâlpii în formă de baluștri au susținut cosoroabe decupate în volute. Brâul a înconjurat pereții și a urcat pe cadrul ușii. Ferestrele au fost cioplite dintr-un singur lemn, cu zăbrele în fagure și acolade în partea superioară.
Aceleași soluții s-au regăsit la casele Parnia. Stâlpii, arcadele, volutele și prispele au arătat că arhitectura civilă și cea religioasă au fost realizate de meșteri formați în același mediu tehnic și artistic.
Biserica a fost pictată în 1804 de Enache zugrav, iar decorul sculptat a fost executat de Bratu meșter. Pictura exterioară a pridvorului a cuprins scene precum Izvorul Tămăduirii și Fericitul Rai, într-o compoziție care a îmbinat tradiția locală cu repertoriul artei muntenești.
Bisericile din câmpie și din văile sudice
În zona de câmpie, bisericile de lemn au păstrat aceleași sisteme constructive, deși au fost mai expuse înlocuirii prin zid.
La Lungulețu-Pantazi, biserica Sf. Voievozi a fost ridicată înainte de 1790. Pereții din bârne groase au fost îmbinați în coadă de rândunică, iar altarul a fost poligonal și retras. Pridvorul larg a fost adăugat după mijlocul secolului al XIX-lea. Biserica a rămas izolată după mutarea satului în perioada Regulamentului Organic.
La Sălcuța, biserica Sf. Nicolae și Cuvioasa Paraschiva a amintit o vatră dispărută. Data tradițională a ridicării a fost 1740, dar elementele constructive au putut indica o vechime și mai mare. Brâul median a fost adâncit în miezul bârnei și sculptat în frânghie. Absida altarului a fost asimetrică, latura nordică fiind prelungită pentru amenajarea proscomidiei.
La Vișina, o inscripție a păstrat anul 1622, legat de o fază inițială a bisericii. Planul a avut o absidă poligonală decroșată asimetric, asemănătoare celei de la Sălcuța. Pridvorul și clopotnița au fost adăugate în secolul al XIX-lea.
Biserica din Bumbuia a păstrat singurul exemplu dâmbovițean cunoscut al planului dreptunghiular cu altar poligonal în prelungirea navei. Dimensiunile reduse, temelia așezată direct pe pământ și prestolul sculptat dintr-un singur trunchi au indicat o tradiție veche. Prestolul a avut volume bitronconice legate printr-un tor sculptat în frânghie.
Pictura și atelierele târgoviștene
Bisericile de lemn au păstrat și mărturii ale activității zugravilor din Târgoviște și din satele apropiate. Fragmentele de pictură, icoanele și pisaniile au dovedit continuitatea unor ateliere active din secolul al XVII-lea până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
La Mislea, Radu zugrav din Hulubești a pictat biserica în 1782–1783. La Cândești-Vale, Enache zugrav a realizat primul strat de pictură în 1804. La Drăgăești-Ungureni și Gemenea-Brătulești, Luca Luculescu din Târgoviște a pictat ansamblurile din 1854 și 1857.
Pictura nu s-a limitat la interior. Fațadele, pridvoarele și registrele superioare ale pereților au fost decorate cu sfinți militari, prooroci, scene din Vechiul și Noul Testament, Judecata de Apoi și compoziții precum Fericitul Rai sau Izvorul Tămăduirii.
La Drăgăești-Ungureni, pictura din 1854 a acoperit atât interiorul, cât și exteriorul. Pe pridvor au apărut scenele Zidirea lui Adam, Zidirea Evei, Izgonirea din Rai, Învierea lui Lazăr, Tăierea capului Sfântului Ioan și Daniil în groapa leilor. Peisajele cu dealuri și arbori au introdus o notă nouă într-un repertoriu păstrat prin erminii și caiete de modele.
La Frasin-Deal–Șerbești, Ghiță Tănase a pictat în 1862 scene exterioare așezate în peisaje cu povârnișuri, vălcele și frasini. La Gemenea-Brătulești, pictura s-a extins pe registrul superior al pereților, iar Judecata de Apoi a ocupat latura nordică.
Meșterii lemnari
Numele celor care au ridicat casele, pivnițele și bisericile s-au păstrat rareori. Totuși, câteva inscripții și documente au permis reconstituirea parțială a acestei lumi.
Bratu meșter a fost consemnat la Cândești-Vale în 1804. Decorul sculptat al bisericii, cu volute, baluștri și brâu în cosiță, i-a păstrat măiestria. Similitudinile cu bisericile din Frasin-Deal și cu unele case din Aninoșani au indicat o arie mai largă de activitate.
În 1819, Iacov și Ion Stanciu din Piatra Iepii, Ion Ungureanu din Țâța și Ion Linsu, fiul lui Marcu din Hireț, au fost tocmiți prin zapis să ridice o biserică la Obârșia Ialomiței. Documentul a confirmat renumele meșterilor lemnari din zona Runcu și din văile de munte.
La Mislea, Petru meșter și-a înscris numele pe chivotul realizat în 1822. La Frasin-Deal–Șerbești, semnul de „mare meșter”, un X cu brațe frânte, a fost săpat pe cadrul intrării.
Meșterii nu s-au limitat la ridicarea pereților. Ei au fasonat tălpile, au executat îmbinările, au sculptat stâlpii, au crestat cosoroabele și ancadramentele, au construit bolțile și acoperișurile și, uneori, au coordonat întreaga lucrare. Priceperea lor s-a întemeiat pe o cunoaștere precisă a materialului și pe formule constructive transmise în timp.
Arhitectura de lemn din Dâmbovița a evoluat fără să rupă legătura cu formele vechi. Casa cu două încăperi a continuat să fie ridicată până spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Casa înaltă a preluat planul tradițional, adaptându-l nevoilor de depozitare ale zonelor pomicole. Prispa și foișorul au trecut de la construcția din lemn la cea din zid.
Tencuiala și stucul nu au înlăturat decorul tradițional, ci l-au transpus într-un alt material. Rozetele, crucile, dinții de lup, romburile, S-urile și pomul vieții au continuat să împodobească fațadele.
Bisericile au fost reparate, mărite și înzestrate cu pridvoare, clopotnițe, bolți și picturi noi. Aceste intervenții le-au modificat înfățișarea, dar au păstrat adesea sub tencuieli și căptușeli structurile inițiale: bârnele în coadă de rândunică, melcii, luminatoarele, pereții plini, brâiele și cadrele sculptate.
Dispariția celor mai multe case și anexe a transformat repertoriile, fotografiile și releveele în documente esențiale. La biserici, continuitatea a fost favorizată de funcția lor comunitară și de prezența cimitirelor. Chiar și atunci când au fost dezafectate cultului, ele au continuat să marcheze vetre vechi, sate dispărute și locuri de memorie.
Valoarea meșteșugului lemnului
Arhitectura tradițională dâmbovițeană a exprimat unitatea dintre tehnică, funcție și decor. Sistemul bârnelor suprapuse, temeliile din lemn sau piatră, îmbinările în coadă de rândunică, cuiele din lemn, consolele și șarpantele au format baza unui meșteșug durabil.
Prispa și foișorul au articulat locuința, pivnița a răspuns economiei pomicole și viticole, iar biserica a integrat cele mai rafinate soluții de tâmplărie, sculptură și pictură. Aceleași motive și aceleași procedee au circulat între case, porți, pivnițe și lăcașuri de cult.
Stâlpul sculptat, brâul în frânghie, crucea în creste, zăbreaua în fagure și voluta cosoroabei nu au reprezentat simple ornamente aplicate. Ele au făcut parte dintr-un limbaj al construcției, în care structura a devenit totodată suport al expresiei artistice.
Prin casele înalte ale moșnenilor, locuințele joase cu prispă, pimnițele zonelor de deal și bisericile ridicate din bârne de stejar, județul Dâmbovița a păstrat una dintre cele mai bogate sinteze ale civilizației lemnului din sudul Carpaților.
Bibliografie
- Ioana Cristache-Panait, „Arhitectura de lemn din județul Dâmbovița”, Revista Monumentelor Istorice, anul LXII–LXIII, nr. 1–2, 1993–1994, pp. 118–137.
- Florea Stănculescu, Adrian Gheorghiu, Paul Petrescu, Paul H. Stahl, Arhitectura populară românească. Regiunea Ploiești, Editura Tehnică, București, 1957.
- Florea Stănculescu, Adrian Gheorghiu, Paul Petrescu, Paul H. Stahl, Arhitectura populară românească. Regiunea Pitești, Editura Tehnică, București, 1958.
- I. Voinescu, Monumente de artă țărănească din România, București, 1912.
- Radu Crețeanu, Bisericile de lemn din Muntenia, Editura Meridiane, București, 1968.
- Andrei Pănoiu, Din arhitectura lemnului în România, Editura Tehnică, București, 1977.
- Alexandru A. Popescu-Runcu, Catagrafia județului Dâmbovița la 1810, Târgoviște, 1936.
- Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităților și monumentelor feudale din România. Țara Românească, vol. I–II, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1970.
- Cicerone Mareș, Gheorghe Bulei, „Elemente decorative ale construcțiilor țărănești din zona pomicolă a văii mijlocii a Dâmboviței”, Museum, Golești, 1980
Știi mai multe despre Casele tradiționale, pivnițele și bisericile dâmbovițene. Lemnul în arhitectura tradițională? Spune și altora!