Casele muscelene tradiționale din Muscelele și gruiurile Argeșului
În Muscelele și gruiurile Argeșului, tipurile de case s-au definit prin combinarea planului, elevației, pieselor complementare și elementelor constructive.
Încăperile, prispa, sala, foișorul, acoperișul, soclul și polata formau ansambluri diferite în funcție de raporturile dintre ele, iar stâlpii, ușile, ferestrele, arcadele, pălimarele, pilaștrii și profilurile individualizau fațadele și volumele.
Casa lui Dumitru Chiriță din Curtea de Argeș. Sală pe două laturi, cu pălimar zidit și scara de intrare ascunsă în soclu, ca în Muscel. Foișor central, așezat pe gârliciul pivniței, dezvoltată sub toată casa.
Trama constructivă și ritmul general al caselor erau relativ constante. Diferențele de dimensiune, proporție și detaliu au generat însă o varietate considerabilă de forme. Aspectul casei era determinat în principal de trei componente: plinul alb al fațadelor, golurile mici și întunecate ale ferestrelor și spațiul umbrit al sălii sau al prispei.
Suprafața albă reunea adesea soclul și parapetul sălii într-un singur registru. Ferestrele apăreau ca pete dreptunghiulare, bine proporționate, marcate pe albul zidurilor sau în umbra cenușie a sălii. Golul prelung al prispei ori al sălii forma o bandă întunecată în care se profilau stâlpii subțiri din lemn și se succedau variații de lumină, umbră și culoare.
Casă nouă din Valea Iașului pe teren denivelat, cu sala pe trei laturi la etajul ce devine parter spre drum și cu prispă parțială spre curte, la nivelul inferior. Scara exterioară, alipită soclului, urcă la un mic balcon parțial în consolă; un stâlp le sprijină pe amândouă. Pălimarul sălii este din dulapi așezați în lung.
Foișoarele, pălimarele, gârliciurile pivnițelor, traforurile și celelalte elemente de detaliu completau această compoziție, fiind așezate fie în golul sălii, fie pe suprafața compactă a soclului. Din combinarea lor au rezultat tipuri arhitecturale distincte, diferențiate și după vechime.
Casa preotului Andrei Predoiu din Vieroși, construită în 1877, avansează cu jumătatea ei deschisă – intrare largă în soclul plin, sub sala parțială cu trei goluri la etaj – într-o curbură a drumului, restul rămânând în curte. O profilatură în tencuială, mai bogată la etaj decât spre soclu, susține o cornișă fin profilată, cu streașină redusă.
În categoria caselor foarte vechi au fost identificate trei forme principale: casa joasă cu prispă, casa joasă cu foișor și casa înaltă cu foișor.
Vezi si sectiunea Case de la sat din Argeș
Casa joasă cu prispă
Casa joasă cu prispă avea o răspândire mai largă și în alte regiuni ale țării. Era construită din bârne rotunde sau cioplite, încheiate „în căței” ori „stânește”.
Planul era foarte simplu și cuprindea fie o singură cameră, fie o tindă și o cameră, accesul făcându-se prin tindă. În colțul acesteia, lipit de peretele despărțitor al camerei, se afla corlanul, un tip vechi de coș legat de pereți pe două laturi și susținut de un stâlp.
Casa lui Nicolae Isac din Coșești, cu tindă pe lat, purtând urme de vatră, și cu foișor cu pat. Foișorul, în dreapta casei, nu continuă fațada laterală. Stâlpii ciopliți cu „brățări” și „capitel” susțin grinzi tăiate în mici arce. Pălimarul este din scânduri de stejar ulucite și tăiate la „cuțitoaie”.
Corlanul era larg deschis deasupra vetrei. Vatra era alcătuită dintr-o platformă de pământ și piatră, puțin ridicată de la nivelul podelei, pe care se făcea focul. La momentul cercetării, asemenea case se mai păstrau numai în exemplare rare.
Casa joasă cu foișor
Casa joasă cu foișor era întâlnită mai ales pe valea Râului Doamnei. Planul și dimensiunile erau apropiate de cele ale casei joase cu prispă, dar soclul era ceva mai înalt, iar accesul era marcat de prezența foișorului.
Foișorul se afla întotdeauna în partea dreaptă a casei, în fața ușii de intrare și deasupra unui gârlici. Planul său era aproape pătrat, cu dimensiuni de aproximativ 2,60 × 2,50 m. Fațada avea trei stâlpi, iar acoperișul era realizat în trei ape.
Casă pe soclu scund din Curtea de Argeș, cu prispa în consolă și scara în continuare, înlocuind o travee a acesteia, sub același acoperiș.
Stâlpii și grinzile erau de cele mai multe ori cioplite, uneori fiecare piesă având o modelare diferită. Pălimarul era alcătuit din scânduri de fag ulucite, introduse în grinzile orizontale și decorate prin tăieturi simple executate cu cuțitoaia.
Unele case aveau și o prispă în consolă, susținută de stâlpi, dar lipsită de pălimar. În foișor era instalat adesea un pat sau cel puțin o laviță prinsă de scândurile pălimarului ori de stâlpi. Mai rar, foișorul adăpostea războiul de țesut.
Casă joasă din Piscani, cu foișor pe doi stâlpi în axul fațadei și intrarea în capul sălii, cu pălimar de lemn în „ocnițe”. Spre drum, un geamlâc deasupra ușii închide sala, iar fațada este bogat ornamentată în tencuială, cu elemente florale și pilaștri.
Foișorul muscelean nu constituia o copie a celui vâlcean, ci o interpretare locală a unui element răspândit în regiunile de deal. El era mai mic decât foișorul vâlcean. Raportul dintre lățimea casei și latura foișorului tindea spre 1/0,6, în timp ce la casele vâlcene acest raport era apropiat de 1/1.
Casă din Tutana pe soclu scund, construit din piatră și cărămidă în rânduri alternate. Sala cu pălimar traforat, cu stâlpi la distanțe inegale, legați de cosoroabă prin racordări tencuite și văruite, ca întregul plafon al sălii și streașinei pline.
Casa înaltă cu foișor
Casa înaltă cu foișor era dominantă pe valea Vâlsanului. Construcția se ridica pe un soclu dezvoltat din piatră și cărămidă și includea uneori sala, adică prispa înaltă, închisă cu pălimar. Din această sală se lărgea de regulă, în partea dreaptă, foișorul.
Planul cuprindea două încăperi, fiecare având de cele mai multe ori intrare separată din sală. Casa era construită deasupra unei pivnițe sau, mai rar, deasupra unei odăi și a unei pivnițe.
Casă veche pe soclu înalt din Pitești, cu pivnițe și încăperi, separat printr-un brâu puternic de registrul superior cu sală parțială. Stâlpii ciopliți, cu capitel, susțin trei arcade în paiantă, ușor șerpuite în cornișa curbată (dispărută în 1944).
Accesul la nivelul superior se realiza printr-o scară amplasată lângă foișor sau, mai frecvent, la capătul sălii. Intrarea era astfel laterală și putea fi destul de îndepărtată de foișor.
Foișorul se sprijinea pe un soclu puternic, avea trei stâlpi în fațadă și acoperiș în trei ape. Toată lemnăria era cioplită. La aceste case, pălimarul de lemn al foișorului și al sălii era înlocuit cu un parapet plin din zidărie, continuând linia soclului sau fiind ușor retras față de aceasta.
Casă tipic musceleană din Coșești, cu sala pe patru stâlpi de lemn, susținând direct plafonul și streașina întrunite, sub tencuiala albă. Două camere cu intrări separate din sală. Parapetul zidit, ușor intrat față de soclul cu gârliciul pivniței. Ușa de intrare la scara ascunsă se înalță și în parapet. Pilaștri la colțuri.
Casa veche musceleană cu sală
Tipul dominant al casei vechi era locuința cu sală, specifică Muscelului. În unele centre, precum Câmpulung și Domnești, dar și în așezări apropiate, cum erau Rucăr și Cândești, această formă apărea și în categoria construcțiilor foarte vechi.
Casă tipic musceleană din Coșești, cu sala pe trei goluri, cu parapet zidit în continuarea soclului.
Casa era ridicată pe un soclu din piatră alternată cu cărămidă, de regulă tencuit. Înălțimea soclului varia între 1 și 2,50 m, în funcție de organizarea nivelului inferior.
La casele joase, soclul închidea o pivniță săpată. În alte cazuri, parterul era semidezvoltat și cuprindea pivnița și cămări. La locuințele mai evoluate, parterul era complet dezvoltat și includea încăperi de locuit, bucătării sau alte spații gospodărești.
Casa lui Costică Stoica din Curtea de Argeș, construită pe temeliile vechii Curți Domnești. Soclu înalt, cu două gârliciuri la două pivnițe. Sala cu parapet zidit, în continuarea scării de acces cu balustradă de lemn, sub același acoperiș. Stâlpii de lemn ai sălii sunt așezați la distanțe descrescând spre scară.
Planul obișnuit era alcătuit din două încăperi cu intrări separate din sală. Dimensiunile casei ajungeau la aproximativ 8,50 m lungime și 6 m lățime. Sala era nelipsită și putea avea o lățime de până la 1,80 m.
De cele mai multe ori, sala se desfășura numai pe fațada principală. Numai rareori continua pe una dintre laturi. Era închisă cu un parapet zidit, înalt de aproximativ 70 cm.
Fațada casei vechi
Fațada specifică a casei muscelene se forma prin combinarea suprafețelor albe ale soclului și parapetului cu golurile întunecate ale ușilor și gârliciurilor pivniței.
Poziția variabilă a acestor deschideri și structura diferită a soclului au generat mai multe tipuri de fațadă. Soclul putea fi complet plin, parțial plin și completat cu stâlpi zidiți sau putea include un gol prelung.
Deasupra registrului compact alcătuit din soclu și parapet se desfășura golul lung al sălii, întrerupt numai de stâlpii subțiri din lemn. Acest spațiu era delimitat de două linii albe: parapetul la partea inferioară și streașina tencuită la partea superioară.
Streașina continua vizual plafonul sălii și constituia unul dintre elementele caracteristice ale casei muscelene. Stâlpii puteau pătrunde direct în acest plan sau se legau de el prin intermediul unor arcaturi.
Scara interioară și accesul protejat
La casele cu sală, scara era ascunsă vederii. Ea pornea de la o ușă amplasată fie în fațadă, fie pe una dintre laturile construcției.
Scara ocupa o porțiune din sală, fără a utiliza întotdeauna întreaga sa lățime. Atunci când soclul era înalt, ușa de acces rămânea integral în registrul acestuia. Dacă soclul cobora sub 2 m, partea superioară a ușii pătrundea în parapetul sălii.
Casa lui Alexandru Poenăreanu din Poenărei. Casă dezvoltată, cu două încăperi și o singură intrare din sala largă pe soclu înalt, plin, cu gârlici în axul fațadei. Sala, cu cinci goluri în fațadă, pe stâlpi de lemn racordați cu cosoroaba tencuită, ca și plafonul sălii, continuă, mai îngustă, cu trei goluri și în consolă, pe fațada laterală.
Această soluție, cu scara interioară protejată de un parapet înalt, a păstrat elemente provenite din vechile locuințe cu tendințe de fortificare. Tipul se răspândea pe aceeași arie cu casa înaltă cu foișor, dar era dominant în nord-estul microregiunii.
Structura sa bine definită a favorizat continuitatea până în perioada caselor de vechime mijlocie, construite aproximativ între 1900 și 1940, și chiar în unele construcții ulterioare.
Casă veche din Stănești, dezvoltată în lung, pe soclu cu uși, gârlici și fereastră; are streașina supralărgită ușor în dreptul golului din axul sălii și, în același timp, deasupra gârliciului.
Casele de vechime mijlocie
Casele ridicate între aproximativ 1900 și 1940 reprezentau categoria cea mai numeroasă. Pe văile Vâlsanului și Râului Doamnei, ele însumau peste jumătate din totalul construcțiilor cercetate.
Diversitatea lor se încadra în patru tipuri principale: casa înaltă cu sală, casa cu sală și foișor de scară, casa cu sală parțială și casa cu război.
Casă de vechime mijlocie Curtea de Argeș, dezvoltată în lungime pe teren în pantă. Pe soclul de piatră, sala și foișorul central se ridică pe stâlpi de zidărie, cu pălimare din scânduri traforate între ei.
Casa înaltă cu sală
Acest tip continua în linii generale casa veche musceleană. Se observa însă o diminuare a masivității soclului și renunțarea treptată la linia albă continuă a parapetului zidit.
Pălimarele din lemn, mai ușoare, au înlocuit în unele cazuri parapetele pline. Soclul a devenit mai puțin compact și a primit mai multe deschideri. Uneori, masa zidită s-a redus până la o succesiune de stâlpi de zidărie.
Această transformare a condus la apariția unor fațade organizate în travei verticale, în care golurile și elementele de susținere ale nivelului inferior se raportau direct la ritmul sălii de la etaj.
Casa cu sală și foișor de scară
Foișorul de scară era un element nou, acoperit în două ape și amplasat de cele mai multe ori în axul fațadei.
Spre deosebire de foișorul vechi, acesta nu mai adăpostea patul, lavița, urzoiul sau războiul de țesut. Vechiul foișor mărea spațiul destinat locuirii și menținea legătura permanentă dintre familie, animale și acareturile curții.
Foișorul nou avea dimensiuni reduse și se sprijinea pe doi stâlpi. Rolul său era acela de a acoperi o scară mică sau intrarea casei. La construcțiile mai puțin înalte, devenea o simplă anexă de trecere a sălii.
Casa cu sală parțială
Casa cu sală parțială începea să apară în această perioadă ca urmare a diversificării planurilor.
Supradimensionarea uneia dintre camere modifica raportul dintre spațiile interioare și fațadă. Pentru păstrarea unei linii drepte a frontului construcției, sala era redusă și se desfășura numai în dreptul unei părți a casei.
Casa cu război
La o parte dintre casele construite în această perioadă, mai ales după 1920, a apărut un registru plin, lat de aproximativ 30–60 cm, amplasat deasupra stâlpilor sălii și separat de streașină.
Acest element provenea din adaptarea unei forme de arhitectură urbană, introdusă de meșterii care intrau într-un contact mai strâns cu constructorii din centrele orășenești.
Din punct de vedere constructiv, războiul rezulta din supraînălțarea podului printr-un sistem de popi mici și console așezate peste grinzile care susțineau tavanul casei. Asemănarea schematică a structurii cu războiul de țesut a determinat denumirea sa.
Pe suprafața războiului se aplicau motive florale din stucatură sau zugrăveală, uneori dispuse între console. Apariția acestui registru a schimbat compoziția vechii case muscelene și a marcat începutul declinului formei sale tradiționale.
Grup de case din Colibași de vechime mijlocie și noi, oblice față de drum.
Ornamentația caselor de vechime mijlocie
În aceeași perioadă s-a intensificat ornamentația fațadelor în tencuială. La pălimare, console și frontoane au fost introduse traforuri din lemn.
Înmulțirea acestor elemente a redus adesea claritatea și simplitatea compoziției vechi. Au existat însă și case în care noile proporții și decorații au fost adaptate structurii tradiționale fără a-i modifica echilibrul general.
Casa nouă
Casele construite după 1940 se împărțeau în două tipuri principale.
Casa nouă care continuă forma musceleană
Primul tip era rar și păstra planul și elevația specifice caselor vechi și celor de vechime mijlocie.
Scara rămânea în interior, iar sala se desfășura pe întreaga fațadă. Soclul era plin, dar nu foarte înalt și putea avea gârliciuri.
Casă nouă din Valea Mărului, cu sală parțială pe soclu scund, cu gârlici. Coloane cilindrice cu capitel. „Război” decorat în tencuială. Scară exterioară cu parapet scund.
Stâlpii sălii erau de cele mai multe ori zidiți și susțineau arcade din cărămidă sau beton. Arcadele puteau fi în plin cintru, trilobate ori, în cazul celor turnate din beton, formate din două segmente dispuse în unghi obtuz și racordate în moduri diferite la stâlpii de obicei cilindrici.
Stâlpii, arcadele și profilurile zidite aveau adesea dimensiuni prea mari în raport cu volumul general al casei.
Casa nouă de influență urbană
Al doilea tip, mult mai răspândit, părăsea planurile tradiționale și prelua organizări inspirate din locuințele urbane. El continua evoluția casei cu sală parțială.
Planul putea răspunde și unor funcțiuni comerciale. Partea dinspre drum era destinată unei prăvălii, cârciumi, unui atelier meșteșugăresc sau unei vile pentru închiriere.
În asemenea situații, casa avea o sală pe fațada laterală orientată spre drum și o alta, legată sau nu de prima, pe fațada principală din curte.
Forma cea mai răspândită era casa joasă sau înaltă cu sală parțială pe fațada principală. Uneori, în dreptul tindei se ridica un foișor susținut de patru stâlpi zidiți, cu arcade mai mici sau egale cu cele ale sălii.
Foișorul era amplasat aproape în axul construcției și lega sala parțială de plinul camerei mai mari. Acoperișul său era de cele mai multe ori separat și supraînălțat față de învelitoarea casei.
Scara rămânea la capătul liber al sălii, iar accesul era lateral, de regulă dinspre șosea. Prin această organizare, foișorul recupera o parte dintre funcțiile sale mai vechi.
Materialele și dimensiunile caselor noi
La construcțiile noi, zidurile erau realizate exclusiv din cărămidă, temelia din piatră, iar învelitoarea din țiglă.
Dimensiunile au crescut considerabil. Lungimea obișnuită era de 12–14 m, dar unele case ajungeau la 16–18 m. Lățimea varia între 7 și 8 m.
Încăperile aveau înălțimi de aproximativ 2–2,40 m. Ferestrele ajungeau la 1,20 × 0,80 m și puteau fi chiar mai mari.
Casa nouă a înlocuit simplitatea volumelor și unitatea proporțiilor vechilor construcții cu accentuarea unor părți ale clădirii, regularizarea formelor și sporirea ornamentației. Atunci când dimensiunile și decorul nu erau exagerate, noile materiale și metode puteau fi adaptate structurii și simțului constructiv păstrat din arhitectura locală.
Răspândirea tipurilor în cadrul microregiunii
Distribuția caselor a fost legată de relief, de forma așezărilor și de direcțiile de circulație. Satele se concentrau în principal pe văi, dar în zona muscelelor existau și așezări de coastă, de culme sau dezvoltate în crângături.
Casa joasă cu foișor apărea mai frecvent pe Râul Doamnei, iar casa înaltă cu foișor domina valea Vâlsanului. Casa veche cu sală era răspândită pe o arie apropiată de cea a casei înalte cu foișor, dar devenea dominantă în nord-estul microregiunii.
În satele de vale, gospodăriile erau organizate compact în jurul unei curți dreptunghiulare, la capătul dinspre drum al unei curele lungi și înguste de pământ. Orientarea nord–sud a văilor și căutarea expunerii către sud au determinat amplasarea caselor perpendicular sau ușor oblic față de drum.
În gospodăriile situate pe muscele și cumpene, casele erau mai izolate și răspândite printre livezi. Numeroase gospodării cuprindeau simultan o casă veche, joasă, cu acoperiș înalt și uneori cu foișor, și o casă nouă, mai înaltă, construită din cărămidă.
Prezența celor două locuințe pe același lot a permis păstrarea clădirii vechi, folosită ulterior ca locuință secundară sau transformată în bucătărie de vară. Această continuitate explică suprapunerea tipurilor arhitecturale în cadrul aceleiași gospodării și păstrarea unor forme vechi alături de construcții realizate după modele mai noi.
Evoluția casei muscelene
Evoluția locuinței a pornit de la casa joasă din bârne, cu plan simplu, vatră și corlan, și a continuat prin introducerea foișorului, ridicarea soclului și dezvoltarea nivelului inferior.
Casa înaltă cu foișor a reunit pivnița, sala și spațiul de locuit într-o compoziție verticală. Casa veche cu sală a stabilit apoi forma dominantă a arhitecturii muscelene, bazată pe soclul tencuit, parapetul zidit, banda umbrită a sălii și scara interioară protejată.
Între 1900 și 1940, acest tip s-a diversificat prin reducerea masivității soclului, introducerea pălimarelor din lemn, apariția foișorului de scară, a sălii parțiale și a războiului. După 1940, construcțiile au adoptat cărămida, țigla, arcadele zidite sau din beton, dimensiuni mai mari și planuri influențate de arhitectura urbană și de funcțiunile comerciale.
Sala, foișorul, soclul și accesul lateral au continuat să fie folosite, dar în raporturi noi. Unele case au păstrat structura musceleană, în timp ce altele au transformat elementele tradiționale în componente parțiale ale unor planuri mai ample.
Bibliografie
Arhitectura populară românească. Regiunea Pitești, Editura Tehnică, București, 1958.
Știi mai multe despre Casele muscelene tradiționale din Muscelele și gruiurile Argeșului? Spune și altora!