Casa năsăudeană. Planuri, tehnici de construcție și materiale
Casa tradițională din Năsăud a reprezentat centrul întregii gospodării și elementul în jurul căruia s-au organizat toate celelalte construcții. Forma sa nu a fost rezultatul unor soluții întâmplătoare, ci expresia unei îndelungate adaptări la condițiile de viață, la ocupațiile locuitorilor și la resursele naturale disponibile.
Planul locuinței, materialele folosite și tehnicile de construire au evoluat treptat, fără a modifica principiile fundamentale care au caracterizat arhitectura locală.
Chiar și în perioadele în care influențele urbane au devenit tot mai puternice, casa năsăudeană și-a păstrat structura funcțională și caracterul unitar.
Materialele de construcție
Primele locuințe au fost ridicate aproape exclusiv din lemn, material aflat din abundență în împrejurimile Năsăudului. În funcție de posibilitățile gospodăriei și de perioada în care au fost construite, casele utilizau și piatra pentru fundații, iar ulterior cărămida a început să înlocuiască treptat lemnul în anumite elemente constructive. Cu toate acestea, locuințele tradiționale au rămas, în majoritate, construcții din lemn, tencuite și văruite atât la exterior, cât și la interior.
Fundația era alcătuită din piatră, peste care era așezată o ramă masivă din lemn, formată din tălpi. Această structură prelua întreaga greutate a construcției și delimita conturul viitorilor pereți. Pe tălpi erau fixați stâlpii verticali, iar deasupra acestora se monta o a doua ramă de lemn, corespunzătoare nivelului superior al pereților. Întregul ansamblu forma scheletul de rezistență al locuinței.
Ridicarea pereților
Pereții erau realizați din bârne așezate orizontal între stâlpii verticali. Capetele bârnelor erau fasonate sub forma unor șanțuri și se introduceau în ulucurile practicate în stâlpi, obținându-se o îmbinare sigură și rezistentă. La colțurile construcției se utiliza frecvent îmbinarea „în coadă de rândunică”, una dintre cele mai eficiente soluții pentru solidarizarea pereților.
Alături de acest sistem era întâlnită și tehnica denumită „în potici”, în care bârnele erau prevăzute cu capete cioplite și se introduceau succesiv între două rânduri de șoși orizontali. Prin această metodă se formau cununi intermediare între cununa inferioară și talpa construcției, iar stabilitatea era asigurată prin înfigerea unor țăruși direct în pământ, procedeu utilizat în special pe terenurile fără denivelări.
Tencuiala și finisarea pereților
După terminarea structurii din lemn, pereții erau acoperiți cu un strat de împletitură vegetală, peste care se aplica un amestec de lut și pleavă. Acest strat, cunoscut sub numele de murire sau puricesc, avea rolul de a izola construcția și de a crea o suprafață uniformă pentru finisajul exterior. După uscare, pereții erau acoperiți cu un strat de var colorat în nuanțe de albastru deschis, denumit local albăstreală sau albastru de gută, una dintre caracteristicile cromatice ale caselor năsăudene.
La unele construcții nu se aplica această tencuială, pereții din lemn rămânând aparenti și punând în valoare calitatea prelucrării bârnelor. În timp, locuințele mai noi au început să fie tencuite și pe fațade, iar nuanța albăstruie a fost înlocuită treptat cu zugrăveli albe sau în culori deschise.
Planurile locuințelor vechi
Primele locuințe năsăudene aveau dimensiuni reduse și înglobau în același corp atât spațiile de locuit, cât și anexele gospodărești. În această categorie au fost identificate patru variante principale de plan.
Cea mai simplă era alcătuită din cameră, șură și grajd, toate reunite într-o singură construcție. O etapă ulterioară introducea tinda, rezultând planul cameră, tindă, șură și grajd. Variantele mai dezvoltate adăugau cămara, iar forma cea mai complexă reunea camera, tinda, o a doua cameră, cămara, șura și grajdul într-un singur corp de clădire.
Aceste locuințe erau de dimensiuni mici, acoperite cu draniță și prevăzute cu ferestre puține și înguste, adaptate conservării căldurii. Construcțiile erau realizate aproape exclusiv din lemn, iar pereții erau tencuiți și văruți.
Evoluția planurilor
Pe măsură ce gospodăriile s-au dezvoltat, anexele au început să fie separate de corpul locuinței, iar planurile au devenit mai complexe. În această etapă s-au conturat trei variante principale.
Prima era alcătuită din cameră, tindă și cameră, reprezentând forma evoluată a locuinței tradiționale. A doua adăuga cămara, rezultând planul cameră, tindă, cameră, cămară, iar cea de-a treia reunea diferite forme de tranziție între cele două modele, adaptate fiecărei gospodării.
Aceste transformări nu au modificat principiile de organizare ale casei, ci au urmărit mărirea spațiului de locuit și separarea funcțiilor gospodărești. Camerele au devenit mai încăpătoare, iar pivnițele, cămările și anexele au început să fie construite separat sau în corpuri distincte.
Acoperișul
Locuințele vechi erau acoperite cu draniță, iar forma acoperișului era în patru ape. În tradiția locală această formă era cunoscută sub numele de „acoperiș rotund”, datorită continuității pantelor. Odată cu răspândirea țiglei, acoperișul a devenit mai înalt și mai ascuțit, fiind denumit „drept”. Variantele cu pante foarte abrupte purtau denumirea de „nemțesc”, iar în cazul lor apa era dirijată printr-o apă principală și o apă secundară, numită „apa mică în șut” sau „învelitoare în șut”.
Structura acoperișului era formată din corni și căpriori sprijiniți pe cununa pereților. Peste aceștia se bătea dranița, iar ulterior țigla. Înlocuirea draniței cu țiglă s-a produs treptat începând din secolul al XIX-lea și a devenit aproape generală în perioada modernă.
Planul predominant al casei năsăudene
Cea mai răspândită formă de locuință a devenit casa cu trei sau patru încăperi, organizate în jurul unei tinde centrale. Acest plan răspundea cel mai bine modului de organizare al gospodăriei năsăudene, caracterizată printr-o structură compactă și bine delimitată. Camera de locuit, camera dinainte, tinda și cămara alcătuiau nucleul funcțional al casei, în timp ce anexele gospodărești erau dispuse în continuarea sau în imediata apropiere a acesteia.
De-a lungul timpului, tehnicile de construire au cunoscut numeroase adaptări. Locuințele au devenit mai încăpătoare, fundațiile mai solide, iar acoperișurile au fost transformate odată cu apariția țiglei. Cu toate acestea, principiile constructive au rămas aceleași: fundație de piatră, structură portantă din lemn, pereți din bârne îmbinate și acoperiș în patru ape. Continuitatea acestor soluții a conferit arhitecturii năsăudene unitate și o identitate ușor de recunoscut în cadrul patrimoniului tradițional transilvănean.
Bibliografie
Ioan Radu Nistor, „Gospodărie și arhitectură populară la Năsăud”, Arhiva Someșană, seria a III-a, vol. V, 2006
Știi mai multe despre Casa năsăudeană. Planuri, tehnici de construcție și materiale? Spune și altora!