Materialele și tehnicile de construcție ale caselor tradiționale mehedințene
Arhitectura tradițională din Mehedinți s-a remarcat printr-un sistem constructiv coerent, rezultat al adaptării la resursele naturale ale regiunii și al unei experiențe tehnice acumulate de-a lungul secolelor.
În zona podișurilor și dealurilor, lemnul și piatra au constituit principalele materiale de construcție, fiecare având un rol bine stabilit în alcătuirea locuinței.
Soluțiile adoptate de meșterii locali nu urmăreau doar rezistența construcției, ci și adaptarea acesteia la terenul accidentat, la climat și la modul de viață al comunităților rurale. Terminologia folosită pentru fiecare element al casei reflecta existența unei tradiții constructive bine închegate și a unor echipe de meșteri care și-au transmis cunoștințele din generație în generație.
Piatra – temelia construcției
În arhitectura populară a Mehedințiului, piatra nu a fost utilizată, în general, pentru ridicarea pereților, așa cum se întâmpla în alte regiuni ale țării, ci a îndeplinit rolul esențial de material pentru fundații și socluri. Autorul sublinia că, spre deosebire de alte aproximativ cincisprezece zone etnografice din România unde existau locuințe cu pereți de piatră, în Mehedinți lemnul a rămas materialul dominant, iar piatra a avut un caracter complementar.
Cele mai vechi case erau așezate pe bolovani de mari dimensiuni amplasați sub colțurile construcției. Acest sistem arhaic a fost înlocuit treptat de soclurile din piatră, care au devenit tot mai înalte și mai elaborate.
În numeroase sate de pe Podișul Mehedinților, precum Prejna sau Costești, soclurile atingeau înălțimi considerabile, transformând nivelul inferior într-un adevărat demisol destinat pivnițelor și spațiilor de depozitare. În aceste localități, piatra era folosită și la zidurile de împrejmuire, la porți și la construcțiile din cadrul conacelor, ceea ce demonstra importanța ei în economia materialelor de construcție.
Pentru zidării era utilizată o piatră galbenă extrasă din maluri, fasonată sub forma unor blocuri neregulate și legată cu o cantitate redusă de mortar. Pe terenurile în pantă, soclul avea rolul de a compensa diferențele de nivel, iar accesul la locuință se realiza prin scări ample din piatră, lipsite de acoperiș. Aceste scări, împreună cu soclurile înalte, confereau caselor un aspect apropiat de cel al arhitecturii din sud-estul Banatului și din Clisura Dunării.
Lemnul – materialul fundamental al construcției
Dacă piatra asigura stabilitatea fundației, lemnul alcătuia întreaga structură a locuinței. În funcție de resursele locale și de perioada în care era ridicată casa, meșterii utilizau gorunul, stejarul, fagul, frasinul, bradul și pinul. În satele aflate în apropierea pădurilor de rășinoase predominau trunchiurile rotunde de brad și pin, în timp ce în celelalte zone erau preferate gorunul și stejarul datorită rezistenței lor.
La început, atât tălpile, cât și pereții erau realizați din trunchiuri rotunde, încheiate în sistemul numit „în scafă”, caracteristic construcțiilor foarte vechi. Ulterior au fost folosite bârne cioplite pe patru fețe, iar mai târziu blănile groase rezultate prin despicarea trunchiurilor. Această soluție permitea economisirea materialului lemnos, dintr-o singură bârnă obținându-se trei sau chiar patru blăni.
Tălpile și urșii – baza întregii construcții
Întreaga greutate a casei era preluată de două categorii de elemente structurale: urșii și tălpile. Deasupra soclului de piatră erau așezați urșii, grinzi masive de stejar cu secțiuni de aproximativ 30–40 cm, în număr de șapte sau opt la o locuință de dimensiuni medii. Peste aceștia erau montate blăni groase de stejar care alcătuiau planșeul pivniței, numit simplu „podul”.
Deasupra urșilor se așezau tălpile din gorun, elementele care marcau conturul construcției și pe care începea ridicarea pereților. La cele mai vechi case, tălpile se sprijineau direct pe bolovanii de fundație sau chiar pe pământ. În zona submontană, acestea puteau fi realizate din trunchiuri rotunde de pin, încheiate în sistemul „în scafă”, în timp ce la construcțiile mai noi tălpile aveau secțiune dreptunghiulară și erau îmbinate prin sisteme mai evoluate.
Îmbinările și ridicarea pereților
Pereții erau alcătuiți din cununi orizontale de bârne suprapuse, îmbinate în mai multe moduri. La construcțiile din trunchiuri rotunde era utilizată îmbinarea „în scafă”, iar la cele din bârne cioplite apăreau „cheia dreaptă”, cu capetele bârnelor lăsate în afară, și „cheia pitulată”, în care capetele erau retezate.
Capetele ieșite, denumite „cătoage” sau „bureți”, rămâneau vizibile pe colțurile casei și deveneau un element caracteristic al fațadelor vechi.
Odată cu diminuarea dimensiunii arborilor disponibili, pereții au început să fie realizați din bârne mai scurte, unite prin „cheia cu jițe” sau „cheia cu limbă”. Acestea erau introduse în stâlpi verticali numiți „căței”, prevăzuți cu uluc longitudinal. Câte un astfel de cățel era amplasat și de fiecare parte a ușilor și ferestrelor, consolidând deschiderile din pereți.
Cosorobii și șarpanta
După terminarea pereților era montată cununa superioară, peste care se așeza rama masivă a cosorobilor, sprijinită pe ultima cunună, numită „legătura mare”. Terminologia varia de la un sat la altul. La Cernavârf, de exemplu, ultima cunună purta numele de „prăgarul de sus”, iar tălpile formau „prăgarul de jos”. Grinda principală a prispei era denumită „tindar”.
Autorul distingea două categorii de cosorobi: cosorobii de lungime, amplasați pe fațadă și pe spatele casei, și cosorobii de colț, situați pe laturile scurte. Căpriorii erau ciopliți cu un locaș special, numit „gușă”, care permitea o îmbucare sigură cu cosorobul. Peste căpriori se fixau lănteții, iar peste aceștia era montată învelitoarea. Întregul sistem era solidarizat cu pișleaguri, cuie lungi din lemn.
Acoperișul
Acoperișul caselor vechi era înalt și domina volumetric întreaga construcție. Înălțimea lui era determinată de lungimea căpriorilor, care, în forma tradițională, era egală cu lățimea casei. Odată cu răspândirea șindrilei și apoi a țiglei, panta a început să scadă. Pentru acoperișurile din șindrilă lungimea căpriorilor se reducea cu aproximativ un sfert din lățimea construcției, iar la cele acoperite cu țiglă reducerea ajungea la o treime.
Forma acoperișului era aproape întotdeauna în patru ape, soluție generalizată în arhitectura românească și adaptată foarte bine condițiilor climatice din Mehedinți. Capetele grinzilor laterale erau protejate pe fațadă de o piesă numită „undrea”, cu rol atât constructiv, cât și decorativ. Întreaga structură era ulterior tencuită și văruită, tencuiala fiind susținută de o rețea de nuiele despicate, aplicată pe exteriorul pereților.
Șindrila și învelitorile tradiționale
Înainte de generalizarea șindrilei, acoperișurile erau învelite cu blăni subțiri din gorun sau fag, lungi de aproximativ doi metri și late între treizeci și cincizeci de centimetri. Ulterior, șindrila de fag a devenit învelitoarea dominantă și era fixată cu cuie din lemn de gorun.
Existau două sisteme de montare. Primul era „astrucala însolzită”, în care șindrilele se suprapuneau abundent, fiecare piesă fiind fasonată astfel încât capătul vizibil să fie ascuțit, numit local „botoșit”. Al doilea era „astrucala dreaptă”, caracterizată prin rânduri mai regulate și mai puțin suprapuse.
La coama acoperișului era lăsat un mic triunghi liber pentru aerisire, iar ultimul rând de șindrilă de pe versantul posterior, numit „cășița casei”, depășea ușor coama. Pe această zonă erau montate grupuri decorative de șindrile traforate, cunoscute drept „rândunele” sau „ciocârlani”, dispuse în trei grupuri de câte trei piese și reprezentând una dintre particularitățile arhitecturii mehedințene.
Coșul înalt – simbolul arhitecturii mehedințene
Printre elementele care individualizau cel mai puternic casa mehedințeană se afla coșul înalt, considerat de autor unul dintre simbolurile arhitecturii acestei regiuni. Spre deosebire de alte zone ale Olteniei, coșul nu pornea de la nivelul încăperii, ci deasupra vetrei, în pod, străpungea acoperișul și se ridica până aproape de coamă.
Structura lui era alcătuită din două rame pătrate din gorun, unite prin patru stâlpi verticali și consolidate cu rame intermediare. Între acestea era împletită o rețea de nuiele peste care se aplica un strat gros de lut amestecat cu balegă și pleavă. Exteriorul era îmbrăcat în șindrilă de fag sau brad, iar partea superioară era protejată de un capac sau de un mic acoperiș în două ape.
Forma generală era aceea a unui trunchi de piramidă, cu baza de aproximativ un metru și jumătate și partea superioară redusă la aproape jumătate din această dimensiune. În afara rolului funcțional, coșul înalt contribuia decisiv la silueta caracteristică a caselor din Mehedinți și la echilibrul volumetric al întregii construcții.
Bibliografie
Paul Petrescu, „Arhitectura populară din Mehedinți”, Analele Banatului. Etnografie, vol. I, 1981
Știi mai multe despre Materialele și tehnicile de construcție ale caselor tradiționale mehedințene? Spune și altora!