Poarta mocănească. Arhitectură, simbol și măiestrie în prelucrarea lemnului
Poarta mocănească din Săcele a reprezentat una dintre cele mai originale creații ale arhitecturii populare din sud-estul Transilvaniei. Ea nu a constituit doar elementul de închidere al gospodăriei, ci o adevărată construcție arhitecturală, în care soluțiile tehnice, proporțiile, sculptura și traforajul au fost reunite într-un ansamblu armonios.
Apariția acestui tip de poartă a fost strâns legată de dezvoltarea economică a comunităților de mocani din Săcele și de existența unor meșteri specializați în prelucrarea lemnului, care au creat un model distinct în cadrul arhitecturii populare românești.
Contextul în care a apărut poarta mocănească
Satele Baciu, Turcheș, Cernatu și Satulung, care alcătuiesc astăzi orașul Săcele, făceau parte din categoria așezărilor adunate, cu străzi bine conturate și gospodării apropiate unele de altele. Curțile erau delimitate prin garduri și porți monumentale, iar dezvoltarea acestora a fost influențată direct de economia pastorală practicată de mocani.
Creșterea oilor și păstoritul transhumant au generat o prosperitate economică deosebită, completată de dezvoltarea unei puternice industrii casnice textile, ceea ce a permis ridicarea unor gospodării și porți de mari dimensiuni. Chiar denumirea acestor construcții provenea de la numele local al oierilor săceleni – mocanii.
Un rol important în dezvoltarea acestui meșteșug l-au avut pădurile de stejar și brad din apropierea Săcelelor, care ofereau lemn de foarte bună calitate. Totodată, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, răspândirea uneltelor metalice pentru dulgherie, în special a fierăstrăului de mână, a făcut posibilă apariția traforajelor din scândură care aveau să devină una dintre caracteristicile definitorii ale porților mocănești.
Rolul social al porții
Poarta reprezenta imaginea publică a gospodăriei și unul dintre cele mai evidente semne ale statutului social al proprietarului. Ea comunica comunității nivelul de prosperitate al familiei și devenea un element distinctiv al gospodăriilor mocanilor înstăriți. Inițialele proprietarului erau înscrise atât pe poartă, cât și pe frontonul casei, identificând fără echivoc comanditarul construcției. Din acest motiv, cea mai mare atenție decorativă era acordată tocmai fațadei gospodăriei și porții de acces.
Poarta avea însă și o funcție simbolică. Ea marca trecerea dintre spațiul privat și cel comunitar și reprezenta locul în care familia intra în contact cu satul. Lângă poartă era amplasată adesea o bancă acoperită cu șindrilă, denumită „policioară”, destinată odihnei și întâlnirilor.
În tradiția locală, poarta avea și un rol în viața fetelor tinere, care, până la căsătorie, participau foarte puțin la viața publică, privind trecătorii prin spațiile lăsate între scândurile gardului. În timpul nunților, poarta mare era împodobită cu ramuri de brad și flori policrome, devenind cadrul ceremonial al ieșirii mirilor din gospodărie.
Apariția și evoluția porților mocănești
Forma cunoscută astăzi a porților mocănești s-a răspândit începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea și s-a păstrat până în primele decenii ale secolului al XX-lea. Cercetarea autorilor a identificat existența a două etape evolutive. Prima era reprezentată de porțile tradiționale, cu stâlpi sculptați în motive geometrice, precum funia torsadată și discurile solare, apropiate ca decor de porțile din Mărginimea Sibiului. Cea de-a doua etapă introducea un limbaj decorativ nou, în care ornamentul sculptat era înlocuit treptat de traforajul floral al acoperișului. Cele două tipuri nu se excludeau reciproc, ci reprezentau faze succesive ale aceleiași evoluții constructive.
Această transformare era explicată prin apropierea Săcelelor de mediul urban brașovean și prin contactele permanente ale mocanilor cu Țara Românească. Autorii apreciau că influențele muntenești, mai ales cele provenite din zona subcarpatică a Prahovei și Buzăului, unde traforajul cunoscuse o largă răspândire în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au contribuit la apariția decorului floral traforat caracteristic porților săcelene.
Meșterii și specializarea construcției
La sfârșitul secolului al XIX-lea existau în Săcele meșteri specializați exclusiv în construirea porților mocănești. Cercetările de teren au consemnat numele ultimilor dulgheri cunoscuți: Ilku Istvan, Magda Andrei și Lorincz Andrei, în timp ce feroneria era executată de fierarul Mîia Ștefan. Deși acești meșteri erau de origine ceangăiască, ei lucrau aproape exclusiv pentru comunitatea românească, în timp ce locuitorii ceangăi preferau porțile urbane cu ancadramente zidite și arce semicirculare. Această situație demonstra că identitatea arhitecturală era determinată în primul rând de opțiunea comanditarului și de tradiția locală, nu de originea meșterului.
Materialele și tehnicile de execuție
Porțile erau realizate din lemn de „stejar roșu”, denumirea locală a stejarului utilizat în construcții. Lemnul era cioplit cu barda, fasonat cu rindeaua, iar tăbliile ușilor erau rotunjite cu un cuțit special și fixate cu „cuie țigănești”. Îmbinările dintre stâlpi și contrafișe erau executate prin cepuire și consolidate cu cuie din lemn introduse în găuri realizate cu sfredelul. Întregul ansamblu demonstra stăpânirea unor tehnici tradiționale de dulgherie și tâmplărie de mare precizie.
Structura porții mocănești
Din punct de vedere arhitectural, poarta era alcătuită din patru elemente principale: ancadramentul, poarta mare, portița și, în multe cazuri, banca adosată gardului, cunoscută sub numele de policioară.
Ancadramentul drept reprezenta forma cea mai veche și era alcătuit din trei stâlpi verticali și o grindă orizontală peste portiță, care susținea acoperișul din șindrilă. Pe stâlpi erau înscrise inițialele comanditarului și anul construcției. Cea mai veche poartă identificată în teren era datată 1863 și păstra încă un discret decor floral sculptat.
Forma evoluată introducea ancadramentul arcuit, specific Transilvaniei. În cazul porților mocănești, arcul trilobat apărea exclusiv la portiță și era realizat prin două sisteme de îmbinare: „coada de rândunică”, cu îmbinare exterioară, și sistemul „chingă”, cu îmbinare în interiorul stâlpilor. Arhivolta, denumită local „coroana”, era executată prin cepuirea unor bârne în stâlpii verticali și în grinda orizontală.
Acoperișul și traforajul
Acoperișul portiței, numit de localnici „căciulă”, putea fi simplu sau dublu și era prevăzut cu hulubar. Coama era împodobită cu „ciocârlani” realizați din șindrilă, iar marginile erau accentuate prin pazii traforate. În cazul acoperișurilor duble, și hulubarele erau ornamentate cu traforuri florale, denumite „flori îngăurite”. Aceste elemente reprezentau expresia matură a traforajului rural de la sfârșitul secolului al XIX-lea, chiar dacă utilizarea șabloanelor redusese într-o anumită măsură varietatea repertoriului decorativ.
Odată cu apariția traforajului, interesul decorativ s-a mutat de pe stâlpii sculptați către partea superioară a porții, unde acoperișul devenea principalul suport al ornamentului.
Decorul ușilor și feroneria
Atât poarta mare, cât și portița erau alcătuite din două straturi constructive. În partea dinspre curte exista un blat continuu de scânduri verticale, peste care, pe fațada exterioară, erau aplicate tăblii fasonate ce împărțeau suprafața în registre dreptunghiulare, triunghiulare sau orizontale. La porțile datate 1867, 1869, 1882 și 1884 apărea frecvent motivul semidiscului solar, una dintre cele mai vechi teme decorative păstrate în zonă.
Tăbliile erau fixate cu cuie de fier realizate de fierarii satelor. Rozetele mari ale acestor cuie nu aveau doar rol constructiv, ci contribuiau și la decorarea suprafeței ușilor.
Un element deosebit îl reprezenta „ciocanul” de fier amplasat în centrul portiței, precursor al soneriei moderne. Acesta avea forma unui șarpe contorsionat, simbol protector al gospodăriei. Spre deosebire de Maramureș, Gorj sau Mărginimea Sibiului, unde motivul șarpelui era sculptat în lemnul ancadramentului, la Săcele el era transpus în feronerie. Unele porți păstrau și un mâner decorativ din fier sub forma unei rozete.
Prin proporțiile lor elegante, prin echilibrul volumelor, prin bogăția traforajelor și prin modul ingenios de utilizare a lemnului, porțile mocănești au reprezentat una dintre cele mai originale creații ale arhitecturii populare românești. Chiar și în perioada contemporană, când au început să fie construite porți cu ancadramente din beton și metal, forma arcuită și principalele elemente decorative au fost păstrate, demonstrând continuitatea tradiției și capacitatea comunității de a adapta modelele istorice la cerințele vieții moderne.
Bibliografie
Mihaela Varga, Ligia Fulga, „Despre monumente de arhitectură populară din sud-estul Transilvaniei – Porțile mocănești din Săcele (jud. Brașov)”, Acta Musei Porolissensis, vol. IV, Zalău, 1980
Știi mai multe despre Poarta mocănească. Arhitectură, simbol și măiestrie în prelucrarea lemnului? Spune și altora!