Arhitectura populară din regiunea Prahova. Tipuri de case, materiale și meșteșuguri
Regiunea Ploiești ocupa partea sudică a țării, între regiunea Brasov la nord, Pitești la vest, București la sud și Galați la est. Teritoriul era traversat de două mari drumuri internaționale, venite dinspre Oradea și Arad și reunite în sudul Transilvaniei înainte de trecerea Carpaților.
Prima arteră urma pasul Predealului, cobora pe valea Prahovei către Ploiești și București și continua prin Giurgiu spre Bulgaria. Cea de-a doua traversa pasul Buzăului, ajungea în orașul Buzău și se încheia la Brăila, de unde începea sectorul maritim al Dunării.
Legătura dintre aceste direcții era asigurată de drumul de sub dealuri, pe traseul Târgoviște–Ploiești–Buzău–Râmnicu Sărat. În această arteră se adunau drumurile și căile ferate care coborau din munți și de peste munți, urmând văile.
Vezi si sectiunea Case de la sat din Prahova
Rețeaua hidrografică și de circulație era organizată în două sisteme. Primul aparținea Ialomiței și cuprindea Cricovul Dulce, Prahova, Doftana, Teleajenul și Cricovul Sărat, reunite în apropiere de Urziceni. Al doilea se lega de Siret, către care se îndreptau Buzăul și Râmnicul Sărat.
Relieful era variat și puternic fragmentat. În nord se ridicau masivele Bucegi, Postăvarul, Piatra Mare și Ciucaș, alcătuite din gresii și marne, iar pe suprafețe întinse din calcare și conglomerate calcaroase. Altitudinile depășeau 2.000–2.500 m, relieful păstra forme glaciare, iar podurile înalte erau acoperite de pășuni alpine. Aceste condiții au favorizat păstoritul și dezvoltarea turismului în masivele situate mai ales la vest de valea Prahovei.
La est de Prahova, munții depășeau rareori 1.800–1.900 m. Văile adânci aveau lărgiri în care s-au așezat sate, iar pădurile dese de brad și fag ocupau suprafețe mai mari decât pășunile alpine. Păstoritul era mai puțin dezvoltat, fiind înlocuit de creșterea vitelor în poienile pădurii și de o folosire mai intensă a lemnului în viața locală.
Vezi si sectiunea Case de la sat din Buzău
Zona muscelelor, dealurilor și depresiunilor era alcătuită din nisipuri, argile, gresii și calcare. Văile Ialomiței, Prahovei, Teleajenului și Buzăului aveau terase largi, iar relieful era supus eroziunii torențiale și alunecărilor, accentuate de despăduririle timpurii.
Depresiunile au devenit nuclee de locuire densă și de civilizație locală, păstrate mult timp într-o relativă izolare. Vălenii de Munte comunicau mai ușor cu bazinul Buzăului, prin Chiojd, decât cu Comarnicul și Câmpina, iar între depresiunile Ialomiței legăturile zilnice rămâneau dificile. Pe văile mari, circulația intensă a favorizat mai repede pătrunderea formelor arhitecturale străine.
Câmpia cuprindea suprafețe aluvionare înalte, cu fântâni adânci, păstrate mult timp sub pădure și slab populate, dar și șesuri joase, cu apa mai apropiată de suprafață, cultivate și străbătute de drumuri comerciale. Pădurea care începea la Urziceni și continua spre vest până în Oltenia a oferit protecție așezărilor.
Locuirea a fost continuă din preistorie, iar ceramica țărănească a păstrat tradiții legate de producția mai veche din aceleași locuri. Vlaşca, „Țara Vlahilor”, și rolul Târgoviștei ca veche reședință domnească indică importanța populației regiunii în formarea statului medieval de la sud de Carpați.
Marile zone arhitecturale
Limitele administrative nu au coincis în întregime cu răspândirea tipurilor de arhitectură. Unele forme depășeau hotarele regiunii, iar altele ocupau numai o parte a teritoriului administrativ. Din punct de vedere geografic, economic și arhitectural, regiunea se împărțea în două mari zone: muntele și dealul, respectiv câmpia.
În zona montană și deluroasă, ocupațiile erau păstoritul, creșterea vitelor, exploatarea pădurilor și cultivarea fructelor. În câmpie domina agricultura. Diferențele se observau și în ceramică, port și organizarea gospodăriilor.
Zona muntelui și dealului era fragmentată în șase subzone: valea Dâmboviței, valea superioară a Ialomiței, văile Prahovei și Doftanei, văile Teleajenului și Drajnei, valea Bâscei Chiojdului și văile Buzăului și Râmnicului.
Câmpia cuprindea zona subcolinară din sudul Târgoviștei și cursul mijlociu al Ialomiței, până către Urziceni, Snagov și Căldărușani. Bărăganul stepic de la sud de Buzău a rămas în afara cercetării, deoarece aparținea unei unități diferite, slab populate până în secolul al XIX-lea și caracterizate prin lipsa lemnului.
Tipurile generale ale arhitecturii regiunii
Casa veche de deal fără etaj
Planul avea două sau trei încăperi cu legătură interioară: tindă, odaie de locuit și odaie curată. Tinda nu avea vatra și hornul înalt al casei de câmpie. Focul se făcea în odaia de locuit, iar fumul urca în pod și ieșea printre șițe sau prin fumare.
Casa era construită din bârne, acoperită cu șiță și tencuită cu lut. Stâlpii prispei aveau crestături, iar pereții erau albi sau albăstrui. Acoperișul era mai înalt decât pereții.
Casa veche de deal și munte cu etaj, fără foișor
Nivelul inferior era parțial săpat și ridicat deasupra solului asemenea unui soclu. Cuprindea beciul, magazia de fructe, provizii sau unelte.
Etajul avea două, trei sau cinci încăperi și o prispă largă, asemenea unei galerii. Stâlpii ori coloanele erau legați prin grinzi sau arce. Acoperișul era în patru ape, din lemn, cu streașină redusă.
Intrarea în beci se făcea printr-o ușă cu zăbrele, urmată de gârlici și de o a doua ușă masivă. Ferestrele pivniței erau mici și îngustate către exterior.
Scara etajului era inclusă în plan și protejată de un zid exterior gros, cu uși la unul sau la ambele capete.
Casa veche cu etaj și foișor
Structura era asemănătoare tipului fără foișor, dar galeria fațadei era completată de un cerdac ieșit în afara planului, sprijinit pe pereții intrării de la nivelul inferior.
Casa joasă de câmpie
Planul cuprindea odaie de locuit, tindă, celar și uneori odaie curată. Încăperile comunicau între ele.
Tinda avea vatra sub un horn care ieșea deasupra acoperișului. Celarul se afla sub prelungirea laterală a învelitorii.
Temelia era din bârne, pereții din chirpici sau paiantă, iar acoperișul din stuf ori papură. Casa era joasă și dezvoltată orizontal. Decorul se concentra pe stâlpi și în reliefurile de lut.
Casele noi derivate din tradiția muntelui și dealului
Foișorul era mutat din lateral în centrul fațadei, acoperișul său devenea în două ape, intrarea pivniței se deplasa alături, iar scara putea fi așezată sub el. Prispa era uneori închisă cu geamuri.
Tabla și țigla au înlocuit șindrila, cărămida a înlocuit bârnele, iar tencuiala cu var și ciment a luat locul lutului.
Aceste forme au apărut mai ales în zonele cu bunăstare, izolare relativă și continuitate a vechilor ocupații, precum Drajna și Bâsca Chiojdului.
Casa nouă comună întregii regiuni. Construită mai ales după 1930, casa avea un singur nivel, fundație din beton, ziduri de cărămidă tencuită și acoperiș din tablă sau țiglă.
Prispa era mai mică, ferestrele mai mari, iar stâlpii aveau secțiuni diferite și capiteluri din ipsos. Fațadele erau multicolore. Tipul depășea tradițiile locale și era răspândit în întreaga Muntenie și Oltenie.
1. Valea Dâmboviței
Subzona cuprindea sectorul Dâmboviței dintre Gemeni și Târgoviște. Partea nordică, montană, aparținea regiunii Pitești, iar sectorul sudic era integrat zonei de câmpie.
În munte, ocupațiile erau creșterea oilor, pomicultura și exploatarea pădurii. Drumul Brașov–Bran–Dragoslavele–Câmpulung constituia una dintre principalele artere comerciale medievale, folosită de negustorii brașoveni încă din secolul al XIV-lea. Mai spre sud, apa curgea mai lent printre dealuri, iar agricultura se adăuga pomiculturii.
Influența arhitecturii muscelene, puternică la Rucăr și Dragoslavele, scădea după Gemeni. Vechiul drum către Târgoviște urmărea malul drept al râului, fapt reflectat de distribuția satelor: între Gemeni și oraș existau paisprezece sate pe dreapta și numai șase pe stânga.
Vezi si Așezările și arhitectura tradițională a caselor din bazinul superior al Dâmboviței (Rucăr - Dragoslavele)
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, așezările erau formate din gospodării izolate, grupuri mici și cătune. Spre sfârșitul secolului următor, gospodăriile s-au concentrat în jurul unor nuclee și de-a lungul drumurilor. Ulterior, satul s-a alungit pe șoseaua principală, pe măsură ce economia casnică închisă a fost înlocuită de schimburi care au mărit importanța circulației.
Casa cu două rânduri
Casa musceleană cu două niveluri apărea tot mai rar către câmpie. Etajul era alcătuit cel mai frecvent din două camere de locuit cu intrări separate. Uneori una dintre camere ocupa porțiunea de prispă din dreptul ei. Mai rar, planul avea tindă centrală și două camere laterale.
Nivelul inferior, adesea semisăpat, era folosit drept pivniță pentru fructe, produse din fructe și alte provizii. În unele construcții, parterul se ridica integral deasupra solului, era compartimentat și cuprindea și camere de locuit.
Față de casa musceleană, dimensiunile erau mai mici. Zidul masiv care continua parapetul prispei de la etaj lipsea uneori, iar prispa ieșea în consolă asemenea unui balcon.
Casa cu un singur rând
Majoritatea locuințelor aveau un singur nivel. Planurile puteau cuprinde două camere cu intrări separate, două încăperi dintre care una ocupa o parte a prispei sau tipul cu tindă și cameră de locuit, dezvoltat apoi în tindă centrală cu două odăi laterale. Ultimele două forme se întâlneau mai ales în satele de pe malul drept.
Materiale și finisaje
Pereții erau construiți inițial din bârne lungi, încheiate la capete și tencuite. La parterul caselor cu două niveluri se foloseau cărămida, piatra sau alternanțe de rânduri din cele două materiale, apropiate de zidăriile boierești și domnești.
Cărămida a devenit treptat mai importantă. Acoperișurile în patru ape, inițial învelite cu șiță, au primit ulterior tablă. Casele erau tencuite la interior și exterior. Tavanul încăperilor, tavanul prispei și balustrada erau de asemenea tencuite, procedeu apropiat celui muscelean. Parterul putea rămâne cu piatra aparentă.
Casele vechi se distingeau prin albul pereților. Cioplirea stâlpilor prispei era rară, însă la locuințele țăranilor înstăriți apăreau crestături apropiate de cele boierești. Mai târziu, stâlpii au fost strunjiți.
Casă veche din Cîndești. Stâlpii prispei sunt legați prin arcade de paiantă; decorație în tencuială utilizând motive în relief.
În apropierea Târgoviștei s-a răspândit decorul în relief din lut, amplasat în jurul ușilor, ferestrelor și pe pereții laterali. Motivele erau în special geometrice. La construcțiile vechi, ornamentele erau modelate liber, iar la cele noi deveneau regulate prin folosirea tiparelor. Pe casele din cărămidă, reliefurile au fost executate în ipsos de meșterii târgovișteni.
2. Valea superioară a Ialomiței
Subzona cuprindea bazinul Ialomiței de la izvoare până la Târgoviște, împreună cu afluenții nordici. Nu exista un drum comercial important de-a lungul râului, iar legăturile peste dealuri cu Dâmbovița și Prahova erau grele. Ieșirea principală se făcea prin Târgoviște.
În zona montană se practicau exploatarea lemnului, creșterea vitelor și pomicultura. Pe terasele mai largi din aval, agricultura devenea dominantă. Populația era în general săracă.
Casă cu două niveluri din Brănești. Etajul este compus din două încăperi, cu intrări separate. La parter se află pivnița. Scara de acces la etaj este liberă, nefiind apărată de zid. În dreapta, bucătăria de vară, adăugată ulterior construirii locuinței.
Industrializarea a adus fabrici textile, fabrici de ciment, centrale hidroelectrice, exploatări petroliere și stațiuni pentru îngrijirea sănătății. Noile ocupații au modificat modul de viață și formele locuințelor.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea existau gospodării izolate și complexe de cătune, dispuse atât pe valea principală, cât și pe văile laterale. Concentrarea a fost mai lentă decât în alte părți, astfel încât forma complexului de cătune s-a păstrat până târziu.
Casă veche din Pucioasa, cu intrarea pivniței așezată sub foișor; planul este compus din tindă și odaie de locuit.
Gospodăria
Gospodăria cuprindea grajdul cu fânărie în pod și adăposturi mici pentru oi, porci și păsări. În satele răsfirate, construcțiile se așezau pe laturile unui pătrat, după condițiile terenului. În așezările mai dense, ele erau dispuse în linie pe aceeași latură a curții.
Casa veche cu foișor
Casele cu două niveluri erau aproape la fel de numeroase ca cele joase. Planul vechi cuprindea două încăperi, cu una sau două intrări. La casele cu o singură intrare existau tinda și odaia de locuit, iar accesul lateral era marcat de un foișor acoperit în trei ape și susținut de stâlpi.
Casă veche cu foișor din Pietroșița, construită din bârne încheiate la capete.
La locuințele cu două rânduri, nivelul inferior era o pivniță semisăpată, accesibilă prin gârliciul de sub foișor. Planul cu două camere și intrări separate apărea atât la casele joase, cât și la cele cu etaj.
Rândul superior era din lemn, iar cel inferior din piatră și cărămidă. Acoperișul în patru ape avea șindrilă, înlocuită ulterior cu tablă.
În acoperiș se construiau fumare, deschideri rotunjite pentru lumina podului și evacuarea fumului urcat numai până în spațiul de sub învelitoare. La construcțiile noi, fumarele deveneau mai înalte și mai distincte de linia acoperișului.
Casele noi care continuau tradiția
Casele noi din lemn păstrau planurile vechi, dar foloseau mai frecvent trei încăperi: tindă centrală, odaie frumoasă și odaie de locuit. Se puteau adăuga alte camere sau bucătării situate la un nivel mai jos.
Casă nouă din Doicești, cu prispa și foișorul etajului sprijinite pe stâlpi de lemn; poarta este decorată cu traforuri.
Foișorul era mutat în centrul fațadei și primea acoperiș în două ape. Uneori devenea doar un adăpost pentru scară. Frontonul, balustrada, spațiul de sub streașină și golurile dintre stâlpi erau decorate prin trafor.
Casă veche din Doicești, cu stâlpi crestați în forme geometrice și pereții decorați cu reliefuri din lut. Pe acoperiș, bolduri metalice.
Gârliciul se muta lângă foișor. Unele case renunțau la pivniță și aveau un singur nivel. Temelia era din piatră de râu, apoi din cărămidă.
O altă categorie cuprindea case din cărămidă, cu stâlpi zidiți, arcade, țiglă sau tablă. Planul păstra numai parțial forma veche, iar una dintre camere putea ocupa spațiul prispei.
Au apărut și construcții din lemn care reuneau una sau două camere, un grajd și o fânărie întinsă deasupra întregului volum. Tipul răspundea loturilor mici și mijloacelor economice reduse.
Decorul și casele din Brănești
Ornamentația veche era redusă. Pe coame se așezau bolduri metalice sferice, uneori completate cu țepi, iar pe casele foarte vechi apăreau luna, soarele și stelele.
Unele locuințe aveau două foișoare laterale, dispuse simetric, cu scara între ele. Traforul s-a răspândit la casele noi, cu motive predominant geometrice.
Războiul, registrul dintre tavanul încăperilor și acoperiș, era împărțit în panouri egale prin reliefuri de lemn sau ipsos, fiecare panou purtând același motiv în culori diferite.
Florile cățărătoare și ghivecele de pe prispă completau fațada.
La Brănești, agricultura, pomicultura și fabrica de textile au permis construirea unor case mai mari. Locuințele vechi aveau frecvent două niveluri: pivniță jos și două camere cu intrări separate sus. Zidul parterului nu continua balustrada prispei, iar aceasta apărea ca un balcon.
La casele mai noi, parterul a devenit spațiu de locuit, iar camerele celor două niveluri s-au suprapus. Au rezultat fațade cu două prispe. Scara era vizibilă, fie paralelă cu fațada, fie lipită lateral și pornind din spatele casei.
3. Văile Prahovei și Doftanei
Arhitectura celor două văi a avut inițial multe trăsături comune, dar valea Prahovei a cunoscut o transformare mult mai rapidă. Până în secolul al XIX-lea, densitatea populației era redusă, iar ocupațiile erau creșterea oilor, vitelor și pomicultura.
Dezvoltarea turismului la Sinaia, adaptarea caselor pentru vizitatori și expansiunea industriilor petroliere au schimbat profund valea Prahovei. După războiul din 1916–1919, traseul a devenit principala legătură dintre București și Transilvania.
Pe Doftana s-au păstrat mai mult timp creșterea animalelor și pomicultura. Exploatarea forestieră s-a intensificat fără să transforme satele în aceeași măsură. În nord și pe dealurile dintre văi au supraviețuit gospodării risipite, sate de culme și complexe de cătune. Așezările din văi au devenit mari și adunate, uneori apropiate de forma unor orășele.
Casa veche
Locuința obișnuită era modestă, construită din bârne, cu tindă și cameră de locuit. Foișorul era lateral și acoperit în trei ape.
Pe Doftana, podeaua foișorului era mai înaltă decât prispa. Pivnița, adânc săpată, cobora nivelul casei, iar ridicarea foișorului permitea accesul prin gârliciul de dedesubt.
Casă veche cu foișor; nivelul podelei foișorului este mai înalt decât cel al prispei, pentru a permite intrarea în pivniță. Moroieni.
Planurile cu trei încăperi erau asimetrice. Tinda centrală avea în stânga odaia de locuit și bucătărie, mai îngustă, iar în dreapta odaia frumoasă. Foișorul se deplasa astfel din marginea casei către centru.
Acoperișul în patru ape era învelit cu șiță, iar coama avea bolduri din lemn, apoi metalice. Foișorul păstra acoperișul în trei ape.
Casele noi
Foișorul a fost mutat în centrul fațadei, pivnița a dispărut, iar planul s-a stabilizat în jurul tindei centrale și al celor două camere laterale. Acoperișul casei a devenit mai scund, iar cel al foișorului a fost redus la două ape.
Lemnul a rămas material pentru pereți, piatra fiind folosită la temelii cu mortar de ciment. Casele din cărămidă și piatră, cu arcade între stâlpi, au devenit numeroase, fiind acoperite cu tablă sau țiglă. Au apărut și locuințe cu două niveluri, ambele destinate locuirii.
Casă nouă din Vistieru, cu prispă parțială și stâlpii legați prin arcade.
Pe valea Prahovei s-au răspândit case inspirate de vilele germane: parter din piatră, etaj din lemn, acoperiș în două ape și mansardă.
Un alt tip avea foișor ascuțit, în patru ape, cu coama paralelă fațadei. Acesta putea fi amplasat pe colț, iar unele case aveau mai multe asemenea foișoare. Forma s-a răspândit până pe Doftana și Drajna.
Casele vechi erau văruite în alb și se bazau mai ales pe proporții. Stâlpii puteau avea crestături geometrice simple, executate mai ales în fag. Traforurile de pe balustrade au devenit foarte bogate în zona Comarnicului, unde acopereau o mare parte a fațadei.
La locuințele din piatră se foloseau culori variate, asociate arcadelor și coloanelor.
4. Văile Teleajenului și Drajnei
Cele două văi aveau inițial o viață economică și o arhitectură apropiate. Ambele au fost locuite de timpuriu și folosite ca drumuri către Transilvania încă din epoca romană.
Creșterea animalelor, pomicultura și viticultura dominau economia, iar în apropierea câmpiei se cultiva grâul. Ulterior, pe Teleajen s-a dezvoltat exploatarea petrolului. Pe Drajna au continuat activitățile forestiere, viticultura, pomicultura și prepararea cărnii conservate.
Locuitorii Drajnei produceau țuică, fructe uscate sau afumate și carne conservată, comercializate la mari distanțe. Bunăstarea obținută a permis ridicarea unor case ample și bine proporționate. Pe Teleajen, mai ales în sud, locuințele noi au rămas mai modeste și erau înghesuite de-a lungul șoselei.
Complexele de cătune s-au transformat în sate adunate sau liniare. Drumul a atras casele, fiind necesar transportului produselor.
Pe Drajna existau hanuri țărănești cu bătături largi către drum, grajduri, fântâni și, la construcțiile mai noi, saloane de dans.
Anexele principale erau grupate într-o singură construcție: grajd, șură și adăpost pentru butoaiele cu fructe ori țuică, cu fânărie deasupra. Ansamblul se afla lângă casă sau în fața ei.
Casele vechi
Tipul obișnuit avea foișor lateral cu acoperiș în trei ape și gârliciul pivniței sub podeaua sa. Acoperișul scund îi dădea proporții diferite față de foișoarele din zonele vecine.
Existau și case înalte fără foișor, cu pivniță. Pereții etajului erau din lemn, iar parterul din piatră.
La casele cu foișor, intrarea laterală ducea în tindă și apoi în odaia de locuit. La cele fără foișor, cele două camere aveau intrări separate. Planurile mai dezvoltate aveau tindă și două încăperi, iar prin împărțirea camerelor laterale se ajungea la cinci încăperi: tinda centrală și câte două odăi de fiecare parte.
Casa boierească din Vălenii de Munte, devenită Casa Memorială Nicolae Iorga, avea un asemenea plan amplu. Intrarea laterală era închisă cu ușă din lemn și conducea prin scară la o prispă largă. Capitelurile stâlpilor aminteau arhitectura bisericească în piatră. Parterul cuprindea pivnița și gârliciul.
Casă veche din Vălenii de Munte; intrarea pivniței este situată sub foișorul a cărui podea este mai înaltă decât cea a prispei.
Tot la Vălenii de Munte existase o casă boierească cu foișor, apropiată de tipul țărănesc local, asociată prin tradiție cu Mihai Viteazul. Asemănarea dintre casele boierești și cele țărănești era răspândită în întreaga regiune.
În această zonă reapărea zidul parterului ridicat până sub balustrada prispei de la etaj, soluție apropiată de casa musceleană și păstrată până către Buzău.
Casele noi
Pe Drajna s-au ridicat case mari, care continuau tipul local. Foișorul era central, iar intrarea pivniței se păstra sub el. Funcția pivniței rămânea importantă datorită producerii și depozitării fructelor și băuturilor.
Planul avea tindă și două camere laterale, dar una dintre ele putea ocupa o porțiune a prispei. La casele fără foișor, prispa era uneori închisă cu geamuri.
Casă nouă din Drajna de Sus, cu acoperișuri țuguiate și decorație în tencuială, cu motive în relief.
Construcțiile noi străine tradiției foloseau cărămida, țigla sau tabla, coloane și arcade. Foișorul ascuțit, cu coama paralelă fațadei, putea lua forma unui turnuleț.
Stâlpii vechi ai prispei și foișorului aveau crestături geometrice, mai ales sub cosoroabă. Uneori erau subțiați către partea superioară.
După 1930, traforul a fost folosit abundent pe fațade și frontoane. Pe Drajna apăreau perechi de animale traforate, așezate față în față: cai, sirene sau balauri. Lemnul putea fi vopsit în culori vii.
Boldurile metalice de la coamă erau numite și bășici. Sfera putea susține țepi, cruci sau stele.
Pe Teleajen, casele din cărămidă erau decorate prin zugrăvirea diferențiată a ferestrelor, ușilor, balustradelor și arcadelor.
5. Valea Bâscei Chiojdului
Subzona dintre Drajna și Buzău corespundea în parte fostului județ Secueni, al cărui nume a fost legat de populații venite din ținuturile secuiești. Urmele acestei prezențe se păstrau discret în ceramică și în vechile porți.
Ocupațiile erau pomicultura, prepararea fructelor uscate și afumate, producerea băuturilor, creșterea animalelor și conservarea cărnii. Agricultura se practica pe suprafețe mici, până aproape de munte.
Produsele din fructe și carne au îmbogățit sate precum Chiojdul și au permis construirea unor locuințe de calitate.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea dominau complexele de cătune. În zona montană ele s-au păstrat și în secolul următor, iar în dealuri au fost legate treptat prin construcții noi. Spre sud au apărut sate ramificate și apoi adunate.
Casele se așezau pe funduri de vale, coaste și, mai rar, pe culmi. Drumurile erau dificile, iar căruțele foloseau uneori albia râurilor pentru a evita noroiul. Izolarea a limitat influențele din afară.
Casa fără foișor
Spre deosebire de Drajna, aici dominau casele fără foișor, însă cele mai bine construite aveau două niveluri.
Etajul caselor vechi cuprindea două camere aproximativ egale, fiecare cu intrare proprie din prispă și fără comunicare interioară. La casele noi, una dintre camere ocupa o parte a prispei, care se micșora.
Au apărut și planuri cu tindă centrală și două odăi laterale. Parterul putea fi o singură pivniță, două încăperi sau un nivel care repeta compartimentarea etajului. În unele case noi, una dintre încăperile parterului era bucătărie și odaie de locuit, iar cealaltă pivniță.
Casa semăna cu tipul muscelean, dar era mai mică. La construcțiile noi, zidul de sub marginea prispei putea lipsi, iar scara era alipită lateral, nu ascunsă în interior.
Casa veche cu foișor din Chiojdul Mic
Locuința din Chiojdul Mic, reprodusă în Muzeul Satului din București, avea foișor înalt, amplasat în stânga, la nivelul prispei și acoperit în trei ape.
Scara era lipită de foișor. Etajul avea două sau trei încăperi și o singură intrare. Parterul era pivniță, accesibilă prin gârliciul de sub foișor.
Etajul era din lemn, iar parterul din piatră. Ușa gârliciului era alcătuită din șipci încrucișate în unghi drept, cu goluri pentru aerisirea pivniței.
Foișorul caselor noi era central, mic și acoperit în două ape. El proteja scara, în timp ce intrarea în pivniță se muta lateral.
Între Drajna și Buzău, prispele și foișoarele aveau o bancă așezată lângă balustradă. Spătarul ușor înclinat către exterior oferea sprijin.
Materialele și meșteșugurile
Etajul era din lemn și se tencuia la interior și exterior. Pivnița se construia din piatră de râu, uneori alternată cu rânduri de cărămidă.
În satele montane, piatra de carieră era tăiată în blocuri regulate și folosită la case, garduri și porți. Stâlpii porților puteau fi blocuri verticale mai înalte de 2 m și groase de 30–40 cm.
Stâlpii prispei, ai foișorului și grinzile tavanelor erau ornamentați prin crestare. Porțile de pe Bâsca aveau decorații apropiate de cele din sudul Transilvaniei.
Șițele acoperișului erau mici și atent tăiate. Pentru o singură casă puteau fi necesare între 40.000 și 70.000 de bucăți.
Traforul a înlocuit treptat crestarea, fiind mai ieftin și mai ușor de executat. El apărea pe balustrade, frontoane și chiar pe coamă.
Boldurile ceramice, produse în satele de olari, erau rotunde sau alungite, colorate în verde, cafeniu ori albastru închis și înlocuiau piesele din lemn sau tablă. Pereții văruiți în alb contrastau cu stâlpii și grinzile aparente.
Acareturile pentru produse pomicole
Pivnițele nu puteau cuprinde toate butoaiele cu fructe fermentate și țuică. S-au construit anexe care reuneau depozitul pentru butoaie, grajdul și șura, cu fânăria deasupra.
Acoperișul în două ape era învelit cu scânduri lungi, câte două șiruri pentru fiecare apă. Pereții erau din trunchiuri subțiri și rotunde de brad, așezate orizontal și încheiate la capete, uneori fără cuie.
Casele joase noi, acoperite cu țiglă și străine tradiției, erau puține și se concentrau pe drumul principal, mai ales către contactul cu valea Buzăului.
6. Văile Buzăului și Râmnicului
Arhitectura se modifica treptat între Bâsca, Buzău și Râmnic, unde formele muntenești întâlneau arhitectura moldovenească și pe cea din Țara Vrancei.
Drumurile principale urmau Buzăul, Slănicul, Câlnăul și Râmnicul, iar legăturile transversale erau dificile. Izolarea a păstrat complexele de cătune până târziu, cu excepția zonei apropiate de Râmnicu Sărat, unde satele au devenit adunate.
Pomicultura, creșterea animalelor și exploatările forestiere erau principalele ocupații. Mijloacele locale de trai nu erau suficiente, iar locuitorii plecau la muncile agricole din Bărăgan, tocmiți în târgul de oameni de la Buzău.
Sărăcia a limitat dezvoltarea caselor mari și a făcut ca locuința cu etaj să fie rară.
Tipurile muntenești
Casa veche cu foișor avea dimensiuni reduse, parter semisăpat și o singură pivniță. Etajul cuprindea tindă și odaie de locuit. Acoperișul în patru ape avea șindrilă.
Casele fără foișor aveau pivniță, iar etajul era alcătuit din două camere fără legătură sau din tindă centrală și două odăi. Lemnul era tencuit, iar soclul era din piatră.
Casele noi din lemn puteau păstra foișorul lateral și planul cu tindă și odaie, dar renunțau la pivniță. Între stâlpi apăreau arcade semicirculare sau trilobate, realizate din șipci tencuite.
Casa de tip moldovenesc
Spre Râmnic devenea mai frecventă casa joasă din bârne orizontale încheiate la capete. Acoperișul în patru ape era mai înalt la construcțiile vechi și avea șindrilă.
Prispa nu avea balustradă și forma un brâu de lut care înconjura casa. Planul vechi avea tindă și odaie de locuit, apoi tindă centrală, odaie de locuit și odaie frumoasă.
Casă nouă de zid din Pîrscov, cu arcade trilobate între coloanele duble ale prispei.
Odaia de locuit servea pentru dormit, gătit și masă. Odaia frumoasă păstra bunurile cele mai prețioase și rămânea nelocuită.
Cămări, depozite și bucătării se adăugau lateral sau în spate. În apropierea Vrancei, pereții erau tencuiți doar parțial pe fațadă.
Decorul era redus, traforul fiind folosit mai ales la construcțiile noi. În câteva sate din jurul Nehoiașului, albul pereților era înlocuit cu albastru intens.
Casele noi de lângă orașe
În lungul drumurilor și lângă Buzău și Râmnic au apărut case din cărămidă, cu trei sau patru încăperi, țiglă ori tablă.
Prispa avea arcade în plin cintru sau trilobate și stâlpi pătrați, hexagonali ori octogonali. Capitelurile din ipsos imitau ordine clasice și erau executate în tipare. Fațadele erau zugrăvite în culori vii și contrastante.
Unele locuințe aveau camerele la nivelul inferior și fânăria deasupra.
7. Câmpia subcolinară din sudul Târgoviștei
Subzona era străbătută de Dâmbovița și Ialomița. Agricultura domina, iar pivnițele pentru fructe erau înlocuite de pătule pentru grâu și porumb.
Casele noi, construite după 1920, erau foarte numeroase, iar locuințele vechi se păstrau rar.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea existau complexe de cătune în apropierea Târgoviștei și gospodării mai risipite către sud. Un secol mai târziu, satele deveniseră adunate.
Gospodăria cuprindea pătul, grajd și șură. Aplecătorul, format prin prelungirea laterală sau posterioară a acoperișului, adăpostea unelte și animale.
Pătulul și uneori fânăria ocupau nivelul superior al anexei și erau accesibile printr-o scară la o ușă ieșită din planul construcției. Locuința era orientată spre sud, iar acareturile erau alăturate sau opuse.
Casa de câmpie
Casa cu două niveluri și două încăperi cu intrări separate dispărea. Foișorul vechi, asociat planului cu tindă și odaie, se păstra numai în nordul subzonei și era mai scund, aproape de nivelul solului.
Planurile tipice aveau legătură interioară. Forma cu tindă și odaie de locuit a devenit rară, dar varianta cu tindă centrală, odaie de locuit și odaie frumoasă era frecventă. Odaia de locuit era mai îngustă.
Casă veche, acoperită cu paie; planul este compus din trei încăperi; în tinda centrală este situată vatra. Moara
O a patra încăpere, folosită drept bucătărie și uneori pentru dormit, se adăuga la un nivel mai jos, sub aplecătorul coborât. Această siluetă era caracteristică locuințelor de câmpie din Muntenia.
Prispa și ornamentația
Prispa caselor noi era ridicată, mărginită la bază de scânduri sau beton și prevăzută cu balustradă. La casele vechi, ea fusese numai un postament din pământ bătut în jurul construcției.
Prispa putea fi redusă la zona intrării, asemenea unui foișor. Stâlpii din lemn au fost înlocuiți cu stâlpi din cărămidă tencuită, cu capiteluri din ipsos. Balustradele puteau fi masive, din zidărie, și decorate în relief.
Crestăturile erau rare, dar stâlpii strunjiți apăreau ceva mai frecvent. Traforul era folosit la casele de lemn și paiantă, sub streașină sau între stâlpi, imitând arcade.
Casă de vechime mijlocie din Brătești, cu bucătăria lipită de casă, dar construită mai jos.
Casele vechi erau tencuite cu lut, iar cele noi cu var, ciment și nisip. Albul tradițional a fost înlocuit de zugrăveli multicolore.
Meșterii din Dragomirești erau cunoscuți pentru reliefurile în lut și ipsos. Ipsosarii din Târgoviște realizau capiteluri și ornamente pentru întreaga zonă.
Policioarele dintre stâlpi, uneori așezate în două sau trei rânduri, susțineau ghivece cu flori.
8. Cursul mijlociu al Ialomiței
Subzona se întindea către Urziceni, Snagov și Căldărușani, până sub dealuri. Mai la sud, influența Bucureștilor devenea dominantă.
Pădurile de fag și stejar, înlocuite parțial cu salcâm, solurile fertile, apele și lacurile au determinat arhitectura locală. Teritoriul a fost locuit continuu din preistorie. Pădurile și insulele lacurilor ofereau adăpost, iar domnii și boierii au ridicat aici cetăți și mănăstiri fortificate.
Casă acoperită cu coceni de porumb, cu plan compus din patru încăperi; lateral se află celarul. Poenarii Burchii.
Agricultura, pescuitul, vânătoarea și apicultura asigurau hrana. Agricultura a crescut ca importanță, în timp ce stupăritul tradițional a scăzut. Apropierea Bucureștilor și Ploieștilor a favorizat grădinăritul.
S-au dezvoltat împletirea rogojinilor, topitul teiului, producerea uneltelor din lemn și olăritul. Cărăușia a apărut în satele așezate pe drumurile importante.
Bunăstarea era recentă; înainte de 1864, majoritatea locuitorilor nu aveau pământ.
Evoluția satelor
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, satele erau alcătuite din grupuri mici de case cu tendință de adunare. Un secol mai târziu, aveau forme poligonale sau nuclee centrale cu ramificații pe drumuri.
După împroprietărirea din 1922 au apărut așezări liniare cu loturi înguste, iar casele au fost orientate cu latura mică spre stradă.
Pe malurile râurilor și bălților, construcțiile se apropiau uneori periculos de apă. Satul Herasca a fost distrus prin prăbușirea malului Ialomiței.
În trecut existau sate formate din bordeie ascunse în pădure, pentru a evita dările. Aceste așezări se mutau periodic, iar urmele lor s-au păstrat în toponime precum Bordei și Merele lui Iancu.
Organizarea gospodăriei
Pătulul era așezat în fața casei sau în linie cu ea pentru a fi supravegheat. Păieria, construită din șipci pentru fân ori paie, se afla la marginea ogorului sau în curte când terenul cultivat era departe.
Bucătăria de vară, șopronul și grajdul nu aveau poziții fixe. Pe loturile largi, construcțiile ocupau trei laturi ale curții, lăsând liberă latura spre stradă. Pe terenurile înguste, anexele se aliniau pe o singură parte pentru a permite întoarcerea carului.
Casă nouă, cu două intrări, două prispe parțiale și patru încăperi. Balta Doamnei.
Casa era cea mai apropiată de drum. Inițial era orientată spre sud, chiar cu spatele la uliță. Odată cu îndesirea satului, fațada s-a orientat către drum sau casa a fost așezată perpendicular pe acesta.
Materialele vechi
Temelia era o cunună din bârne groase, îmbinate la colțuri și așezate direct pe pământ sau pe pietre de râu.
Pereții se construiau din chirpici cu paie, bârne, grădele lipite cu lut ori paiantă, formată din două rețele de șipci umplute cu pământ.
Acoperișul era învelit aproape întotdeauna cu stuf sau papură, materiale ușoare și bune izolatoare. Șindrila era rară, deoarece lemnul de brad lipsea, confecționarea necesita mult timp, iar montajul consuma multe cuie.
La construcțiile noi au dispărut treptat pereții de lut și stuful. Stejarul a fost înlocuit de salcâm, după reducerea pădurilor. Cărămida arsă, tabla și țigla au pătruns prin legăturile cu orașele.
Pătul cu două niveluri și adăposturi laterale pentru unelte și animale. Periș-Brătulești.
Cea mai veche locuință avea o singură încăpere, casa, în care se dormea, se gătea și se mânca.
Bordeiele aveau una sau două camere, dar planurile lor nu au putut fi reconstituite în detaliu.
Ulterior s-a adăugat tinda, spațiu de trecere care cuprindea vatra sub un horn mare, ridicat deasupra acoperișului. Sub horn se aflau și gurile sobelor oarbe care încălzeau camerele vecine.
A treia încăpere era celarul, folosit pentru alimente și unelte. Denumirea avea tradiție romană și se întâlnea și în sudul Olteniei.
Celarul era amplasat lateral, de obicei în stânga, sau în spate. Când casa era perpendiculară pe drum, el ocupa partea din fundul curții. Podeaua era mai joasă, iar acoperișul cobora peste el sub forma aplecătorului. În timp, denumirea de aplecător s-a transferat și asupra încăperii.
Celarul comunica uneori cu restul casei, alteori era accesibil din prispă. Casa cu odaie, tindă și celar a reprezentat mult timp forma obișnuită.
Mai târziu a apărut odaia curată, nelocuită, destinată hainelor și bunurilor valoroase. Dacă celarul se păstra, casa ajungea la patru încăperi. În această etapă s-au folosit cărămida, tabla și țigla.
În casele noi, celarul a dispărut, iar depozitarea s-a mutat în anexe. Prispa a fost eliminată sau redusă la un fragment central asemănător unui foișor, prin care se urca pe un soclu de 30–50 cm. Cele mai noi planuri aveau perimetru pătrat sau forme neregulate de inspirație urbană.
Proporțiile casei de câmpie
Casele vechi aveau rareori mai mult de 2 m între podea și grinzi. Acoperișul scund nu depășea înălțimea pereților, coama măsura aproximativ un sfert din lungimea casei, iar streșinile coborau aproape de sol.
La casele noi, coama ajungea la două treimi din lungime, iar panta devenea mai accentuată. Pereții erau mai înalți, streșinile mai scurte și fațada mai vizibilă.
Casa cu odaie, tindă și celar sub aplecător avea o fațadă asimetrică, dar bine echilibrată.
Decorul în lemn
Stâlpii de stejar ai prispei aveau secțiune constantă și crestături geometrice, dispuse mai ales sub grindă, asemenea unui capitel.
La casele construite cu 50–60 de ani înaintea cercetării a apărut consulul, piesă de lemn dintre stâlp și grinda fațadei, cu rol de susținere și coronament decorativ.
Traforul s-a răspândit cu aproximativ 40–50 de ani înainte, sub streașină sub forma unor ciucuri, sub grinda fațadei și între stâlpi, unde imita arcadele.
Un tip caracteristic era aplicat direct pe laturile stâlpului, formând două aripi care se lărgeau către partea superioară. Motivele erau geometrice și florale, iar această formă ajungea până în zona Teleajenului.
Reliefurile de lut și culoarea
Pereții exteriori erau decorați cu reliefuri din lut. La casele vechi, motivele erau modelate liber: flori, ghivece, păsări, linii în X sau V, benzi sub cornișă și chenare de ferestre.
La casele noi se foloseau șabloane și motive repetitive: curbe, S-uri și forme de 8. Colțurile puteau imita pilaștri.
Motivul ștergarului, cu ciucuri la capete, încadra ferestrele atât la casele vechi, cât și la cele noi.
Reliefurile din ipsos au înlocuit lutul la construcțiile din cărămidă. Anul ridicării casei și inițialele proprietarului erau integrate în decor.
Albastrul era culoarea caracteristică, folosit singur sau alături de galben și cărămiziu pentru uși, ferestre și ornamente. Unele fațade primeau un fond uniform, stropit cu altă culoare.
La casele noi, coloanele erau vopsite în alb, iar balustrada și registrul superior în gri sau alte tonuri închise. Dungi albe înconjurau ferestrele, ușile și arcadele.
Hanurile țărănești
Hanurile s-au înmulțit atunci când țăranii au început să transporte produse pe distanțe mari. Călătoriile cu cai sau boi durau zile întregi, iar oamenii și animalele aveau nevoie de popas, hrană și apă.
Călătorii dormeau rar în clădire, de obicei numai pe vreme rea. Cei mai mulți se odihneau în căruțe, în paie sau în jurul focurilor.
Hanul cuprindea locuința hangiului, spațiul pentru servirea mâncării și băuturii și o zonă acoperită spre drum, unde se așezau mesele. În față se afla o bătătură largă, uneori pietruită, pentru căruțe și animale, precum și fântâna.
Unele hanuri aveau fierărie pentru repararea vehiculelor și potcovirea cailor. La construcțiile mai noi exista și salonul de dans.
Hanurile înstărite puteau deveni nucleele unor centre sătești, alături de cârciumă, băcănie, farmacie și salon.
Arhitectura lor prelua formele locale și semăna cu o casă mai mare, de regulă cu etaj, în care erau integrate prăvăliile. Nu s-a format însă un tip unic de han.
Caracterul arhitecturii populare din regiunea Ploiești
Arhitectura regiunii s-a dezvoltat în două direcții: una a muntelui și dealului, alta a câmpiei. Ambele au fost adaptate ocupațiilor, materialelor și reliefului local.
Așezările au evoluat de la gospodării izolate și grupuri mici la cătune, sate liniare și sate adunate. Ritmul concentrării a fost mai rapid în câmpie. În zonele izolate s-au păstrat mai mult timp formele arhaice.
În gospodăriile vechi, casa era orientată către sud, iar anexele erau așezate în față pentru supraveghere. Pe măsură ce loturile s-au îngustat, construcțiile au fost dispuse pe două laturi sau într-un singur șir.
La munte și deal, gospodăriile aveau pivnițe și spații pentru fructe și produse pomicole. În câmpie, acestea erau înlocuite de pătule pentru cereale, deseori combinate cu grajdul și fânăria.
Casa veche de deal era construită din lemn, avea acoperiș înalt și putea avea unul sau două niveluri, cu prispă și foișor. Casa de câmpie era joasă, din lut și lemn, acoperită cu stuf și dezvoltată în jurul tindei, celarului și aplecătorului.
Influențele cele mai puternice proveneau din restul Munteniei, urmate de cele oltenești și, către Râmnic, de cele moldovenești. Influențele transilvănene au rămas limitate. Evoluția tipurilor a fost asemănătoare în întreaga regiune, diferențele fiind determinate în principal de condițiile sociale, de intensitatea circulației și de gradul de izolare.
Bibliografie
- Florea Stănculescu, Adrian Gheorghiu, Paul Stahl, Paul Petrescu, Arhitectura populară românească. Regiunea Ploiești, Editura Tehnică, București, 1958.
- Prezentarea geografică: Vintilă Mihăilescu. Text îngrijit de Paul Stahl. Desene: arh. Anton Dîmboianu. Machetă: arh. Anton Dîmboianu și Paul Stahl. Coperta: arh. Adrian Gheorghiu.
Știi mai multe despre Arhitectura populară din regiunea Prahova. Tipuri de case, materiale și meșteșuguri? Spune și altora!