Arhitectura caselor tradiționale din Dobrogea. Materiale, tehnici de construcție și meșteșuguri locale
Dobrogea se desfășoară asemenea unei peninsule, mărginită pe două laturi de Dunăre și pe o a treia de Marea Neagră. Apele nu au separat acest teritoriu de regiunile învecinate, ci au funcționat ca drumuri de legătură prin care au pătruns populații, ocupații, materiale și forme de arhitectură.
În Antichitate, marea a adus pe țărmul dobrogean civilizațiile greacă și romană, care au întemeiat așezări și cetăți precum Callatis, actuala Mangalia, Tomis, actuala Constanța, Histria, Halmagia de la Enisala, Noviodunum de la Isaccea, Arrubium de la Măcin, Capidava, Axiopolis de la Cernavodă și Tropaeum Traiani de la Adamclisi.
Zebil. Casă cu tindă, două camere și prispă pe șase stâlpi de lemn, cu balustradă joasă, asemănătoare celor din sud. La camere, în locul ferestrelor cuplate, câte o fereastră largă.
Dunărea, bălțile și Delta au fost traversate de păstorii care coborau cu turmele din Carpați. O parte dintre aceștia s-a stabilit în Dobrogea, a întemeiat așezări și a trecut treptat de la păstorit la agricultură. Bălțile Dunării, Delta și lacurile din apropierea mării au atras, în același timp, o populație numeroasă de pescari, stabilită pe maluri și grinduri.
Între Dunăre și mare, terenul se ridică printr-o succesiune de podișuri către centrul provinciei. Relieful este fragmentat de văi neregulate și culminează în nord prin horstul dobrogean și prin vechii Munți ai Măcinului.
Valea Carasu străbate podișul de la vest la est și reprezenta legătura directă dintre Bărăgan și litoral. Pe traseul său au fost așezate Valul lui Traian, căile moderne de comunicație și principalele centre ale Dobrogei de sud: Cernavodă, Medgidia și Constanța. Nordul, organizat în raport cu lacurile, Delta, cotul Dunării și munți, avea drept centre Babadagul, Tulcea, Măcinul și Hârșova.
Măcin. Casă dezvoltată, pe plan pătrat, înălțată peste o serie de magazii. La etaj, o prispă parțială, largă, pe stâlpi de lemn, cu parapet plin.
Condițiile naturale și arhitectura
Dobrogea este un teritoriu al contrastelor. Deși înconjurată de ape, interiorul său este sărac în cursuri permanente. Cele câteva pâraie din nord secau uneori, iar apa lor era absorbită de scocurile grădinilor de zarzavat.
Subsolul oferea puține surse accesibile, adesea cu apă de calitate slabă. Numai în sud, între Adamclisi și Ostrov, câteva izvoare bogate au permis stabilizarea unor sate.
Relieful nu continuă uniform șesul Bărăganului. Întreaga suprafață este brăzdată de dealuri și văi, iar după traversarea Dunării dinspre câmpia Brăilei apar brusc înălțimile vulcanice și carierele de granit de la Carcaliu și Turcoaia.
Niculițel. Casa lui Niculae Cimingică, dezvoltată în lung prin adăugarea unei a patra încăperi și a unui chiler lateral în partea opusă. Prispă pe toată lungimea și balcon pe stâlpi de lemn, cu fronton. Ornamentație simplă la pazie.
Sub stratul vegetal subțire se găsește în numeroase locuri piatră cochiliferă potrivită pentru zidărie. Aproape fiecare sat dispunea de propria canara, termen folosit pentru cariera locală.
Clima are un caracter excesiv. Perioadele lungi de secetă puteau fi urmate de ploi torențiale care provocau inundații. Vânturile erau puternice atât vara, cât și iarna. În anotimpul rece, zăpada era adunată în văi, în timp ce culmile rămâneau măturate. Vara, vântul ridica praf, forma vârtejuri și usca vegetația. Vântul din sud, cunoscut sub numele de Sărăcilă, era asociat cu uscarea terenurilor și compromiterea culturilor.
Pădurile lipseau pe suprafețe întinse. În unele zone puteau fi străbătuți zeci de kilometri fără apariția unui arbore, pentru ca spre nord să se întâlnească masive de tei și stejar.
Solul era bogat, dar producția agricolă rămânea nesigură din cauza climei. Pășunile uscate au susținut creșterea turmelor de oi, iar resursele disponibile au determinat folosirea pietrei și lutului la ziduri, a olanelor și stufului la învelitori.
Populația și diversitatea formelor de locuire
Dobrogea a fost un culoar de trecere pentru populațiile migratoare și pentru transhumanță, dar și un spațiu de conviețuire între români, greci, turci, tătari, țigani, bulgari, lipoveni, germani și macedoneni.
Fiecare comunitate a adus propriile obiceiuri, ocupații, forme de organizare a gospodăriei și tehnici constructive. Mocanii români își purtau turmele între munte și șes și se stabileau uneori pe văile cu apă. Coloniștii se mutau dintr-un loc în altul, constrânși de condițiile climatice.
Jurilofca. Casă cu prispa închisă spre stradă cu geamlâc. Acesta, ca și ancadramentele ferestrelor și friza, sunt din lemn sculptat.
Macedonenii au venit în căutarea unor condiții mai bune de viață, iar pescarii lipoveni s-au concentrat în apropierea apelor. Turcii, bulgarii și țiganii șătrari au contribuit la diversitatea modurilor de locuire.
Colonizările realizate în diferite perioade au provocat deplasări și tensiuni, însă comunitățile au fost unite prin muncă și prin adaptarea la dificultățile mediului și ale epocilor traversate.
Așezările dobrogene
Satele, cătunele și orașele s-au format pe marginile mării și ale Dunării, în derele, adică în văi, și mai rar pe terenurile ceva mai înalte denumite ceair.
Așezările vechi aveau forme neregulate, străzi sinuoase și gospodării întinse, cu contururi inegale. Acareturile erau amplasate în funcție de nevoile fiecărei familii, fără o ordine geometrică evidentă.
Cuiungiuc. Casă formată din tindă și două camere, cu prispă parțială, continuată cu un balcon larg pe latul casei, deasupra grajdului.
Satele noi și cele dezvoltate după 1900 au fost trasate cu străzi drepte, dispuse în cvadraturi regulate. În așezările de coloniști, loturile aveau forme dreptunghiulare și suprafețe uniforme, cuprinse între aproximativ 1.800 și 2.800 m².
Satele erau adunate și se așezau în apropierea unei surse de apă. În interiorul lor, gospodăriile aveau însă o structură afinată, construcțiile fiind răspândite în curți relativ largi.
Tipurile de case tradiționale dobrogene
Dezvoltarea locuinței dobrogene nu a urmat o singură succesiune tipologică. Comunitățile au combinat soluții provenite din tradiții diferite și le-au adaptat condițiilor locale.
Nucleul principal era casa matcă, alcătuită din tindă și două camere. Prin reducerea, extinderea sau completarea acestui plan au rezultat numeroase variante.
Bordeiul
Bordeiul reprezenta una dintre cele mai vechi forme de adăpost. Construcția sa evidenția folosirea avansată a lutului și capacitatea meșterilor de a modela spații sub nivelul terenului.
Bordeiul cu intrare prin capăt era cel mai frecvent. În zona accesului se afla bucătăria, cuptorul de pâine și plita pentru gătit. Dormitorul ocupa partea din fund și cuprindea patul și puținele piese de mobilier necesare. Lumina pătrundea numai prin intrare și era redusă.
Bordeiul cu acces lateral avea intrarea la mijlocul laturii lungi. Distribuția se apropia de planul casei matcă, cu tindă și două încăperi, însă întregul spațiu se afla sub nivelul solului.
La momentul documentării, bordeiele erau rare și în curs de dispariție.
Casa fără prispă
Casa fără prispă era construită la suprafața terenului, dar oferea condiții de locuire apropiate de cele ale bordeiului. O ferestruică asigura o lumină interioară mai bună.
Planul cuprindea de regulă tinda și o cameră de culcare. Tipul era preferat de populația tătărească.
Ilganii de Jos. Tip de gospodărie în Deltă. Construcții acoperite în două ape cu trestie, cu pazii terminate în cap de cal, retrase de la stradă, mai pe înălțime, din cauza viiturilor apelor Dunării.
Camera de dormit avea un colț amenajat pentru baie. Podeaua din pământ lipit era întreținută atent și acoperită cu covoare. Patul lipsea, dormitul realizându-se pe covor, direct la nivelul podelei.
Casele tătărești se lipeau uneori una de alta, alcătuind fronturi continue de 50–60 m. Construcțiile urmăreau relieful terenului, iar acoperișurile ondulate erau realizate din pământ lipit sau din olane.
Casa cu prispă retrasă
Prispa retrasă se forma prin deplasarea către interior a zidului fațadei în dreptul intrării. Tipul era specific Dobrogei și se întâlnea din sud până în nord.
În varianta fără stâlpi, tinda îngustă permitea sprijinirea unei grinzi între pereții rămași pe aliniamentul fațadei. Se forma astfel un intrând de aproximativ un metru, ridicat cu una până la trei trepte deasupra terenului.
La varianta cu arc, grinda de sub streașină era înlocuită printr-un arc zidit care susținea acoperișul.
Mahmudia. Casă cu ornamentație mai bogată. Prispa parțială pe latura lungă este întoarsă și în față.
Când tinda era mai largă, retragerea era mărginită de stâlpi din lemn sau zidărie, așezați în continuarea pereților camerelor. Stâlpii din lemn și grinda erau simpli, fără cioplituri. Cei din zidărie puteau fi legați prin grindă sau arce egale ori inegale. Secțiunea lor era rotundă, pătrată, teșită la colțuri sau modelată în alte forme.
Casa cu prispă pe o porțiune a fațadei
Acest tip avea prispa limitată la o parte a fațadei. Ea putea fi susținută de stâlpi din lemn sau de stâlpi din zidărie.
Casa era frecventă atât în sudul, cât și în centrul Dobrogei. Prispa marca de regulă accesul și spațiul din dreptul tindei, fără să continue în fața tuturor încăperilor.
Tuzla. Casă veche din piatră, acoperită cu olane, cu prispă parțială de colț, pe stâlpi de lemn. Locuința se compune din tindă și două camere, din care cea mică pare a fi ulterior despărțită din tindă. În spate, grajdul, lipit de locuință, cu acces direct din tindă.
Casa cu prispă pe latura îngustă sau pe latura lungă
Prispa putea fi amplasată și pe latura scurtă a casei. Această organizare avea o răspândire redusă.
Poziția sa era legată de orientarea construcției pe lot și de amplasarea intrării pe capătul locuinței.
Oltina. Casă de pescari la punctul pescăresc, cuprinzând apartamente de o cameră sau cameră și tindă, pe prispă comună, cu balustradă joasă, specifică în raionul Adamclisi. Învelitoare din trestie, așezată în rânduri.
Prispa dezvoltată pe latura lungă putea avea stâlpi din lemn sau din zidărie. Stâlpii zidiți susțineau fie o grindă continuă, fie arce.
Deși planul cu tindă și două camere ar fi permis extinderea firească a prispei pe întreaga fațadă, tipul se întâlnea numai izolat în sud și în centru. În nord era ceva mai răspândit.
Casa cu prispă pe două laturi
Prispa dezvoltată pe două laturi apărea mai ales în nord, în satele lipovenești.
Stâlpii erau aproape întotdeauna din lemn. Una dintre prispe putea fi orientată spre stradă, iar cealaltă se desfășura în lungul casei, în interiorul curții.
Casa cu balcon
Elementul denumit în Dobrogea balcon corespundea pridvorului sau foișorului din alte regiuni.
Balconul putea fi asociat unei tinde retrase sau putea fi amplasat în fața prispei. Stâlpii de susținere erau din lemn ori zidărie. Tipul avea o răspândire largă în întreaga Dobroge.
Ion Corvin. Casa lui Irope, cu tindă și o cameră pe prispă, cu balustradă joasă, închisă în capete. Dedesubt, pivnița, iar în șopronul lateral, bucătăria de vară.
Casa cu geamlâc și cu marchiză
Casa cu geamlâc reprezenta o apariție izolată. Au fost înregistrate numai câteva exemple în nordul și centrul provinciei.
Geamlâcul închidea un spațiu de acces sau o parte a prispei, introducând o zonă protejată și luminată între exterior și încăperile casei.
Carvanu Mare. Casa Mariei C. Anton. Tip evoluat, cu tindă și trei camere peste pivnițe și grajd, cu bucătărie de vară în chilerul din stânga. Un balcon înalt în fața prispei, cu intrare printr-un capăt și închis în celălalt.
Prin marchiză, locuitorii desemnau o anteintrare adăugată în fața tindei pentru a proteja accesul împotriva frigului și vântului din timpul iernii. Tipul se întâlnea mai ales în partea centrală, în raionul Medgidia.
Casa cu chiler și casa cu etaj
Chilerul era adăugat în spatele sau pe latura casei prin prelungirea pantei acoperișului.
El putea servi drept grajd, bucătărie, cămară, coteț, magazie sau cameră de locuit. Nu aparținea unui singur tip de casă, ci putea completa aproape toate variantele de plan.
Chilerul era amplasat de regulă pe partea expusă crivățului, formând un spațiu protector între vânt și corpul principal al locuinței.
Ion Corvin. Casa lui Petru I. Culea, mai puțin înălțată, cu tindă și două camere. Intrarea se face prin balcon, peste gârliciul pivniței. Balustrada joasă dă înălțime stâlpilor.
În categoria caselor cu etaj intrau și construcțiile al căror nivel inferior era numai parțial săpat în pământ și folosit drept pivniță sau grajd.
Tipul se întâlnea mai ales în sudul Dobrogei. Ridicarea încăperilor de locuit deasupra nivelului inferior era legată de influența balcanică și de necesitatea integrării adăposturilor pentru animale în volumul casei.
Influențele asupra arhitecturii dobrogene
Influența venită pe uscat din Peninsula Balcanică s-a manifestat mai ales în sud, în raionul Adamclisi.
Casa era ridicată deasupra terenului, iar nivelul inferior cuprindea grajduri, pivnițe și uneori camere. Planul de bază rămânea cel al casei matcă, cu tindă și două încăperi.
Fațada avea un balcon central, de obicei amplasat deasupra prispei. Streașina era înaltă, iar stâlpii din lemn erau subțiri și lipsiți de cioplituri.
Băneasa. Casă din piatră, cu prispa pe stâlpi de zidărie, pe latura îngustă, în stradă, în afara împrejmuirii. Învelitoare din țiglă, cu prelungire de pantă peste prispă.
Balustrada prispei și a balconului avea numai 40–50 cm, accentuând verticalitatea fațadei. Era realizată din stinghii de lemn dispuse în cruce.
Ferestrele mari erau grupate câte două pentru fiecare cameră și deschideau privirea către prispă, curte și stradă.
Streașina era mult prelungită față de zid, fiind formată atât din capetele grinzilor tavanului, cât și din căpriori. Acoperișul avea patru ape. Casele erau văruite integral în alb și nu aveau ornamentație.
Compoziții asemănătoare existau și în bazinele Jiului și Argeșului, dar proporțiile erau diferite. În acele regiuni, balustradele erau înalte și alcătuite din scânduri crestate, streașina era joasă, iar stâlpii erau ciopliți.
Influența mediteraneano-orientală
Influența venită pe mare a introdus o expresie dominată de orizontalitate. Ea a pătruns de pe litoral către interior, mai ales în raionul Medgidia.
Casele erau joase și acoperite în două ape cu olane. Prispa se forma prin retragerea peretelui tindei și putea avea o grindă, între una și trei arcade, stâlpi din lemn sau zidărie și balustradă ori putea rămâne deschisă.
Planul era alcătuit din două încăperi sau urma structura casei matcă.
Biserica din Istria, construcție de influență mediteraneană, cu un portic cu arcade ce formează pridvorul deschis și profile de sub streașină, marcând orizontala.
Casele tătărești aparțineau aceleiași categorii, dar nu aveau prispă. Gruparea mai multor construcții într-un front continuu accentua linia orizontală.
Ferestrele erau mici, iar streașina depășea puțin planul zidului. Zidurile albe, împrejmuirile din piatră, lipsa vegetației și culoarea brun-roșcată a olanelor formau imaginea caracteristică a acestor așezări.
Influența orientală și mediteraneeană s-a manifestat mai puternic în centrele urbane Constanța, Mangalia, Babadag și Tulcea, unde apăreau și spații cu arcade.
Influențele venite de peste Dunăre
Ciobanii, mocanii și mărginenii au adus din celelalte regiuni ale țării propriile forme de locuire. Lor li s-au adăugat coloniștii împroprietăriți după războaiele din 1877 și 1918.
În nordul și centrul Dobrogei au apărut astfel case cu prispă puțin ridicată deasupra terenului, acoperișuri din țiglă sau tablă și planuri cu tindă și două camere.
Puținele influențe germane, întâlnite la Nicolae Bălcescu și în alte sate, se manifestau prin case masive și solid construite, cu pardoseli din cărămidă sau scânduri.
Gospodăriile coloniștilor s-au completat treptat cu acareturi, livezi și plantații de pomi, iar casele au fost extinse pe măsura stabilizării familiilor.
Arhitectura lipovenească
Satele de pescari lipoveni se aflau în Delta Dunării, lângă lacurile și bălțile nordice și în localități interioare precum Slava Cercheză, Ciucurova și Slava Rusă.
Arhitectura lor s-a dezvoltat sub influență rusă și se deosebea de construcțiile din restul Dobrogei prin organizarea planului, existența sălii, dimensiunile cuptoarelor și ornamentația exterioară.
Casele erau așezate cu latura îngustă către stradă. Pe acest capăt se afla o prispă care depășea împrejmuirea și înainta în spațiul străzii.
Tulcea. Portic cu arcade în fața magazinelor din piață.
În interiorul curții, o altă prispă se desfășura de-a lungul casei. Era susținută de stâlpi subțiri din lemn, avea pardoseală lipită cu pământ și era ridicată cu trei sau patru trepte. Balustrada lipsea de cele mai multe ori.
Sub streașină, între stâlpi și pe marginea acoperișului, se fixau scânduri ornamentate prin tăieturi simple de ferăstrău.
Învelitoarea era realizată în două ape, de regulă din trestie. Frontonul din scânduri era decorat către stradă cu pazii fixate pe direcția pantelor. La coamă, acestea se terminau frecvent sub forma unor capete de cal.
Pereții erau construiți din ciamur bătut între tipare de scânduri sau din chirpici. Zidurile erau lipite cu lut și văruite în alb, iar uneori primeau și zugrăveli.
Pardoseala era din pământ lipit și bine netezit. Tâmplăria era vopsită în tonuri deschise de verde, albastru și portocaliu, contrastând cu albul pereților.
Ornamentația arhitecturii dobrogene
În sudul și centrul Dobrogei, cioplitura și decorația în tencuială aveau o răspândire redusă. Stâlpii ciopliți apăreau rar. Modelarea lor consta în teșirea muchiilor și în formarea unor bulbi la bază sau sub grindă.
Arhitectura era definită mai ales prin proporții, suprafețele albe, liniile acoperișurilor și alternarea zidurilor cu golurile prispelor.
Traforul lipovenesc
În satele lipovenești din nord, ornamentația în lemn era mult mai bogată.
Cantitatea mică de lemn disponibilă a determinat folosirea economică a scândurilor. Meșterii valorificau ambele părți ale tăieturii, obținând din aceeași piesă un model pozitiv și unul negativ, un plin și un gol.
Tăietura de bază era simplă și folosea semicercuri cu diametrul de aproximativ 6–8 cm. Piesele rezultate erau montate între stâlpi, sub streașină, pe paziile frontonului și de-a lungul coamei.
În zonele în care învelitoarea de trestie se îngroșa, peste pazii și la coamă se adăugau scânduri decupate, așezate cu ornamentul orientat în sus.
Cele două pazii puteau fi suprapuse și terminate sub forma unui cap de cal sau puteau fi îmbinate una cu alta. Peste ele se fixa o altă scândură verticală, tăiată în forme diferite.
Timpanul decorat
Timpanul, format de triunghiul pantelor acoperișului, concentra cea mai bogată ornamentație.
Uneori rămânea deschis, iar din stradă puteau fi văzute năvoadele întinse la uscat în pod. Cel mai adesea era închis cu un perete din scânduri peste care se aplicau alte piese traforate.
Motivul preferat era pomul vieții, reprezentat cu ramuri laterale, lujer roditor central, păsări și frunze. În câmpurile rămase libere apăreau pești, evantaie și alte forme decorative.
O mică deschidere pentru luminarea podului putea fi integrată în compoziție. Unele goluri traforate aveau forma unor cai de mare.
Gospodăria tradițională dobrogeană
Organizarea gospodăriei varia de la un raion la altul și între comunitățile etnice. Chiar în cadrul aceluiași sat și al aceleiași populații, gospodăriile puteau fi modificate de la un an la altul.
Numărul acareturilor era redus. Cerealele se păstrau odinioară în gropi săpate în pământ, cu formă de pungă, ale căror suprafețe interioare erau arse. Ulterior, recoltele au fost depozitate într-o încăpere a casei sau transportate rapid către schelele dunărene și maritime. Magaziile speciale pentru cereale erau rare.
Chilia Veche. Interior de gospodărie cu împrejmuire joasă de piatră. Grajdul, legat în spatele casei, cuptorul de pâine din lut și porumbarul din nuiele sunt singurele acareturi.
Pătulele pentru porumb aveau și ele o răspândire limitată, fiind întâlnite mai ales în gospodăriile dunărene și în raionul Adamclisi.
Grajdul
Grajdul constituia unul dintre cele mai importante acareturi. Era construit din piatră aparentă sau tencuită, avea streașina joasă și era luminat uneori numai printr-o deschidere de aproximativ 30–40 cm.
În zonele mai bogate, volumul său putea depăși dimensiunile casei. Amplasarea grajdului era determinată de necesitatea supravegherii animalelor și de apărarea lor împotriva hoților și a lupilor.
În sudul Dobrogei, grajdul putea ocupa nivelul inferior al locuinței. În alte gospodării era lipit de casă și comunica uneori cu aceasta printr-o ușă directă.
Gospodărie tătărască, cu casa și acareturile în linie.
În gospodăriile tătărești, grajdul era așezat frecvent în fața casei, în câmpul vizual al proprietarului. În satele coloniștilor împroprietăriți după Primul Război Mondial, el se afla către fundul curții, perpendicular pe axul locuinței, dar la mică distanță de aceasta.
O altă soluție consta în așezarea grajdului în aceeași linie cu locuința, cele două fiind separate printr-un șopron pentru vehicule.
Amenajarea interioară era redusă la iesle. Pardoseala se realiza din pământ bătut.
Șoproanele și anexele mici
Șoproanele adăposteau vehicule și unelte agricole. Ele puteau continua grajdul, puteau fi construite separat sau puteau fi alipite casei ori unuia dintre acareturi prin prelungirea pantei acoperișului. De regulă, erau deschise pe una sau două laturi.
Unele gospodării aveau cotețe pentru păsări, cocine pentru porci și șoproane pentru pleavă. Aceste construcții nu urmau însă un tip constant, fiind realizate în forme diferite, în funcție de spațiul disponibil și de materialele aflate la îndemână.
Cuptorul de pâine și vatra exterioară
Cuptoarele de pâine lipite cu lut erau răspândite în gospodăriile dobrogene și prezentau forme variate.
Tipul complet era alcătuit din cuptorul propriu-zis pentru pâine, vatra folosită la pregătirea mâncării și un spațiu protejat prin ziduri împotriva vântului. Lângă aceste ziduri era construită o banchetă tot din lut.
Ilganii de Jos. Cuptor de pâine în gospodăria lui Constantin Damian, construit din lut, cu bolți înalte, în special hornul.
Fumul cuptorului se întorcea către gura de foc și vatră. Pentru evacuarea sa, deasupra se realiza o boltă ridicată la aproximativ 2–2,20 m, terminată printr-un coș în formă de piramidă, prevăzut cu orificii.
Cuptorul, vatra, pereții de protecție și banca formau o instalație gospodărească unitară, modelată din același material.
Ovidiu. Cuptor din lut alcătuit din trei părți: cuptorul de pâine boltit, hornul în trunchi de piramidă și adăpostul pentru gătit, acoperit în două ape, cu scânduri.
Împrejmuirile
În unele părți ale Dobrogei, gospodăriile erau delimitate către stradă prin ziduri din piatră legată cu lut.
Zidăria putea rămâne aparentă sau putea fi lipită integral. Uneori numai partea superioară era acoperită cu un amestec de lut și var stins, mai rezistent la ploaie.
Crucea. Cuptor din lut alcătuit din trei părți: cuptorul de pâine boltit, vatra pentru gătit sub hornul boltit în formă de piramidă și o platformă cu banchetă și zid de apărare.
În apropierea Dunării, în Deltă și în bălți, împrejmuirile erau realizate din trestie înfiptă vertical în pământ și împletită în partea superioară.
Materialele construcției dobrogene
Principalele materiale folosite erau piatra, lutul, lemnul, olanele și trestia. Dintre acestea, lutul a avut cea mai mare răspândire, iar tehnicile de preparare și aplicare au dobândit un nivel ridicat de specializare.
Lutul era folosit la pereți, mortare, tencuieli, pardoseli, învelitori, cuptoare, sobe, împrejmuiri și numeroase obiecte gospodărești. Diversitatea utilizărilor sale a dat arhitecturii dobrogene una dintre caracteristicile dominante.
Ciamurul
Amestecul de lut cu paie, ierburi fibroase, câlți sau pleavă era denumit ciamur.
Pentru cantitățile mici, materialele erau amestecate prin călcare cu picioarele. La lucrările mai mari, ciamurul era frământat cu ajutorul cailor.
Lutul trebuia să conțină puțin nisip, iar paiele trebuiau mărunțite. Erau potrivite mai ales resturile rezultate din treierarea grâului cu caii sau cu tăvălugul.
Pereții puteau fi construiți direct din ciamur, așezat în straturi succesive de aproximativ 20–25 cm. O altă tehnică presupunea turnarea amestecului în forme, uscarea calupurilor și folosirea lor sub formă de chirpici. Dimensiunea obișnuită a unui chirpici era de aproximativ 10 × 20 × 40 cm.
Ciamurul servea drept mortar pentru zidăriile din piatră, chirpici și cărămidă arsă. Era folosit la tencuirea pereților, la acoperirea împletiturilor din nuiele sau trestie, la pardoseli și la învelitorile de pământ.
Același material intra în construcția cuptoarelor de pâine, plitelor pentru gătit și sobelor de încălzit.
Din ciamur se realizau și împrejmuiri, bănci așezate la fațadele caselor lipovenești sau la baza gardurilor, în dreapta și în stânga porții, trepte, cotețe pentru câini și păsări, mici magazii pentru cereale și adăposturi pentru tizic.
Tizicul era format din turte de paie și bălegar, uscate vara la soare și folosite iarna drept combustibil.
Lutul cu bălegar și lutul cu var
Amestecul de lut și bălegar de cal era folosit la drișcuirea pereților și la sclivisirea prispelor, cuptoarelor și altor suprafețe.
Pentru zonele expuse apei de ploaie, varul era stins direct în lutul pregătit cu apă în exces. Amestecul rezultat se aplica pe părțile superioare ale împrejmuirilor din piatră sau chirpici și uneori pe pereții casei. Această compoziție se dovedise mai rezistentă la intemperii decât lipitura obișnuită.
Piatra
Piatra era folosită mai ales în raioanele Adamclisi, Negru Vodă și Medgidia. Din ea se construiau locuințe, acareturi și împrejmuiri.
Materialul era extras din canara satului sub forma unor lespezi cu laturi de aproximativ 30–50 cm și grosimi de 10–15 cm. Piatra era cioplită cu toporul și zidită cu ciamur în pereți de circa 40 cm grosime.
Zidăria îngrijită, alcătuită din rânduri regulate, putea rămâne aparentă. Pereții executați mai puțin uniform erau tencuiți cu ciamur.
În aproape întreaga Dobroge, piatra era folosită pentru fundații și socluri. Cărămida arsă avea o răspândire mai redusă și era zidită tot cu mortar de ciamur.
Pereții de nuiele și trestie
Pereții din nuiele sau trestie, acoperiți pe ambele fețe cu bulgări de ciamur, apăreau în apropierea Dunării, Deltei și lacurilor.
Tehnica nu era însă larg răspândită. Ea era folosită mai ales acolo unde trestia se procura ușor și unde construcțiile aveau un caracter ușor sau provizoriu.
Zidăria mixtă
O altă tehnică presupunea alternarea chirpiciului cu cărămida arsă pe o fundație din piatră.
Două sau trei rânduri de cărămidă erau intercalate între mai multe rânduri de chirpici, toate fiind legate cu ciamur.
Cărămida arsă era utilizată și la profilele de sub streașină. Uneori, arcele prispelor și ale ferestrelor erau construite din același material.
Meșterii dobrogeni puteau realiza însă și arce complicate numai din chirpici, fără folosirea cărămizii arse.
Fundațiile și adaptarea la teren
Fundațiile și soclurile din piatră aveau dimensiuni reduse și erau zidite cu lut. În numeroase situații, pereții din ciamur, chirpici, piatră sau zidărie mixtă erau așezați direct pe terenul curățat și nivelat sumar.
Casele tătărești urmăreau chiar micile ondulații ale solului. În locul corectării reliefului prin fundații înalte, construcția se adapta formei terenului.
Tencuielile și văruiala
Tencuiala se realiza din mortar de pământ amestecat cu pleavă sau paie tocate.
Peste acest strat se aplica un tinci din argilă și bălegar, la care se putea adăuga o cantitate mică de var. Pereții erau apoi văruiți, dar anumite suprafețe, în special soclul, puteau fi lăsate în culoarea naturală a tinciului.
Fațada rezulta astfel din contrastul dintre albul varului și tonurile pământii ale zonelor nevăruite.
Tavanele și Șarpanta
Tavanele aveau grinzi din lemn peste care se fixau scânduri și se așternea un strat de ciamur.
La partea inferioară se realiza o căptușeală din trestie, acoperită cu drișcuială de ciamur. Lemnul, trestia și lutul alcătuiau împreună un sistem care închidea spațiul interior și susținea umplutura podului.
Acoperișul era susținut de o structură din lemn rotund și relativ subțire.
Căpriorii erau fixați de grinzi la nivelul streașinii și se sprijineau pe scaune la coamă și în punctele laterale. Cantitatea redusă de lemn și lipsa pădurilor au impus folosirea unor elemente cu secțiuni mici.
Învelitoarea din olane
Olanele au fost întrebuințate în trecut pe o mare parte a teritoriului dobrogean. Meșterii tătari și turci le modelau și le ardeau pe loc, însă acest meșteșug a dispărut treptat.
Olanele se așezau fie pe o astereală și erau fixate cu ciamur, fie direct pe căpriori dispuși la distanțe egale cu lățimea unei piese.
În acest al doilea sistem, căpriorii erau alcătuiți din ramuri groase de aproximativ 6–10 cm. Peste ei se întindea un strat de paie, iar olanele erau potrivite în spațiile dintre elementele de lemn.
Învelitoarea din trestie
Bălțile Dunării, Delta și lacurile cu apă dulce din apropierea mării ofereau cantități mari de trestie. Materialul era folosit atât pentru acoperirea locuințelor, cât și a acareturilor.
Trestia se așeza în maldări, formând la baza învelitorii un strat de aproximativ 40 cm. Maldării erau fixați peste lețuri orizontale bătute pe căpriori la intervale de circa 80 cm și legați cu sârmă.
Sistemul cel mai răspândit era denumit în solzi sau pescăresc. Trestia mai subțire se așeza oblic pe lețuri. Învelitoarea astfel realizată putea rezista între 25 și 30 de ani.
Acoperișul putea fi reînnoit prin baterea din nou a trestiei și îndepărtarea capetelor putrezite. Sistemul în rânduri era folosit mai rar.
Coama era consolidată printr-o împletitură din trestie sau printr-un uluc din scânduri, uneori decorat.
Trestia mai era utilizată la împrejmuiri, la pereții adăposturilor pentru vehicule și unelte și la șoproanele destinate plevei.
Învelitorile din paie și coceni
La acareturile mici apăreau învelitori din paie sau coceni. Peste materialul vegetal se aplica un strat de ciamur, iar suprafața era apoi lipită.
Sistemul utiliza materiale aflate direct în gospodărie și era potrivit pentru construcțiile secundare cu dimensiuni reduse.
Pardoselile
Pardoseala obișnuită era din pământ. Suprafața era cămășuită cu o lipitură întinsă și netezită cu mâna.
Casele cu podele din scânduri sau din alte materiale erau rare. Întreținerea periodică a lipiturii făcea parte din activitățile gospodărești curente.
Continuitatea soluțiilor tradiționale
Planurile tradiționale ofereau soluții practice care puteau fi adaptate unor cerințe noi.
Casa lui Stan Cîță din Pantelimonul de Jos avea bucătăria amplasată în polată. Prin reorganizarea acestui spațiu se puteau integra o cămară și o spălătorie-baie.
Casa veche din Tuzla avea vestibul, două camere și bucătărie. În spațiul posterior ocupat la momentul documentării de grajd puteau fi adăugate baia și cămara.
Cruce veche de piatră sculptată, la margine de drum, în apropiere de Hîrșova.
Casele cu prispa formată prin retragerea zidului tindei, cele cu balcon și cele cu prispă numai pe o porțiune a fațadei reprezentau soluții economice, răspândite din sudul până în nordul Dobrogei.
În raionul Adamclisi, stâlpii subțiri ai prispelor urcau direct până sub streașină, iar balustrada joasă păstra fațada deschisă și luminoasă. Atunci când prispa era ridicată numai cu două sau trei trepte, balustrada putea lipsi, cum se întâmpla la unele case din nord.
Ferestrele grupate câte două pentru fiecare încăpere ofereau o altă soluție utilizată în numeroase construcții.
Dintre elementele ornamentale, stâlpul cu bulb și tăietură simplă putea fi preluat fără schimbarea structurii. În arhitectura lipovenească, folosirea celor două părți rezultate din decuparea unei scânduri demonstra o tehnică economică de ornamentare a paziilor și frontoanelor.
Caracterul arhitecturii tradiționale dobrogene
Arhitectura locuinței dobrogene s-a format prin adaptarea la lipsa apei, vânturile puternice, variațiile mari de temperatură, lipsa pădurilor și abundența locală a pietrei, lutului și trestiei.
Casa nu a evoluat într-o singură direcție. Planul matcă, bordeiul, locuința tătărească fără prispă, casa cu prispă retrasă, casa cu balcon, construcția cu chiler și casa cu etaj au coexistat și s-au transformat în raport cu comunitatea care le folosea.
Meșteșugul lutului a unit numeroasele forme arhitecturale. Ciamurul era simultan material pentru ziduri, mortar, tencuială, pardoseală, învelitoare și instalații gospodărești. Piatra extrasă din canarale locale completa construcția prin fundații, socluri, ziduri și împrejmuiri. Trestia și olanele răspundeau condițiilor de climă și resurselor oferite de bălți, Deltă și litoral.
Influențele balcanice, mediteraneene, românești de peste Dunăre, germane și rusești nu au rămas forme izolate. Ele s-au întâlnit cu materialele și tehnicile locale și au generat o arhitectură caracterizată prin ziduri albe, volume joase sau ridicate peste grajduri, prispe retrase, balcoane, acoperișuri din olane ori trestie și o ornamentație concentrată mai ales în lemnăria caselor lipovenești.
Bibliografie
Florea Stănculescu, Adrian Gheorghiu, Paul Stahl, Paul Petrescu, Arhitectura populară românească. Dobrogea, Editura Tehnică, București, 1957.
Știi mai multe despre Arhitectura caselor tradiționale din Dobrogea. Materiale, tehnici de construcție și meșteșuguri locale? Spune și altora!