Arhitectura caselor tradiționale din zona București. Materiale și tehnici de construcție
Regiunea București cuprindea o fâșie întinsă de-a lungul Dunării, între Olt și Ialomița.
Spre nord, limita urma o linie neregulată situată aproximativ la jumătatea distanței dintre poalele munților și fluviu, despărțind acest teritoriu de regiunile Pitești, Ploiești și Galați.
În cadrul cercetării au fost incluse și raionul Fetești din regiunea Constanța, precum și raionul Drăgănești, trecut ulterior la regiunea Pitești, deoarece arhitectura lor populară se apropia de cea întâlnită în regiunea București.
Dintre cele 16 regiuni administrative ale țării, aceasta era singura așezată în întregime în câmpie. Relieful uniform, circulația ușoară și ocupația dominant agricolă au contribuit la formarea unei arhitecturi populare relativ omogene, de la Olt până la Ialomița și din lunca Dunării până la podișul getic.
Pentru urmărirea variațiilor locale, teritoriul se împărțea în cinci subunități: împrejurimile Capitalei, până la aproximativ 10–15 km de oraș; zona lacurilor Tâncăbești, Snagov și Căldărușani; bazinul inferior al Argeșului; bazinul Vedei și Teleormanului; Bărăganul, de la lanțul lacurilor Mostiștei până la Dunăre.
Aceste subunități aveau în comun situația geografică, ocupațiile, sistemele constructive, distribuția încăperilor și organizarea gospodăriilor, diferențele fiind determinate mai ales de influențele urbane, de vechimea satelor și de evoluția tehnicilor de construire.
Cadrul geografic
Câmpia era formată din depozite maritime și lacustre de argilă și nisip, peste care se suprapuneau aluviuni fluviale și un strat de loess cu grosimi variabile.
Altitudinea scădea din nord-vest, de la aproximativ 120–130 m, către sud și est, unde ajungea la 40 m pe terasele joase ale Dunării. Sub acestea se întindea lunca fluviului, la altitudini de 15–30 m, brăzdată de brațe, privaluri și bălți.
Câmpia Română era fragmentată de văile râurilor și pâraielor. În vest, Oltul era însoțit de brațul Siul, care curgea paralel între Drăgănești și apropierea orașului Turnu Măgurele. Călmățuiul, unit cu Urluiul, alimenta balta Suhaia. Vedea și Teleormanul se vărsau într-o succesiune de bălți din lunca Dunării, între Zimnicea și Giurgiu: Calota, Fațana, Plămănaru, Toana lui Tasun și Mahăru.
Argeșul străbătea regiunea de la nord-vest către sud-est și primea pe dreapta Neajlovul, Dâmbovnicul, Glavaciocul și Câlniștea, iar pe stânga Sabarul, Ciorogârla, Dâmbovița și Colentina.
Mostiștea era alcătuită dintr-un lanț de lacuri și mlaștini unite printr-un fir de apă care se întrerupea vara și se termina în marile lacuri Spanțov și Boian, lângă Dunăre.
Ialomița traversa Bărăganul de la vest la est, debitul său diminuându-se prin evaporare, lipsa precipitațiilor, infiltrații, absența afluenților și utilizarea apei pentru irigații.
Mogoșoaia. Casă cu prispă, tindă, două camere și două polate, având deasupra pătul și magazia, cu balcon în față, peste prispă.
Numeroase bălți se formau de-a lungul pâraielor în vechi meandre, cunoscute sub numele de belciuge. Alte lacuri erau independente, între acestea numărându-se Greaca, Călărași și Vlădeni. La nord, lacurile Tâncăbești, Snagov și Căldărușani formau o unitate hidrologică distinctă.
Între Călărași și gura Ialomiței, brațul Borcea închidea un teritoriu cu bălți, mlaștini și privaluri, supus periodic inundațiilor, dar bogat în culturi, fânețe și pășuni.
Așezarea satelor
Satele s-au format în general în apropierea apelor, pe văile râurilor, pe marginile lacurilor și mai rar în câmp deschis. Alegerea locului răspundea nevoii de apă și protecției împotriva vânturilor.
Așezările se înșirau de-a lungul cursurilor de apă și al drumurilor care urmăreau văile. În regiune se întâlneau trei tipuri principale de sate.
Domnești. Gospodărie în linie. Casa are stâlpi de lemn ciopliți, cu urme de decorație în tencuială.
Primul tip era satul liniar, cu gospodăriile dispuse de-a lungul unui drum aflat pe vale sau în câmpie.
Al doilea era satul adunat cu ulițe neregulate și curți de forme diferite, specific așezărilor vechi de peste un secol, formate înaintea împroprietăririlor din 1851 și 1864.
Al treilea era satul adunat cu străzi drepte, intersectate de obicei în unghi drept. Aceste așezări noi erau trasate după un plan, iar gospodăriile aveau loturi dreptunghiulare și regulate.
Gospodăria tradițională
La început, gospodăriile aveau suprafețe cuprinse între aproximativ 3.000 și 5.000 m². Împărțirea succesivă prin moștenire s-a făcut în lungime, pentru ca fiecare parcelă să păstreze accesul la uliță.
În urma acestor divizări, loturile au ajuns frecvent la lățimi de 15–20 m și adâncimi de 70–80 m.
Cocioc. Casa lui Tănăsică Dumitrescu. Casă veche cu învelitoarea inițială din șiță. Arcadele prispei arată influența arhitecturii populare din regiunea Pitești. Casa are prispă și balcon ieșit în afară la intrare.
Dispunerea construcțiilor era relativ constantă în întreaga regiune. Casa se așeza cu latura îngustă spre stradă, retrasă cu aproximativ 4–10 m față de aliniament.
În fundul curții, în aceeași direcție cu locuința, se aflau acareturile. Grajdul era însoțit de un șopron, iar deasupra se ridicau magazia și pătulul, prevăzut cu cerdac în față. Gospodăria mai cuprindea coteț pentru păsări, cocină pentru porci și, aproape întotdeauna, o bucătărie de vară în fața casei.
Cazurile în care locuința era așezată cu prispa spre stradă erau rare. În asemenea gospodării, acareturile puteau fi dispuse perpendicular pe uliță, în fața casei sau în fundul curții.
Plosca. Casa lui Nicolae Cătrună. Polata din spatele casei servește și ca bucătărie de vară.
Bucătăria de vară
Bucătăria de vară s-a dezvoltat dintr-un cuptor de pâine și o vatră, inițial libere sau adăpostite sub un șopron improvizat.
Cu timpul, șopronul era închis cu pereți de paiantă. Uneori se adăuga și o încăpere destinată bătrânilor familiei, denumită camera pentru „ăi bătrâni”.
Ghermănești. Casa lui Constantin Nicolae, construită în 1954, având prispa cu traforuri, pereții tencuiți, șprițuiți și colorați, precum și un frumos acoperiș din trestie.
Această evoluție transforma o instalație gospodărească sezonieră într-o construcție secundară, folosită pentru pregătirea hranei și pentru locuire.
Grădina și spațiul din jurul casei
Între casă și stradă se afla aproape întotdeauna o grădiniță cu flori. Plantele ornamentale erau cultivate și în ghivece așezate pe balustrada prispei, pe policioare prinse de stâlpi sau pe pervazurile interioare ale ferestrelor.
În spatele curții cu acareturi se întindea grădina de zarzavat și pomi.
Snagov. Casă nouă la intrarea în sat, având prispă parțială cu stâlpi de zidărie și arce; se menține învelitoarea din trestie și văruiala albă.
Gospodăria se organiza astfel în succesiune: grădinița spre stradă, casa, curtea cu anexele și, în fundul lotului, terenul cultivat.
Materialele și tehnicile de construcție
Materialul disponibil în întreaga regiune era lutul, un pământ argilo-nisipos care putea fi prelucrat în mai multe forme.
Vechile sisteme constructive utilizau aproape exclusiv resurse locale și erau executate de meșteri din sat sau din localitățile apropiate. După al Doilea Război Mondial, ele au început să fie înlocuite treptat prin tehnici urbane și materiale considerate mai durabile, precum betonul, cărămida arsă și țigla.
În arhitectura tradițională, lutul era folosit sub formă de pământ bătut, ciamur, chirpici, umplutură pentru paiantă, tencuială și lipitură de pardoseală.
Pereții din pământ bătut
Pentru ridicarea zidurilor din pământ bătut se îndepărta stratul vegetal, apoi se scotea pământ din adâncime. Acesta era folosit cu umiditatea sa naturală, fără alte adaosuri.
Fundațiile puteau fi realizate din beton, zidărie de piatră, cărămidă arsă sau chiar din pământ bătut. Adâncimea lor era de aproximativ 80–100 cm, puțin sub nivelul de îngheț al solului.
Zidurile aveau grosimi cuprinse între 50 și 80 cm, iar fundațiile între 70 și 100 cm.
Cofrajele tradiționale se realizau prin înfigerea unor stâlpi de lemn pe marginile viitorului zid, la distanțe de aproximativ 1,50 m. Aceștia susțineau scânduri late de 20–25 cm și groase de 3–4 cm.
Pământul era transportat cu postavile, adică albii, sau cu tărgi. Se așeza în cofraje în straturi de aproximativ 20 cm și se bătea cu maiuri din lemn până când stratul se reducea la 10–12 cm.
După completarea unui rând pe întregul contur al construcției, scândurile se mutau mai sus, iar operația continua până la atingerea înălțimii necesare.
Gruiu. Casa lui Gheorghe Dinu, zis Bîrnoiu, veche de 30–40 de ani. Chilerul este în spate; pereții au o culoare închisă și o dungă albă împrejurul ferestrelor și ușilor; balustrada are două registre, dintre care cel de sus are tăieturi, ca în regiunea Ploiești.
Tiparele mobile
Pentru reducerea numărului de stâlpi și a lungimii cofrajelor, s-au folosit ulterior tipare mobile alcătuite din două panouri din scânduri, lungi de 2,50–3 m și late de 40–50 cm.
Panourile erau așezate de o parte și de alta a zidului și menținute la distanța necesară cu pene din lemn sau fier.
Tiparele se mutau succesiv în lungul peretelui, iar pământul era bătut în straturi orizontale, rezultând blocuri compacte de zidărie.
Golurile pentru uși și ferestre nu se formau în timpul baterii pereților. Ele erau tăiate după terminarea zidurilor.
Legarea zidurilor din pământ
Pentru limitarea crăpăturilor și pentru o mai bună legătură între straturi, la fiecare trei sau patru rânduri verticale se așezau nuiele în lungul zidului. Aceste întăriri erau folosite mai ales la colțuri.
La partea superioară se așezau scânduri de grosimea celor utilizate la cofraj, pentru a distribui uniform greutatea grinzilor tavanului și a acoperișului.
Sistemul de construcție a pereților din pământ bătut.
Pereții din pământ bătut puteau rezista între 100 și 200 de ani atunci când erau întreținuți corespunzător și ofereau o bună izolare termică.
Ciamurul bătut în tipare
Ciamurul era un amestec de pământ argilo-nisipos, apă și paie tocate sau rămase de la treieratul cu cai ori cu mașina.
Bătut în tipare, el forma ziduri cu grosimea de aproximativ 40 cm și cu proprietăți apropiate de cele ale pereților din pământ bătut.
Diferența principală privea ritmul lucrului. Zidurile din pământ simplu trebuiau bătute continuu și cât mai repede, pentru obținerea unei mase omogene. La ciamur, după fiecare strat se lăsau două sau trei zile pentru uscare.
Chirpicii
Chirpicii se obțineau prin introducerea ciamurului în tipare cu dimensiuni de aproximativ 20 × 20 × 40 cm. Calupurile erau uscate la soare, asemenea cărămizilor, apoi zidite cu mortar realizat tot din ciamur.
Tehnica permitea pregătirea materialului înainte de ridicarea pereților și o organizare mai regulată a zidăriei.
Pereții de paiantă
Paianta era unul dintre cele mai răspândite sisteme constructive.
Structura era alcătuită din stâlpi verticali cu grosimi de 15–20 cm, așezați la distanțe de 1,20–1,50 m. Aceștia puteau fi înfipți direct în pământ sau îmbinați în tălpi groase din lemn, care formau temelia casei.
Tălpile erau sprijinite pe fundații de beton, cărămidă arsă, piatră sau pe butuci de lemn îngropați.
La partea superioară, stâlpii erau legați printr-o grindă orizontală, peste care se așezau grinzile tavanului și structura acoperișului.
Pe ambele fețe ale scheletului se fixau orizontal lați, despicături de lemn sau nuieloaie, adică nuiele mai groase și crengi, dispuse la intervale de 10–15 cm.
Spațiul dintre cele două rânduri era umplut cu ciamur, îndesat cu mâna sau cu o bucată de lemn.
Uscarea și tencuirea paiantei
Pereții erau lăsați să se usuce timp de două sau trei săptămâni.
După uscare, pe ambele fețe se aruncau bulgări de ciamur, care erau întinși cu mâna sau cu drișca. Operația purta numele de bulgărire.
Peste acest strat se aplica o lipitură subțire de pământ, întinsă manual. Ultima etapă era văruirea.
Fisurile apărute în tencuială erau reparate periodic prin reluarea lipiturii și a văruielii.
Pereții de gard
Un sistem apropiat de paiantă era folosit pentru pereții de gard.
Stâlpii erau mai deși sau erau completați prin elemente verticale mai subțiri. Între ei se împleteau nuiele puțin mai groase decât cele folosite la coșuri, dispuse într-o rețea mai rară.
Împletitura era apoi acoperită cu ciamur prin bulgărire.
Pereții de gard și paianta reprezentau cele mai frecvente tehnici de construire din regiune. Cărămida arsă avea o răspândire mai redusă în vechile construcții, dar utilizarea sa a crescut în perioada modernă.
Țepeș Vodă. Casa lui Ion P. Soare, cu balustrada prispei împărțită pe înălțime în două părți egale, din care cea superioară are tăieturi.
Planșeele
Planșeele se executau din grinzi de lemn cioplite, de secțiuni relativ reduse, așezate la distanțe de aproximativ 60–80 cm. Peste grinzi se puneau scânduri, iar deasupra se așternea un strat de ciamur.
Într-o variantă specifică regiunii, grinzile și scândurile rămâneau aparente în interior. Ele erau spoite cu lut și păstrate în culoarea naturală sau erau văruite.
În alte cazuri, între grinzi se introduceau despicături de lemn, margini de scândură sau grătare din nuiele, peste care se îndesa ciamur. La partea inferioară, tavanul era lipit cu același material și finisat cu lut amestecat cu var.
Pardoselile
Pardoseala încăperilor, a tindei și a prispei era realizată din lut.
Suprafața se nivela și se finisa prin lipitură întinsă cu mâna. Întreținerea presupunea refacerea periodică a stratului de uzură.
Acoperișul
Șarpanta se executa din lemn rotund provenit din resurse locale, cioplit sau necioplit.
Lemnul de brad ecarisat era folosit mai rar și era procurat din depozite.
Structura acoperișului se sprijinea pe pereți prin intermediul grinzilor și scândurilor așezate la partea superioară, care repartizau sarcina pe zidurile din pământ sau paiantă.
Călugăreni. Casa lui Vasile Cristu, cu camerele așezate în unghi și prispă parțială; învelitoare din șiță, rar întâlnită în regiune.
Casele de locuit. Casa joasă de câmpie
Condițiile climatice au determinat predominanța caselor joase, cu un singur nivel.
Dezvoltarea lor s-a făcut treptat, în funcție de posibilitățile economice ale gospodăriei și de creșterea familiei.
Bordeiele dispăruseră din regiune la momentul cercetării, deși cu aproximativ un secol înainte reprezentau majoritatea locuințelor țărănești. Păstrarea lor în memoria locuitorilor și în monografiile locale arăta amploarea vechii răspândiri.
Prispa
Toate casele satelor din regiune aveau prispă, inclusiv locuințele cele mai modeste.
Prispa ocupa de obicei întreaga latură lungă a casei. Nu rareori se întorcea și pe capătul îngust orientat spre stradă.
Ea asigura accesul în tindă și camere, proteja fațada și forma un spațiu de lucru și odihnă legat direct de curte.
Balustrada putea susține ghivece, iar stâlpii ofereau locuri pentru policioare cu flori.
Casa cu tindă și o cameră
Tipul cel mai simplu era alcătuit din prispă, tindă și o singură cameră de locuit.
Casele cu o singură încăpere, fără tindă, apăreau doar accidental.
Tinda organiza accesul și separa spațiul exterior de camera principală.
Casa matcă
Forma dominantă era casa cu prispă, tindă și două camere, cunoscută drept casa matcă.
Tinda ocupa poziția centrală, iar camerele se aflau de o parte și de alta. Planul permitea folosirea diferențiată a încăperilor și constituia baza dezvoltărilor ulterioare.
Polata
Plosca. Casa lui Nicolae Cătrună. Polata din spatele casei servește și ca bucătărie de vară.
La tipurile de bază se adăuga frecvent o polată, denumită și aplecătoare sau magazie.
Ea putea fi construită odată cu locuința sau adăugată ulterior. Se amplasa lateral, în spatele casei sau simultan pe una dintre laturi și pe spate.
Polata prelungea panta acoperișului și oferea spații suplimentare pentru depozitare, activități gospodărești ori funcțiuni secundare.
Dezvoltarea liniară
Extinderea obișnuită a casei se realiza în lungime, prin adăugarea unei noi camere de-a lungul prispei.
Această soluție păstra organizarea inițială și permitea mărirea locuinței fără modificarea radicală a accesului și a acoperișului.
Mogoșoaia. Casa lui Dumitru Mitilineu. Acoperișul a fost din șiță, peste care s-a așezat ulterior tablă. Casa formează, prin proporțiile și elementele ei componente, un adevărat muzeu de artă populară: stâlpi ciopliți, pazie traforată, parmaclâc cu scânduri împodobite cu tăieturi, ornamentație în tencuială cu motive variate, zugrăvite în culori vii.
Dezvoltarea în adâncime era specifică gospodăriilor înstărite și caselor boierești. Tinda se prelungea către fund, iar de o parte și de alta se adăugau alte două camere.
Casa cu încăperile în unghi
După al Doilea Război Mondial a apărut un nou tip de distribuție, în care încăperile erau organizate în unghi.
Această formă se îndepărta de dezvoltarea liniară tradițională și introducea un plan mai apropiat de construcțiile urbane moderne.
Evoluția arhitecturii rurale
Construcțiile ridicate după război se deosebeau vizibil de cele vechi prin materiale, dimensiuni și concepția spațiului interior.
Betonul, cărămida arsă și țigla au înlocuit treptat pământul bătut, chirpiciul, paianta și vechile învelitori. Totodată, tehnicile executate de meșterii locali au fost abandonate în favoarea sistemelor urbane.
În apropierea Capitalei, influențele orășenești au pătruns direct în arhitectura satelor, în timp ce unele forme rurale, în special prispa și pridvorul, au continuat să fie întâlnite în vechile case de la periferia Bucureștiului.
Casele vechi din Mogoșoaia păstrau o bogată ornamentație în tencuială, iar la Snagov se întâlneau traforuri din lemn cu forme variate, elemente care diferențiau local arhitectura unei regiuni altfel unitare prin plan, materiale și tehnici de construire.
Caracterul arhitecturii tradiționale din regiunea București
Arhitectura populară a câmpiei s-a bazat pe câteva elemente constante: casa joasă, prispa amplasată pe latura lungă, tinda, una sau două camere, polata și dezvoltarea liniară.
Gospodăria era organizată pe un lot lung și îngust, cu locuința retrasă de la stradă, acareturile în fundul curții și grădina în continuarea acestora.
Lutul a constituit principalul material de construcție. Din el se realizau zidurile din pământ bătut, ciamurul, chirpicii, umplutura paiantei, tencuielile, tavanele și pardoselile. Lemnul forma scheletul pereților, planșeele și acoperișul, iar piatra, cărămida și betonul erau utilizate în fundații și, treptat, în construcțiile noi.
Meșterii locali stăpâneau tehnici distincte de batere a pământului, realizare a cofrajelor, armare cu nuiele, împletire a pereților de gard, bulgărire, lipire și văruire. Aceste procedee au permis ridicarea unor case care puteau rezista peste un secol și care asigurau o bună protecție termică în climatul de câmpie.
Bibliografie
Florea Stănculescu, Adrian Gheorghiu, Paul Stahl, Paul Petrescu, Arhitectura populară românească. Regiunea București, Editura Tehnică, București, 1958.
Știi mai multe despre Arhitectura caselor tradiționale din zona București. Materiale și tehnici de construcție? Spune și altora!