Sărbătoarea Sfântului Ilie (20 iulie) – divinitate a focului și dușman neînfricat al forțelor malefice

În fiecare an la data de 20 iulie creștinii îl sărbătoresc pe Sfântul Mare Proroc Ilie Tesviteanul, unul dintre cei mai mari proroci din Vechiul Testament.

Ca reprezentare mitică în panteonul popular românesc, Sfântul Ilie este cunoscut și ca Sântilie și este perceput în dubla ipostază de divinitate a focului și soarelui, și dușman neînfricat al forțelor malefice.
În Dicționarul de mitologie română, Ion Ghinoiu arată că simbolurile prin care Sântilie se definește ca un autentic zeu solar sunt ușor de recunoscut: trăsura cu roțile de foc şi caii înaripați; biciul şi săgețile de foc, tunetele, trăsnetele şi fulgerele cu care luminează cerul înnorat; subordonarea şi ierarhizarea divinităților aducătoare de arșiță şi foc în luna lui Cuptor, multe din acestea fiindu-i surori (Pârliile, Panteliile), fraţi (Ilie Pălie, Pantelimon), sau simpli vizitii la carul lui ceresc (Foca). Ca divinitate solară şi meteorologică, Sântilie provoacă incendiile în verile toride, produce tunetele, fulgerele şi trăsnetele în timpul furtunilor, leagă şi dezleagă ploile, hotărăşte unde şi când să dea grindina.

În ceea ce privește lupta sa necontenită cu forțele malefice, potrivit credințelor populare, Sântilie cutreieră norii, tună (durduie, duduie, huruie, bubuie), fulgeră şi trăsneşte în stânga şi dreapta dracii cu biciul lui de foc. Speriați, aceștia se ascund pe Pământ: prin pomi, pe sub streșina caselor, în turlele bisericilor şi chiar în corpurile unor animale, în special câini şi pisici. Dorind să nu-i scape nici unul, Sântilie trăsneşte şi arborii, oamenii, vitele, casele, bisericile în care s-au ascuns dracii.

Lupta lui Sântilie cu dracii este descrisă într-un mod cu totul pitoresc, dar reprezentativ pentru mentalul popular, de către Marcel Lapteș în lucrarea Anotimpuri magico-religioase. Schițe etnografice, în care sunt prezentate tradiții și obiceiuri din Țara Hațegului, Ținutul Pădurenilor, Țara Zarandului, Ținutul Orăștiei, Valea Mureșului și Ținutul Momârlanilor din Valea Jiului.

Astfel, în satul Tâmpa din comuna Băcia – județul Hunedoara, circulă în repertoriul cetelor de colindători un text interesant intitulat „La mijlocul cerului”, care relatează personalitatea fantastică a Sf. Ilie, alungătorul diluviilor distrugătoare și a norilor negri (diavolii), pretextul fiind acela al furtului Lunii și Soarelui:

„În mijlocul cerului / șade-un Zeu cu Dumnezeu / Cu toți sfinții după el; / Și din grai aşa grăiare:/ – Cum stai doamne și prânzești / ªi la Rai nu te gândești? / Că Iuda s-o viclenit / și cheile le-o găsit / și Raiu l-o descuiat, / Ce-o fost bun tãt o luat / Ce-o fost rău tãt o prădat / Luat-o luna cu lumina / Soarele cu răzălere; / Dumnezeu dac-auzea / De la masă sus sărea / și din grai aşa grăia: / – Alei slugile mele / Care din voi s-o afla / Să se bată cu Iuda? / Nime-n lume nu s-afla / Să se bată cu Iuda / Doar Ilie s-o afla: / – Eu Doamne că m-oi afla / Să mă bat cu Iuda / Dacă tu mie mi-i da / Calul tău, armele tale / Trăsnetul de primăvară / Fulgerul de către seară. / – Eu, Ilie ți le-oi da / Numai de le știi purta; / și Ilie s-apucă / De tuna, de fulgera / Dracii, pe tăți îi pușca”.

Această imagine de adevărat zeu al tunetului și fulgerului, luptător exemplar împotriva Diavolului, este foarte bine întipărită în mentalul popular ca fiind deosebit de importantă pentru dezvoltarea în continuare a vegetaţiei, încât sărbătoarea de o zi (20 iulie) este amplificată pe o întreagă săptămână, prin prelungire, identificată cu Pârliile, perioadă de arșiță, foc și boli specifice verii. Pentru a contracara aceste fenomene, țăranul trebuia să respecte o serie de interdicții care să-l apere de rele.

În lucrarea Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic, Tudor Pamfile descrie Pârliile ca fiind „trei divinităţi, surori cu Sântilie, care distrug (pârlesc) recoltele oamenilor care nu respectau zilele lor, 20-22 iulie”. Totodată, referitor la datinile și credințele românilor de Sântilie, arată că „în ajunul acestei zile fetele se duceau noaptea pe ogoarele semănate cu cânepă, se dezbrăcau şi, goale, se tăvăleau prin cultură, apoi se îmbrăcau şi se întorceau acasă. Iar dacă peste noapte ele visau cânepă verde, acesta era semn că se vor mărita cu flăcăi tineri şi frumoși; dacă în vis vedeau cânepă uscată, se zicea că se vor mărita cu oameni bătrâni”.

Potrivit lui Tudor Panfile, există credința aproape pretutindeni că la Sântilie „vin morții pe la casele lor, și mai ales copii pe la casele părintești”. Ca urmare, femeile chemau copii străini sub un măr, pe care îl scuturau ca să dea de pomană merele căzute.

Astfel, se considera că morții se veselesc. În unele sate din Bucovina, ca și în Moldova, femeile duc la biserică lapte și vin, iar peste zi fac praznice pentru cei morți. În alte sate din aceeași zonă etnofolclorică se duc la biserică și „blide cu felurite mâncări, cari sunt sfințite de preot și apoi se împart ca pomană pentru sufletul morților. Aceste blide sunt împodobite cu flori”. În Banat, la Moșii de Sântilie se dă de pomană, printre altele, și cucuruz (porumb) fiert.

În popor, Sântilie mai este numit și „sfântul albinelor”. Potrivit unei legende din satul Mihăiești, comuna Dobra – județul Hunedoara, „într-o zi Sf. Ilie, după ce-o trăsnit o mulțime de draci o poposit la o prisacă să se odihnească și nicio albină nu l-o înțepat, atuncea o zis: voi îți fi în grija mé de atuncea tăți stuparii o țân ca să nu le trăsnească stupii”.
În această zi apicultorii recoltează mierea de albine, activitate numită şi retezatul sau tunsul stupilor. Așa cum arată Ion Ghinoiu în lucrarea Sărbători și obiceiuri româneşti, retezatul stupilor era, în Moldova şi Bucovina, o adevărată sărbătoare a recoltei, când rudele, vecinii şi prietenii gustau fagurii cu miere şi beau țuică îndulcită cu miere. Masa festivă, încărcată cu alimente rituale menite să aducă prosperitate prisăcii, se transforma într-o frumoasă petrecere cu cântec şi joc care dura până seara târziu sau chiar până a doua zi.

De asemenea, tunderea mieilor în preajma zilei de Sântilie era o activitate practică dar şi o întâlnire mult așteptată de ciobani cu soțiile şi drăguțele lor. În condițiile tradiționale, când femeia „nu avea ce căta în urma oii“, soțiile proprietarilor de oi puteau urca la stână numai în preajma zilei de Sântilie pentru „mițuirea“ (tunderea) mieilor.

Oile şi berbecii se tundeau înainte de urcarea la stână, de obicei, între Sângeorz şi Rusalii, întrucât după această dată „intră mustăreaţa din lâna cea bătrână în carnea oii, şi apoi miroase carnea, dar afară de aceasta pornind lâna nouă, aşa e de tare lâna, încât nu se poate tunde“. Astfel, mițuitul mieilor era prima întâlnire a ciobanilor cu nevestele şi drăguțele lor după urcarea turmelor la munte.

Spre deosebirea de Mărginimea Sibiului şi Țara Oltului de la nord de Carpați unde femeia a ajuns, începând din secolul al XlX-lea, chiar să conducă treburile stânei, la stânele de pe latura sudică a munților ciobanii nu aveau voie să coboare în sat şi nici să fie vizitați de parte femeiască până la Sântilie. Pentru prosperitatea turmei, ei trebuiau să rămână „curați“ şi să nu vadă trup de femeie.

Potrivit lui Ion Ghinoiu, acolo, pe munți, mai aproape de cer şi soare, ciobanii celebrau miezul sezonului pastoral la 20 iulie (Sântilie) printr-o petrecere câmpenească populară (cunoscută și ca nedeie). Vechimea nedeilor păstorești, care a devenit sinonimă cu Sântilie, este impresionantă, aceasta fiind atestată documentar încă din anul 1373.

Cu siguranță că la aceste sărbători montane se desfăşurau ceremonii complexe dedicate soarelui care, deși se afla în acea perioadă a anului la mare înălțime pe cer, intra într-un declin neîntrerupt până la solstițiul de iarnă. Nedeile au asimilat însă alte funcții sociale, cum ar fi schimbul de produse sau petrecerile pentru tineret.

Deși nedeile au coborât de mult în satele de la poalele munților, locurile lor de desfășurare sunt ușor de identificat după toponimia carpatică: Nedeia, Sântilia, Nedeiuţ, Nedeuţa, Nedeiţele etc., însumând, laolaltă, numele a peste 60 de locuri. Indiferent că se numeau Sântilii, bâlciuri, nedei, „târguri de fete“, acestea au funcționat atât ca târguri la care se vindeau în special produse pastorale şi se cumpărau produse necesare stânei, cât şi ca petreceri pentru tineret. Semnificația istorică a nedeilor pastorale se leagă de vechimea şi rolul lor în stabilirea legăturilor economice, matrimoniale, culturale dintre românii de pe cei doi versanți ai Carpaților.

Coborâte de pe munți, nedeile şi Sântiliile au sporit ca număr; fiecare sat şi-a instituit nedeie proprie (Țara Hațegului) şi, adesea, acestea şi-au schimbat numele (rugă, govie, hram). Totuși, prestigiul lor pastoral avea să dăinuie până spre începutul secolului al XX-lea, când fetele din unele sate, de pildă Zăbala din județul Covasna, erau „băgate în horă“, căpătând astfel statutul de „fată mare bună de măritat“, numai de feciorii coborâți de la stână în ziua de Sântilie.

Obiceiul cerea ca înainte cu o zi de „hora Sântiliei“ feciorul care-şi băga drăguța în joc să-i facă cadou o furca de tors, frumos sculptată şi o „cocuţă“ modelată în tipar de caș. Fetele așteptau cu mare neliniște Hora Sântiliei, întrucât cele care nu erau băgate acum în joc aveau să privească hora de pe margine încă un an şi tot atâta, cel puţin, până la căsătorie.