23 aprilie – Sărbătoarea Sfântului Gheorghe. Obiceiuri populare de Sângeorz

Cu dată fixă în calendarul popular și calendarul creștin ortodox, sărbătoarea Sfântului Gheorghe (Sân-George, Sân-Georgiu sau Sângeorzul) din 23 aprilie este o dată importantă și în calendarul agricol și pastoral.

Așa cum arată etnograful Simion Florea Marian, „după credința generală a românilor, Sân-Georgiul este capul primăverii, și ca atare înverzitorul întregii naturi și semănătorul tuturor semințelor”. Legat de această credință el descrie obiceiul „Rugului” din seara de Sân-George, potrivit căruia «pretutindeni în Bucovina se pun pe vârful stâlpilor de la porți ți portițe, precum și pe cornurile streșinilor de la case, înaintea ușilor de la acestea, lângă ușorii ușilor și prin tinzi, câte o glie sau brazdă verde în forma unui pătrat, în care se află împlântată câte o ramură verde de rug sau de răchită.

Atât glia aceasta cât și ramura dintr-ânsa însemnează, după unii, că în ziua de Sân-George descuie Dumnezeu pământul, care rămâne apoi descuiat până la Sî-Medru (Sfântul Dumitru – n.n.), după alții ca semn că a sosit și a început mult dorita și așteptata primăvară, și iarăși după alții că în dimineața acestei zile pornește Sfântul George călare de încheie toți codrii, toate fânațele și toată verdeața câmpului, iar de către seară să știe unde are să tragă de mas. În Muntenia, comuna Zănoaga, se duc în ajunul Sfântului Gheorghe flăcăi, bărbați, tineri, fete și femei „la câmp și taie crăci de tufan, și cu deosebire de păr” și, aducându-le acasă, „le pun la ușa casei sau a bordeiului, la pătul, la magazie, la staul, la poartă, în sfârșit caută astfel ca să nu mai rămâie nici un loc neîmpodobit cu verdeață. Tot așa și spre același scop, ca semn de primăvară, fac și românii din Moldova (…)

În Transilvania e datina de a se pune rug verde și leuștean la poartă, la uși și la ferești, precum și la ușile și obloanele grajdurilor, nu numai ca semn că a sosit primăvara, ci totodată și ca să nu se apropie strigoaicele și să ia laptele de la vaci. Tot spre acest scop se aduce și se pune pe rug, sau frunză de fag ori de gorun și de către românii din Banat. Dacă cineva a uitat a pune rug verde și leuștean la porți, uși și ferești, se crede că vin strigoaicele, se pun călare pe vaci cu fața către coadă și le iau laptele. În fine, mai este de amintit că o seamă de românce din Bucovina, atât gliile cât și rămurelele cele verzi dintr-însele le strâng și le păstrează peste an. Rămurelele le întrebuințează ca leac contra frigurilor sau tăindu-le mărunțel le pun în hâlbe (lături – n.n.) și le dau vacilor mulgătoare ca să le mănânce, parte ca să dea lapte și parte ca să nu se apropie strigoaicele de dânsele. Gliile însă le pun în cuibarele cloștelor spre apărarea puilor, ca aceștia să nu piară în găoace când tună».

Astfel de datini se întâlnesc și în Ținutul Pădurenilor și Țara Hațegului din Județul Hunedoara, acestea fiind descrise de etnograful Marcel Lapteș. Potrivit acestuia, « în satele noastre se mai păstrează încă o serie de credințe, datini și obiceiuri, legate de sărbătoarea Sfântului Gheorghe (…) Menirea sărbătoririi acestei zile era de a apăra vitele de „moroane și strigoi” (ființe malefice).

Astfel se puneau la ușile grajdului diferite plante magice: salcie, corn, orice lemn înverzit, leuștean verde, urzici, precum și mărăcini sau spini pentru a opri intrarea acestora. În comunele Toplița, Bunila și Cerbăl, se ungeau ugerele vitelor cu leuștean tocat în untură, pentru a păstra laptele. În satele păstorești din Țara Hațegului erau mai multe practici de apărare a oilor din gospodărie împotriva lupilor. Astfel, gospodarii din sat dădeau un miel de pomană, ca acesta să fie al lupilor, ca „să nu rupă turma”. Sătenii din Meria, comuna Lunca Cernii dau și astăzi un miel celui mai sărac din sat, ca pomană „pentru Sântu Gheorghe, stăpânul lupilor”.

În ajunul Sângeorzului, aproape de timpurile noastre, sătenii din Văile Goagiului și Mureșului nu dormeau, deoarece se credea că astfel vor fi vioi și sănătoși tot anul. În satele Dumbrăvița, Săcămaș și Brâznic, oamenii puneau o brazdă de iarbă pe stâlpul porții în care înfigeau o rămurică de răchită, iar a doua zi dimineață, pe rouă, flăcăii se băteau cu urzici spre a fi harnici și iuți tot anul.

Marcel Lapteș prezintă și o legendă din Țara Zarandului, conform căreia, «în noaptea de Sângeorz, strigoaicele în număr de 9 sau 12, se adunau la hotar și se vorbeau la ce case să meargă pentru „a fura somnul copiilor, visul fetelor și norocul băieților”. Nu reușeau peste tot, pentru că unde găseau leuștean și busuioc pe prag nu puteau intra și atunci, de ciudă, se prefăceau în abur și intrau prin gaura ușilor în grajd, unde luau laptele de la vaci».

La rândul său, Antoaneta Olteanu descrie o serie de rituri agricole şi pastorale specifice zilei Sfântului Gheorghe, printre acestea și un obicei întâlnit pe Valea Bistrei, județul Caraș-Severin: « De Sângeorz fiecare familie face niște colaci din pâine nedospită, fără unsoare, copți în țest. Se face câte un colac pentru fiecare casă sau unul pentru toate oile. Colacii sunt duși acolo unde se mulg vitele sau oile. Găleata în care se mulge se împodobește cu ramuri de salcie, din care se face cunună împrejurul ei. Colacul este stropit cu lapte la mulsoare. După ce colacul este umezit bine, păcurarul sau cel care mulge vaca își ia un ortac. El apucă pe sub oaie sau vacă de acest colac. Păcurarul spune: „cucu!“, celălalt răspunde: „răscucu!“ și, după ce s-a spus de trei ori, se rupe colacul. Se spune că cel care are partea mai mare va trăi mai mult. Colacul pentru „cucu-răscucu“ se face din aluat nedospit, pentru ca să nu se strice laptele sau ca să nu coacă pulpa la vite, să nu dospească».