Sâmedru (26 octombrie – Sfântul Dimitrie), cel care încuie vara şi desfrunzește codrul

Sâmedru este considerat un zeu al Panteonului românesc, patron al iernii pastorale, care a preluat numele şi data de celebrare ale Sfântului Dimitrie (cunoscut în popor și ca Dumitru), Marele Mucenic de la Tesalonic din calendarul ortodox (26 octombrie).
Așa cum arată etnograful Ion Ghinoiu în lucrarea Dicționar de Mitologie română, „în calendarul popular românesc, împreună cu Sângiorzul, Sâmedru împarte Anul Pastoral în două anotimpuri simetrice: vara între 23 aprilie şi 26 octombrie, cu miez al timpului la Sântilie (20 iulie), şi iarna între 26 octombrie şi 23 aprilie cu miez al timpului la Sânpetru de Iarnă (16 ianuarie). În opoziție cu Sângiorzul, care încuie iarna şi înfrunzește codrul, Sâmedru încuie vara şi desfrunzește codrul.

Imagine marcantă a mitologiei populare, Sâmedru apare în legende, credințe şi basme ca un bărbat obişnuit, păstor sau crescător de animale. De cele mai multe ori Sâmedru este însă un cioban, nedezlipit de turma care o paște „într-un mijloc de codru, necălcat de picior omenesc” şi care moare la stâna oilor (Tudor Panfile – Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului. Studiu etnografic, 1914). Într-o poveste culeasă din zona Muscelului, Sâmedru se metamorfozează în porc, adică în străvechea reprezentare mitică a spiritului grâului.

În poveste se spune că un unchiaş şi o mătuşă, neavând copii, au plecat într-o bună zi, unul într-o parte, celălalt în altă parte în speranţa că vor găsi un suflet pe care să-l crească. Mersul pe jos nu a fost în zadar pentru că unchiaşul a găsit un purcel.

Când împăratul care domnea în acea țară a dorit să-şi mărite fata, nici un fecior n-a izbutit s-o ia, întrucât probele ce trebuiau să le treacă depășeau puterile lor. Singurul care a trecut de toate încercările, a fost purcelul uncheaşului. Făcând pe placul împăratului, purcelul se căsătorește cu fata acestuia. Noapte de noapte purcelul lepăda pielea şi devenea un flăcău frumos, precum soarele.

Dar, într-o noapte nevastă-sa i-a aruncat pielea în jăratec. Supărat din cale afară, flăcăul i-a spus că el este Sâmedru şi că va pleca în lume, iar ea să-l caute până l-o găsi, căci numai atunci va putea naște copilul. Se zice că l-a găsit după nouă ani şi, de atunci au trăit împreună până la moarte (Ion Ghinoiu – Sărbători şi obiceiuri româneşti, 2003).