Ziua Sfântului Ioan Botezătorul. Punctul final al sărbătorilor de iarnă

În fiecare an la 7 ianuarie românii prăznuiesc Soborul Sfântului Ioan Botezătorul, ziua în care este cinstit şi sărbătorit cel care l-a botezat pe Isus Hristos în apa Iordanului.

Pe lângă însemnătatea deosebită în plan religios, ziua Sfântului Ioan Botezătorul reprezintă punctul final al sărbătorilor de iarnă, sezon deschis oficial la Sfântul Nicolae (6 decembrie). Astfel, ziua de 7 ianuarie prezintă numeroase caracteristici de „cap de an“, așa cum se observă adesea în cazul marilor sărbători creștine, fiecare dintre ele deschizând un ciclu, mai mic sau mai mare, de prescripții rituale valabile pentru perioada imediat următoare, până în preajma unei noi mari sărbători.

Așa cum menționează Antoaneta Olteanu în lucrarea „Calendarele poporului român – ianuarie”/2013, «această zi e una a bucuriei, iar cine nu se veselește în această zi va fi trist tot anul». Mai mult, Simion Florea Marian prezintă în lucrarea „Sărbătorile la români: studiu etnografic”/1898 o serie de tradiții potrivit cărora «unii români însă serbează ziua aceasta încă și pentru aceea ca Dumnezeu să le ferească gospodăriile de foc și animalele de fiarele sălbatice (…) cine se încumetă și lucră în această zi, se crede cp aceluia trebuie numai-decât să-i ardă în decursul anului gospodăria sau altceva de pe lângă gospodărie, sau să-i mănânce lupii vitele». «Românii din Bucovina mai cred încă și aceea că Sf. Ioan Botezătorul e patronul pruncilor și-l serbează ca și pe Sf. Duminică, zicând că el i-ar apăra pe prunci și i-ar scuti de toate nenorocirile, și mai ales ca să nu moară nebotezați».

Specifice acestei zi de sărbătoare sunt o serie de obiceiuri, printre acestea: Iordănitul, Țonțoroiul Femeilor, dar și Masa Moașei.

Iordănitul
Iordănitul (sau Iordonăneala) este un obicei care se practică aproape în toate satele din Muntenia și Oltenia în Ziua Sfântului Ioan, după ieșirea de la biserică. Iordănitorii, o ceată de tineri neînsurați care au împlinit 15 ani (băetani și flăcăi, cum îi numește Simion Florea Marian în lucrarea sa) se adună și se duc, încă din ajun, la preot pentru a-i cere o căldărușă cu agheasmă de la Bobotează.

Apoi, «unul dintre ei, și anume capul, care pe unele locuri poartă numele de popă, duce căldărușa cu agheasmă, adecă cu apă sfințită, în care-și strâng banii, iar ajutoarele căpeteniei poartă unul pămătuful sau motocolul de busuioc cu care iordănesc pe oameni și un altul – mai mulți chiar, dacă satul este mare – poartă o țăpușă de lemn pe care au strânge carne.

Astfel umblă ei prin sate cântând Iordanul, adecă aceleași cuvinte pe cari le cântă și preotul în ajunul Bobotezei. Intrând în casă , iordănitorii iordănesc, adecă stropesc mai întâi pe toți membrii familiei cu apă sfințită pe cap, iar după aceea, luându-i pe toți de-a rândul în brațe, îi ridică în sus până de trei ori, pentru această faptă stăpânul casei trebuie să le dea câte un bacșiș. De multe ori sătenii buni de glumă ies afară și se așază pe ceva greu sau pe vreun buștean sau pe vreun car și iordănitorii trebuie să-i ridice în sus de trei ori cu buștean cu tot.

Pe unele locuri, stăpânul casei, dacă se simte puternic, cere la căpetenie să i se aducă un iordănitor a se lupta cu el, căci dacă îl va răzbi la trântă, atunci ele le va da ceva; de unde nu, să-și caute de drum. Lupta aceasta se repetă până la trei ori. Credința poporului în privința aceasta este că luptându-se cu iordănitorii te întărești, dobândești putere, căci luptătorul iordănitor în timpul luptei este ajuta de Sf. Ioan și acesta dă în urmă putere și celui care s-a luptat cu iordănitorii. Pe cei ce se cheamă Ion și Ioana, dacă-i prind iordănitorii, îi duc cu puterea la gârlă sau la fântână ca să-i scalde, și nu-i iartă decât în cazul când le dăruiesc ceva.

Pe popa, mai cu seamă dacă-l cheamă Ion, îl pândesc până iese din biserică și atunci îl iau pe sus sau îl pun într-o căruță și dau fuga spre râu sau fântână; dacă le dăruiește ceva, ceea ce se întâmplă de regulă, îl lasă, nu-l mai duc (…) În unele părți, precum bunăoară în comuna Valea Popii, jud. Muscel (Județ antebelic cu reședința la Câmpulung – n.n.) există obiceiul ca în ziua de Sânt-Ion, când iese lumea de la biserică, la care vine foarte multă, să se pună la ușă vreo 6 flăcăi voinici, numiți asemenea iordănitori, și să ridice pe rând pe toți cei ce ies din biserică de câte trei ori după olaltă, strigând: – Hap, hap, hap, la mulți ani! Mai ales mamele merg în această zi la biserică cu copii cei mici anume ca să-i ridice iordănitorii, având fermă credință că au să trăiască mult. Și cel trebuie numaidecât să dea pentru aceasta o taxă (…) În alte părți precum în comunele Piatra și Ciurari din jud. Teleorman, se adună în această zi băieții și fetele anume la fântâni, unde se udă apoi unii pe alții cu apă, zicând că se iordănesc, sau toarnă cu ciutura apă în cap celor ce vin la fântână după apă (…) În fine, în unele părți din Muntenia, în ziua de Sânt-Ion, se adună mai mulți flăcăi din sat sau și din mai multe sate la un loc și apoi, umblând din casă în casă botează pe toți cei care se află înăuntru fără deosebire și în același timp îi ridică în sus strigând: Hap! Hap! Hap! Acest obicei se numește vălărit și se zice că umblă cu vălăritul».

Țonțoroiul Femeilor
Ultima zi a ciclului sărbătorilor de iarnă, Sfântul Ioan Botezătorul (Sântion) cuprinde motive specifice tuturor zilelor de renovare ale anului, inclusiv ospețele şi manifestările orgiastice. Așa cum arată Ion Ghinoiu în lucrarea „Sărbători și Obiceiuri Româneşti”/2003, «petrecerea zgomotoasă a femeilor căsătorite organizată în ziua şi noaptea de Sântion (7 ianuarie, a doua zi după Bobotează) care păstrează amintirea manifestărilor specifice cultului zeului Dionisios este numită, în judeţele din sud-estul României (Buzău, Vrancea, Brăila, Tulcea şi Constanța), Țonțoroiul Femeilor sau Iordănitul Femeilor. Nevestele se adunau în cete de 10-30 de persoane la o gazdă. Aduceau cu ele alimente (ouă, faină, carne) şi, bineînțeles, băutură.

După ce mâncau şi beau din belșug, spunând că se iordănesc (sinonim pentru beție), cântau, jucau, chiuiau, ieșeau pe drum unde înșfăcau bărbații ieșiți întâmplător în calea lor, îi ridicau şi îi duceau cu forța la râu sau la lac sub amenințarea că-i aruncă în apă. Aceștia se răscumpărau cu un dar, de obicei cu o vadră de vin, unitate de măsură egală cu 10 litri. Dădeau ce li se cereau şi scăpau. De altfel, nici nu aveau ce face! Se urcau pe o grapă trasă pe rând de alte femei, mergeau prin case şi stropeau cu apă pe cei întâlniți, făceau tot felul de năzdrăvănii.

Acum, la Țonțoroiul Femeilor, cunoscutele norme de bună-cuviință ale satului tradițional erau abolite iar excesele de băutură şi petreceri peste măsură tolerate. De altfel, femeile se considerau în această zi mai tari şi cu mai multe drepturi decât bărbații: lăsau toate obligațiile de soție şi mamă în seama soacrelor şi chiar a bărbaților, chefuiau şi se distrau între ele fără să dea cuiva socoteală». «În unele sate – continuă descrierea Ion Ghinoiu – ceata femeilor căsătorite primea în rândurile sale tinerele neveste, căsătorite în anul încheiat, printr-o ceremonie specială: acestea erau duse la râu şi stropite cu apă. Elemente ale acestei petreceri de pomină sunt păstrate astăzi de femeile din orașul Pantelimon, din imediata apropiere a Bucureștiului.

Ca origine, ciudatul obicei este o supraviețuire a cultului dedicat zeului Dionisios, care, printre altele, se manifesta prin dansuri frenetice şi extaz mistic inclusiv în cetățile antice de la Marea Neagră (Calatis, Histria, Tomis). De remarcat că în calendarul cetății Calatis, pe ruinele căruia s-a ridicat Mangalia de astăzi, o lună a anului era dedicată lui Dionisios zeu al vegetației, viței de vie şi bețiilor rituale, dovadă că acesta făcea parte din panteonul local.

Unii specialiști i-au găsit originea în lumea tracică (Epoca Fierului, Epoca Bronzului), alții, mai recent, sunt de părere că această divinitate vine din adâncurile religiilor micro-asiatice şi egeene, din epoca neolitică. Indiferent de disputele legate de originea teritorială a zeului, un lucru este cert, cultul său, atât de răspândit în antichitate încât a tins să devină o religie universală cu care a avut serios de luptat creștinismul, supraviețuiește astăzi la români sub forma obiceiului Iordănitul femeilor».

Masa Moașei
În trecut, între ziua Sfântului Ioan Botezătorul și treia zi de Bobotează (8 ianuarie), exista obiceiul de a se organiza o „masă a moașei” satului. Obiceiul este descris de Ion Ghinoiu în lucrarea „Obiceiuri de peste an. Dicționar”/ 1997, după cum urmează: «Moașa merge cu apă sfințită și cu un buchet din flori uscate și frunze verzi de mușcată pe la „nepoate“, la mamele care au fost ajutate să nască, pentru a le invita la petrecere. Plocoanele aduse de fiecare mamă sunt așezate pe masă, în jurul colacului moașei. Ceremonia începe cu tămâierea nepoatelor și aprinderea lumânării de pe masă. Colacul cel mare al moașei este rupt în mai multe bucăți și împărțit nepoatelor, care își prorocesc, după pâinea primită (de la marginea sau de la mijlocul colacului, mai mare sau mai mică), dacă mai nasc sau nu copii, dacă aceștia vor fi fete sau băieți. Urmează apoi petrecerea, cu mâncare și băutură».

O altă descriere ne este oferită în lucrarea „Nașterea la români: studiu etnografic”/ 1892, autor Simion Florea Marian, limbajul fiind specific acelor vremuri: «Moașa în ziua de St. Ioan cu un pahar de sticlă cioplită, în el cu apă sfințită, cu un mănunchi compus din foi verzi, din indrușaim şi mușcată sau din altă floare şi din busuioc uscat, legate cu un fir de lână roșie, se duce pe la toate nepoatele şi stropindu-le cu mănunchiul muiat, le invită.

Pe lângă nepoate mai invită ea încă şi alte neveste, prietene şi cunoștințe de ale ei să vină ca să-i vadă serbarea. Bărbați nu invită nici odată, căci fiind serbarea aceasta exclusiv numai pentru femei, bărbaților nu li se cade să iea parte la dânsa (…) În această zi toate nevestele aceleiași moașe, fără deosebire de vârstă şi avere se adună după amiază-zi la moașa lor şi petrec atâta în onoarea ei câtă şi întra lor până ce se întunecă bine (…) Masa e împodobită cu tot ce trebue mâncării, înfrumusețată cu atâtea sticle pline cu vinișor de deosebite fețe, câte nepoate au venit la serbare, căci fiecare din ele aduce şi câte un plocon mamei moașe, pe care plocon îl încununează de obicei o sticlișoară de vin. Iată din ce se compune ploconul nepoatelor moașei: din câte un colac, de ceva carne de porc ori trandafiri din porcul tăiat la Crăciun, şi câte o sticlă cu vin mai mare sau mai mică, după cum dispune şi aducătoarea. Cele cu vii în genere aduc câte o sticlă mai mare. In mijlocul mesei se află un colac mare, la mijloc o lumânare mare neaprinsă, acesta e colacul moașei făcut de ea. Afară de acestea se mai împodobește masa de regulă şi cu o farfurie în care sunt puse o mulțime de frunze de mușcată, de indrușaim şi de rozetă şi pe fiecare frunză se vede strălucind câte o bucățică de hârtie poliită şi lipită cu miere care însemnează: ca moașa să fie plăcută nepoatelor sale ca albinelor mierea de la flori. Până a nu lua loc la masă nepoatele, prietenele şi cunoștințele invitate, fata (servitoarea) moașei vine şi servește, ducând la fiecare tava cu dulceață şi rachiul preparat de ea cu spirt, zahar, scorțișoară şi șofran. Nepoatele, prietenele şi cunoștințele închină în sănătatea mamei moașe. Moașa şede în capul mesei şi mulțămește fiecăreia cu inima plină de emoțiune şi fericire. Împărțindu-se dulceața şi rachiul, mama moașă iea un ciob cu tămâe aprinsă, aprinde lumânarea cea neaprinsă, din colacul din mijlocul mesei, spune rugăciunea Tatăl nostru şi tămâiază pe fiecare din nepoate şi cunoștințe, cari acum își iea locul la masă, apoi împarte florile poleite la fiecare câte una şi toate le înfig în păr».

Petrecerea continuă, se aduce ciorba, apoi tot soiul de bucate și la urmă friptura. După ce nepoatele și nevestele au terminat de mâncat friptura, una dintre nepoate, „și anume una care este mai isteață și mai îndrăzneață” ia o farfurie și adună bacșișul moașei. «În ea pune un pahar cu vin, un picior de gâscă sau altă pasăre, o bucată de pâine, sare, piper și ardei, și întinzând farfuria in mijlocul mesei, strigă: „Să fie moașa, la primejdie, iute ca ardeiul!” Moașa, care şi de astă dată se află în capul mesei, stă în picioare şi, la fiecare sunet ce se aude în farfurie, zice tare:
– Dă Doamne spor şi berechet cutăreia şi cutăreia, spuind fiecăreia pe nume.
Unele dintre femei, când aruncă bacșișul strigă:
– De la mine puțin de la Dumnezeu mult.
Iară altele, aruncând pe rând banii, spun:
– Atâția copii să fac, câți bani las în farfurie!
– Să-ți dea Dumnezeu! – răspunde moașa.
Sfârșindu-se bacșișul, strângătoarea presentă moașei talerul cu banii strânși.
Moașa îi primește mulţămindu-i, mușcă din piciorul de gâscă, iea din pâine, apoi luând paharul închină în sănătatea nepoatelor, zicând:
– Dumnezeu să vă dea sănătate la toate, spor şi berechet! . . . .
– Să ajungem şi la anul cu bucurie şi cu inimă bună!
–
După acesta bea paharul pe jumătate şi-şi pune banii strânși, legați într-un colț de basma, în sân.

Dacă timpul e nefavorabil, ceea ce foarte lesne se poate întâmpla, şi cimpoierul chemată nu poate să vie la timp ca să le cânte, atunci joacă şi cântă şi singure, fără oareșicare lăutari până la un timp când apoi se despărţesc, zicând ca să se vadă pe la anul pe această vreme cu bine, şi apoi se duce fiecare acasă».