Sărbătoarea Floriilor. Tradiții şi obiceiuri românești

Denumirea populară a sărbătorii – FLORIILE – are origini păgâne, provenind de la zeița romană Flora, zeița reînvierii naturii, care era sărbătorită la 28 aprilie prin ramuri înverzite simbolizând renașterea naturii.

În timp, sărbătoarea Floriilor a fost suprapusă peste prăznuirea intrării lui Iisus în Ierusalim, devenind astfel o sărbătoare creștină, fără dată fixă, care se serbează în ultima duminică dinaintea Paștelui.
Având în vedere rolul important pe care l-a avut creștinismul în procesul de etnogeneză a poporului nostru, sărbătoarea Floriilor are o semnificație aparte pentru români, fiind însoțită de o mulțime de tradiții şi obiceiuri.

Acestea au legătură în general cu bunul mers al vieții și al treburilor, fiind menite să atragă binele și să asigure o bună continuitate a evenimentelor din viața oamenilor.

Tradiția sfințirii ramurilor de salcie
În Duminica Floriilor credincioșii aduc la biserică ramuri înmugurite de salcie, acestea fiind sfințite şi împărțite tuturor ca semn al biruinței asupra morții, amintind de ramurile de palmier şi măslin cu care a fost întâmpinat pe Iisus Hristos la intrarea în Ierusalim.

Folosirea in cult a salciei nu este doar o simpla acomodare la mediu, ci îşi are bogăția ei, funcția ei simbolică în viața rituală a Bisericii creștine.

Astfel, ramurile de salcie, care în antichitatea greacă umbreau porțile întunecate ale lipsei de speranță, ale morții și ale Infernului, sunt acum ramuri de bucurie ale vieții celei veșnice, ale vieții pure luate din „copacul îndumnezeitor și binecuvântat”.

Credințe și practici populare în legătură cu ramurile de salcie în Duminica Floriilor
În popor există credința că ramurile sfințite de salcie au proprietăți apotropaice și apără casele oamenilor de rele și necazuri, motiv pentru care acestea sunt folosite pentru a împodobi icoanele, ușile, ferestrele, intrările în grajduri sau în orice altă anexă gospodărească, fiind puse, totodată, și la fântâni, pentru a asigura puritatea și prospețimea apei.
Ramurile de salcie sunt considerate a avea calități terapeutice și tămăduitoare. În unele zone ale țării, oamenii de la sate se încing cu ramurile de salcie, peste mijloc, deoarece se spune că acest ritual îi apără de boli și îi face mai robuști.
De asemenea, ramurile de salcie sunt privite ca fiind magice și, ca urmare, folosite în „facerea de ursită”. Conform unei tradiții populare românești, ramurile sfințite de salcie puse sub pernele fetelor nemăritate, le vor face pe acestea mai frumoase și le vor aduce un soț.

Tot legat de fetele tinere, există un alt obicei, ca la miezul nopții să se fiarbă busuioc în apă, iar în dimineața de Florii fetele se spală pe cap cu această fiertură, ca să le crească părul frumos şi strălucitor, iar restul se toarnă la rădăcina unui păr, pentru ca feciorii să se uite după ele, ca după un copac înflorit. Înaintea sărbătorii, fetele nemăritate din Banat şi Transilvania obișnuiesc să pună o oglindă şi o cămașă curată sub un păr altoit. După răsăritul soarelui, aceste obiecte sunt folosite în farmece pentru noroc în dragoste şi sănătate.
Oamenii puneau ramurile sfințite de salcie și pe pomii fructiferi, pentru a-i ajuta să rodească. Exista credința că abia acum pomii prind putere să rodească. De aceea, nu se plantau pomi înainte de Florii, de teama ca aceștia să nu rămână fără rod.
În ziua de Florii, stupii erau împodobiți cu ramurile sfințite de salcie, ca albinele să se bucure de binecuvântarea divină.

În unele sate, mâțișorii erau aruncați în curte când începea să bată grindina.
Un alt obicei, întâlnit în ziua de Florii, este acela de a trece pe la mormintele rudelor pentru a le agăța de cruci crenguțele de salcie, astfel aceștia vor ști că Paștele se apropie.

Obiceiul „Lazăriței”
„Lazăriţa” este un obicei calendaristic de primăvară, cu caracter agrar, practicat în special în Muntenia, la o zi fixă (sâmbăta lui Lazăr, înainte de Duminica Floriilor).
Ceremonialul are un caracter complex, este organizat după modelul colindelor și presupune participarea doar a fetelor. Una dintre fete, numită „Lazăriţa”, se îmbracă în mireasă şi colindă, împreună cu celelalte, în fața ferestrelor caselor unde erau primite.

Lazăriţa se plimbă cu pași domoli, înainte şi înapoi, în cercul format de colindătoarele care povestesc, pe o melodie simplă, drama lui Lazar: plecarea lui Lazăr de acasă cu oile, urcarea în copac pentru a da animalelor frunză, moartea neașteptată prin căderea din copac, căutarea şi găsirea trupului neînsuflețit de către surioarele lui, aducerea acasă, scăldatul ritual în lapte dulce, îmbrăcarea mortului cu frunze de nuc şi aruncarea scaldei mortului pe sub nuci.

Prin tradiție, în Sâmbăta lui Lazăr, gospodinele plămădesc plăcinte şi le dau de pomană vecinilor, rudelor şi tuturor musafirilor, ceea ce a făcut ca în timp acestea să primească denumirea de „Plăcintele lui Lazar”.

Ajută și pe alții să descopere: