Mătcălăul – Obicei străvechi în cea de a doua săptămână după Paște

Mătcălăul este unul dintre cele mai interesante și mai frumoase obiceiuri populare din zona Banatului, acesta desfășurându-de în ziua de Marți din cea de a doua săptămână după Paște.

Potrivit lui Simion Florea Marian, Mătlăcăul este «o ființă parte omenească și parte îngerească, un june frumos și nemuritor, care umblă în lume ca și Sântoaderii și Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme și fărădelegi».

Această credință face parte fără îndoială dintr-un mit străvechi, având elemente comune cu mitul „Zburătorului”, care este de asemenea întrupat de un bărbat tânăr și frumos ce se strecoară în casă prin horn sau prin crăpăturile ușilor, motiv pentru care fetele tinere trebuie să aibă grijă și să închidă bine ferestrele și ușile ca nu cumva să intre demonul. Dacă acesta nu găsește nicio cale de acces, el își strigă victima și încearcă să o îmbie cu vorbe dulci, iar dacă fetele nu răspund, creatura se stinge și dispare.

În ceea ce privește sărbătoarea Mătcălăului, pentru fetele și băieții din Banat această zi nu este doar o zi de serbare, ci totodată și o zi de „înfărtăție și însurățire”.

Simion Florea Marian arată că «în ziua de Mătcălău, pretutindeni în Banat este datină de a se aduna mai multe fete la un loc și a se mătcuța, adecă de a se prinde mătcuțe, văruice, surori, a se însurăți, după cum se înfârtățesc feciorii, adecă după cum se prind aceștia fărtați sau frați de cruce. Precum la prinderea feciorilor ca frați de cruce, așa și la mătcuțarea fetelor, se pun 3,5,7 sau ți mai multe persoane, cu acea deosebire numai că între frații de cruce se iau și femei, pe când la mătcuțarea fetelor se iau numai fete».

Obiceiul Mătcălăului, așa cum se desfășoară la Petroșnița – pe valea Timișului superior, a fost descris de Maria Cristescu în revista de etnografie „Tibiscus” din anul 1986, după cum urmează: «Marți după Duminica Tomii, pe la 4-5 după amiază toți locuitorii se adună în fața școlii (de fapt, Ia răscruce de drumuri, în mijlocul satului) odată cu muzica, cu fetele, părinții şi prietenii acestora, ale celor care organizează sărbătoarea. Până la întrunirea întregii colectivități, muzicanții cântă diferite doine, brâuri „de doi” sau „ardeleana”, iar cei prezenți joacă.

De remarcat este faptul că de fiecare dată fetele sânt cele care pornesc hora în această zi şi tot ele invită băieții la joc, nu băieții, cum este firesc, cum se întâmplă în toate celelalte sărbători. Odată cu sosirea majorității participanților începe sărbătoarea propriu zisă – sărbătoarea Mătcălăului – care debutează cu „hora”, condusă de una dintre fetele participante la organizare. La început se prind în horă numai fete, apoi intră şi băieții – fiecare alături de fata care l-a invitat. Se pleacă după aceea cu „hora” spre locul stabilit pentru realizarea practicilor ce compun obiceiul, pentru mătcuţire, adică spre o grădină de lângă școală unde se află un măr bătrân „de Sânpetru”, cu ramurile răsfirate şi aplecate. Este vorba acum despre un adevărat alai, despre un ceremonial la care participă toți membrii colectivității sătești, tineri şi vârstnici, bărbați şi femei, chiar dacă numai băieții şi fetele sânt prinși deocamdată în joc.

Mamele tinerilor implicați în acest ceremonial vin cu coșurile cu colaci sau turte, ouă roșii sau în vremea din urmă zahăr şi prăjitură, toate aceste alimente fiind absolut necesare împlinirii obiceiului. Fetele care „se mătcuţesc” merg câte două, rând pe rând, sub măr şi, printre crengile înflorite ling zahărul de pe turtă (mai de mult sarea de pe colac), se sărută, schimbă între ele câte un ou roșu, sărutând apoi florile şi frunzele mărului. Acestor acte rituale, cu un străvechi substrat mitico-magic, li se adaugă în final folosirea apelativului „Matco”. La fel procedează şi băieții, dar ei își spun „Chizan” sau „Cizan”. Numărul celor care se mătcuţesc nu este limitat, adică o fată se poate mătcuţi cu mai multe prietene – nu şi cu băieți însă – prin săvârșirea actelor magice din care se constituie mitul (se poate vorbi despre un „mit al Mătcălăului”, făgăduindu-şi reciproc credință.

Ceremonialul se încheia cu brâul Mătcălăului, o melodie care se cântă numai cu acest prilej, executată pe pașii „brâului bătrân”, un joc deci, care ne duce cu gândul la dansurile ceremoniale ce „se repetau cu prilejul obiceiurilor care au la bază practici legate de mituri privitoare la vegetație sau la asigurarea echilibrului familial după trecerea în „lumea de dincolo” a unuia din membrii acesteia. În urma încheierii ceremonialului, a obiceiului propriu-zis (nu uităm că, după ce s-au sărutat printre crengi, fetele şi băieții sfârșesc bucatele aduse de mame în coșuri) toată masa de oameni se întoarce la locul dinainte (în răscrucea drumului) unde va continua jocul, tot fetele fiind cele care îl conduc, ceea ce înseamnă o petrecere, o participare cu caracter general şi colectiv».

In alte localități din zona de munte a Banatului, în Moldova, Muntenia, Oltenia, pe Crișul Alb, în ținutul Târnavelor, în jurul Sibiului (obiceiul având, după cum se vede o foarte mare arie de răspândire pe teritoriul românesc), unde este atestat de mai mulţi specialiști în folclor. Așa cum arată Simion Florea Marian, «cum s-a făcut înțelegerea pentru mătcuțare, îndată se pregătește o turtă de făină din grâu curat, făina pentru turta aceasta se cerne și se plămădește de regulă de către o muiere iertată sau de o fată curată (…) După aceasta, toate persoanele invitate la mătcuțare se pun împrejurul mesei și dacă unul dintre frați știe să facă crucea, o face iar de nu, se cheamă altă persoană știutoare, bărbat sau femeie, dar care le convine tuturora, și persoana respectivă plinește apoi tot ceremonialul.

De observat e și aceea că persoana care plinește ceremonialul mătcuțării se privește ca tată sufletesc al fetelor mătcuțare și ca atare nu numai că trebuie, ci chiar se și respectă totdeauna de către fetele însurățite. Tatăl sufletesc pune turta (pogacea) pe masă, după ce aceasta mai întâi s-a copt, și pe turtă pune apoi o lingură de sare albă. În același timp, toți cei de față, cu deosebire însă fetele, care vor să se mătcuțească, își fac cruce și zic: Doamne ajută, Maică Marie / De bine și de noroc să ne fie! După aceasta, tatăl sufletesc trage sarea la o parte și cu cea mai mare grijă scoate din locul unde a fost sarea coaja de la turtă în forma unei cruciulițe. Scoțând cruciulița aceasta, picură pe dânsa atâția picuri de vin roșu, câte persoane numără la însurățire, iar după ce a picurat vinul, taie cruciulița picurată cu un ban de argint în atâtea bucățele, câți picuri de vin a picurat pe dânsa. Din bucățelele tăiate cu banul de argint mănâncă fiecare mătcuță câte o bucățică, închină apoi câte un pahar de vin și se sărută pe rând întreolaltă, că se vor privi în toată viața lor de surate sau surori adevărate (…) Din banul de argint, care se taie în 3,5 etc. părți, primește fiecare câte o bucată cu îndatorirea ca să-l păstreze bine până la moarte. Cine pierde bucățica cea de ban, pe aceea Sân-Petru nu o va primi în rai, căci și-a călcat credința de însurățire.

Cele ce și-au păstrat bucățica de ban, de când au mâncat cruce, acelora când mor li se pune acea bucățică în sân, anume ca să nu le oprească Sân-Petru la ușile raiului, ca pre unele ce au fost fără de credință față de surorile lor de cruce. Sfârșindu-se ceremonialul, mătcuțele sau surorile de cruce dimpreună cu părinții lor, ori și cu alte neamuri invitate la această ceremonie, se ospătează cu mâncări pregătite anume spre acest scop. Iar ospătarea aceasta se părândează cu toate suratele la anumite sărbători de peste an».