Cununa grâului – vechi obicei agrar organizat la sfârșitul secerișului

Grâul este una din cele mai vechi plante de cultură, fiind prezent în alimentația oamenilor de-a lungul întregii istorii. Astfel, în funcție de specificul geografic, s-a creat o legătură intrinsecă între grâu (ca element de bază în hrana unei populații) și evoluția culturală a comunităților omenești.
Așa cum apreciază etnograful Maria Bocșe, „grâul, plantă cultivată de milenii pe teritoriul țării noastre, nu implică numai rituri pentru obținerea lui, ci este investit şi cu valori simbolice, benefice, care se resimt în toate compartimentele culturii spirituale românești”.

La rândul lui, etnograful Ion Ghinoiu arată că „de la sămânța semănată până la sămânța recoltată, iar de aici până la transformarea ei în pâine, grâul este prezent în toate obiceiurile calendaristice şi însoțește zi de zi viața românilor, inclusiv în momentele de răscruce: nașterea, căsătoria şi moartea. Nu există plantă, în afară de grâu, şi nici aliment, în afară de pâine, să adune în jur atâtea obiceiuri şi tradiții populare”.
Potrivit credințelor populare, la fel ca și sufletul omului, spiritul grâului străbate trei lumi: preexistența, de la sămânța semănată la sămânţa încolţită; existenţa, de la sămânţa încolţită la sămânţa recoltată; postexistenţa, de la sămânţa recoltată şi măcinată la aluat și pâinea sacră. Viața plantei ca și viața omului sunt cosite de Moarte cu aceeași unealtă, secera sau coasa.

Din acest motiv, în ținuturile extracarpatice, la seceratul (moartea) grâului, oamenii încercau să se asigure că spiritul grâului nu se va pierde și lăsau intenționat un mănunchi de spice nesecerate pe ogor pentru a rodi în anul viitor. Mănunchiul de spice, numit și Barba Ogorului, Barba Popii sau Barba lui Dumnezeu, era legat la vârf cu fir roșu era cinstit cu sare şi o bucată de pâine așezate pe pământ, la rădăcina plantelor.
O altă practică magică, de data asta întâlnită în ținuturile intracarpatice, presupunea tăierea ultimelor spice şi păstrarea lor sub formă de mănunchi, snop sau împletitură din spice de grâu numită Cununa Grâului, Buzdugan sau Peană. Așa cum explică Mihai Pop în lucrarea Obiceiuri tradiționale românești, cea mai răspândită este denumirea de „cunună”, care, în partea dinspre apus a Țării Făgărașului, rivalizează cu denumirea de „buzdugan”. Denumirea de „peană” este cunoscută într-o zonă restrânsă în jurul Sebeșului şi Alba-Iuliei.
Cununa Grâului, împletită din spice şi împodobită cu flori, reprezintă obiectul central al unui ceremonial cu același nume, care are la bază întrajutorarea în muncă – claca. Astfel, obiceiul Cununii Grâului are importanță atât în plan social (seceratul în clacă, ca formă de ajutor reciproc), dar și ca ritual agrar și manifestare folclorică.

Claca avea un caracter festiv, participanții îmbrăcându-se în haine de sărbătoare. Ceata clăcașilor pleca la muncă cu chiote şi însoțită de cântec de lăutari. Mai de mult, pentru clacă se pregăteau mâncăruri speciale, ca şi pentru nuntă, una dintre mâncărurile îndătinate fiind grâul pisat şi fiert cu miere. Înainte de a pleca la câmp, gospodarul oferea clăcașilor un pahar de țuică şi o gustare. Apoi se constituia alaiul, după orânduiala îndătinată, în frunte lăutarii, după ei gospodarul, apoi feciorii cu coasele şi fetele cu secerile. În tot timpul seceratului cânta muzica, din când în când se auzeau strigături şi chiar cântece. Grâul secerat era legat în snopi, aceștia fiind așezați în clăi în sensul rotației soarelui. La vârf se punea un „pop” sau o „căciulă”, adică un snop așezat vertical, cu spicele în jos.
Cununa Grâului se făcea din cele mai frumoase spice alese din ultima parte a lanului și, o dată terminată, era adusă în mijlocul secerătorilor care întindeau în jurul ei o horă apoi o predau celui sau celor care urmau să o poarte până la casa gospodarului. Tot timpul drumului fetele cântau Cântecul Cununii, acesta fiind diferit de la o zonă la alta, având totuși unele elemente comune care descriu disputa dintre forțele naturii, procesul muncii la seceriș, dar și rolul străvechi al obiceiului. Mihai Pop prezintă în lucrarea sa mai multe variante ale Cântecului Cununii. Spre exemplu, cântecul din comuna Şanţ, județul Bistrița-Năsăud, este o descriere foarte exactă a procesului muncii:

„Dimineața ne-am sculat,
Pe obraz că ne-am spălat,
Secere-n mînă am luat,
Şi la holde-am alergat.
Mândră holdă-am secerat.
Holda ca peretele,
Secerat-o fetele”.

O variantă a cântecului din comuna Leșu, tot din județul Bistrița-Năsăud, completează descrierea muncii cu o imagine modernă:

„Secerat-o fetele
Holda ca peretele,
Fetele-au secerat,
Feciorii clăi-au ridicat,
Pus-au claie lângă claie,
Ca cătanele-n bătaie,
Şi-aşa-s clăile de multe
Ca oițele la munte.
Şi aşa-s clăile-nşirate
Ca cătanele-n parade”.

Deosebit de interesant pentru funcția străveche de rit de rodire a Cântecului Cununii este fragmentul:

„De la vîrfu-Arşitei
Vine fruntea cununii.
De la vîrfu muntelui
Vine fruntea grîului” sau:
„De la vîrful dealului,
Vine fruntea grîului,
De la vîrfu obcinii
Vine fruntea cununii”.

Într-un alt fragment, întâlnit pe întreg teritoriul unde obiceiul cununii de secerat mai există, este şi mai clar exprimat rolul străvechi al obiceiului:

„De unde cununa vine,
Multe clăi s-or pune mâine,
De unde cununa pleacă,
Multe care se încarcă”.

Un fragment din zona de sud a Ardealului se referă la păstrarea puterii de rodire a pământului şi după secerat, probabil la un rit mai vechi:

„De unde cununa vine,
Rămîne ţarina plină.
De unde cununa pleacă,
Rămîne țarin-ntreagă”.

În sat, cununa era așteptată şi udată la toate porțile, în felul acesta, întreg satul participând la desfășurarea ceremonialului. Când alaiul ajungea la casa gospodarului, era așteptat la poartă cu căni cu apă, cununa era udată, iar fetele cântau acea parte a cântecului referitoare la sosirea în gospodărie. Cei care purtau cununa intrau apoi în casă, unde erau așteptați de gospodari cu masa pusă, cu un colac, cu o sticlă de vin sau de rachiu. Ei ocoleau de trei ori masa cântând, apoi predau cununa gospodinei. Cununa se punea la un loc anumit, în grindă, la oglindă, în pod sau în cui. Urma apoi masa pe care gospodarul o oferea clăcașilor şi, în sfârșit, petrecerea tineretului. La despărțire, clăcașii spuneau gospodarului: „Să trăiești, să ne mai chemi!”, iar acesta răspundea: „Să trăiești şi să vii şi la anul!”.

Deși există diferite variante ale Cântecului Cununii, specifice locurilor unde se practică acest obicei, toate acestea descriu Cununa Grâului ca pe un simbol al fertilității şi rodului bogat care trebuie păstrat, precum icoana, ca un obiect sacru, de mare valoare. Puterile miraculoase ale Cununii Grâului se reflectă în folosirea acesteia în cadrul altor ritualuri care marchează momente importante din viața oamenilor: la vremea semănatului boabele scuturate din Cunună erau amestecate cu cele care urmau a fi semănate, Cununa era îngropată sub brazda plugului, așezată la Crăciun peste colacul dat feciorilor colindători, împodobea steagul de nuntă sau era așezată pe fruntea tinerilor la căsătorie.

Ajută și pe alții să descopere: