30 noiembrie – Sărbătoarea Sfântului Andrei (Sântandrei)

Sărbătoarea Sfântului Andrei (30 noiembrie) este o zi specială pentru români, întrucât Apostolul Andrei este primul dintre apostoli care a propovăduit Evanghelia la geto-daci, pe teritoriul Dobrogei, motiv pentru care este considerat cel care a creștinat poporul român.

Așa cum arată etnologul Ion Ghinoiu în Dicţionarul de Mitologie română, sãrbãtoarea Sfântului Andrei a fost suprapusă peste ziua de celebrare a unei divinități geto-dacice, care era sărbătorită în prima zi a Anului Nou Dacic, iar acest moment coincide cu sfârşitul lunii noiembrie.

Astfel, sărbătoarea păstrează numeroase urme precreștine, suprapunându-se peste perioada calendaristică a Dionisiacelor Câmpenești la romani şi cu fermentarea vinului în butoaie la popoarele tracice.

Bocetul Andreiului
Un obicei care atestă suprapunerea sărbătorii creştine a Apostolului Andrei peste Anul Nou Dacic este obiceiul atestat la românii din Transnistria numit „Bocetul Andreiului”. Fetele, după confecționarea unei păpuși din cârpe, numită „Andreiu”, substitut al anului vechi, o așezau pe laviță (pat) ca pe un mort şi o jeleau.

Ion Ghinoiu evidențiază că lipsește marele sacrificiu, jertfa rituală a animalului care personifică divinitatea, specifică oricărui început de an, ceea ce face posibil ca una din tradițiile care a migrat din toamnă, de la Anul Nou Dacic la Anul Nou contemporan, celebrat la solstițiul de iarnă, să fi fost sacrificiul porcului. De altfel, unul din numele purtate de lup în zilele lui de celebrare, „gădineţ”, în special la Filipi când începe împerecherea pentru înmulțire, este purtat şi de porcul tânăr, numit popular şi „godin” sau „godineţ”.

Noaptea strigoilor
Potrivit lui Ion Ghinoiu, începutul iernii şi punerea în mișcare a haitelor de lupi sunt semne evidente de îmbătrânire şi degradare a timpului calendaristic. Ordinea se deteriorează neîncetat, ajungând în noaptea de 29 spre 30 noiembrie, în „Noaptea Strigoilor”, la starea simbolică de haos, cea de dinaintea creației. Este o noapte de spaimă, întrucât spiritele morţilor ies din morminte şi, împreună cu strigoii vii, „care în această noapte îşi părăsesc culcușurile lor, fără să aibă vreo știință despre aceasta“, se iau la bătaie pe la hotare, răspântii de drumuri şi prin alte locuri necurate.

Duelurile sângeroase cu limbile de la melițe şi coasele furate din gospodăriile oamenilor se prelungesc până la cântatul cocoșilor, când spaţiul se purifică, duhurile morţilor se întorc în morminte, iar sufletele strigoilor vii revin în trupurile şi paturile părăsite fără știința lor.
În lucrarea Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului. Studiu etnografic, Tudor Pamfile arată că, în anumite situații, strigoii se manifestau violent faţă de oamenii care nu-şi luau anumite măsuri de protecție: „Când strigoii morți nu au cu cine să se răsboească, se duc pe la casele oamenilor unde încearcă să sugă sângele celor ce au nenorocul să le cadă în mâini. Pentru ca să nu se poată apropia de case, oamenii, – e grija gospodinelor mai ales mănâncă usturoi în această seară, se ung pe corp tot cu usturoi, sau numai pe frunte, în piept, pe spate şi pe la încheieturile trupului. La casă se ung cercevelele ferestrelor, pe unde strigoii ar putea să intre sau să se uite în casă, făcându-se semnul crucii şi tot astfel urmează şi la uşă şi horn, pe unde de asemenea ea crede că strigoii pot intra şi ieși din casă“.
În mitologia populară strigoii sunt spirite ale morţilor care după înmormântare, din varii motive, n-au reușit să ajungă în Lumea de Dincolo, târâm al tuturor morţilor. Marcel Lapteș menționează în lucrarea Anotimpuri magico-religioase faptul că „strigoii sunt și morții care refuză să se întoarcă în „tărâmul celălalt” sub imboldul spiritelor malefice care din umbră le coordonează acțiunile”.

Așa cum arată Ion Ghinoiu, strigoii sunt de două categorii: vii şi morți.
Strigoii vii sunt spirite ale oamenilor, femei sau bărbați, care îşi părăsesc trupurile noaptea, mai ales la Sântandrei (Noaptea Strigoilor), Sângiorz şi în alte împrejurări. Cauzele pentru care numai o parte din oameni devin strigoi în viață sunt diverse: copiii născuți cu coadă (o vertebră în plus), cu tichie, dintr-o legătură incestuoasă, al treilea copil din flori născut de o femeie etc. Mama comunica ea însăși taina copilului născut strigoi pentru ca acesta să-şi avertizeze copiii să-i împlinească fără greș practicile de destrigoire la moarte.

Activitatea lor cea mai intensă este în Noaptea Strigoilor (29/30 noiembrie) când îşi părăsesc în somn corpul, ies din casă pe horn sau pe uşă, se rostogolesc de trei ori pentru a se întrupa într-un animal (lup, câine, pisică, porc, berbec, găină, broască), încalecă pe melițe, butoaie, cozi de mătură pentru a merge în locuri numai de ei știute (între hotare, răspântii de drumuri, poieni din păduri) unde se întâlnesc cu strigoii morți. Acolo redevin oameni, se bat cu limbile de meliță, se zgârie, se rănesc până iese învingător unul din ei, care le va fi conducător un an de zile. Se bocesc unii pe alții, îşi vindecă pe loc rănile, se întrupează din nou în animale şi pornesc împăcați spre case înainte de primul cântat al cocoșilor.

Strigoii morți sunt spirite ale morţilor care nu ajung în Lumea de dincolo din anumite motive: au fost Strigoi în viață, au fost oameni obișnuiți, dar li s-a greșit sau nu li s-au făcut rosturile la înmormântare. Ei se întorc printre cei vii, în special printre rudele apropiate, pentru a le provoca mari suferințe: aduc moarte, boală, molime în animale, grindină. După locul unde apar şi relele care le aduc, strigoii morți pot fi, după locul unde acționează, de apă şi de uscat, de vite şi de stupi, de ploi şi de foc. În cazul în care prezența strigoiului se considera evidentă prin efectele produse de acesta (era auzit, visat, apăreau anumite semne pe mormânt), se proceda la descoperirea şi anihilarea lui prin diferite practici de dres sau de destrigoire.
Se considera că nici un alt moment al anului nu era atât de prielnic pentru transformarea oamenilor în „pricolici”, oameni cu înfățișare de lupi sau câini, ca în ajunul şi în ziua de Sântandrei. Potrivit datelor etnofolclorice adunate și prezentate de către Ion Ghinoiu, pricolicii sunt suflete ale oamenilor câre îşi părăsesc trupul în timpul nopții, se rostogolesc de trei ori şi capătă înfățișare de lup sau de altă vietate (câine, porc cal, bivol, pisică, șarpe, broască). Spre deosebire de vârcolaci care călătoresc prin văzduh, pricolicii se deplasează pe pământ. Ei nu se întrupează în vietăți sfinte (arici, oaie, cerb, porumbel, rândunică, albină). Adesea, sunt oameni din sat recunoscuți după înfățișarea şi comportamentul animalului pricolici. Trăiesc puţin, cât lupul sau animalul în care se metamorfozează. O dată pe an, în Noaptea Strigoilor (29 / 30 noiembrie), s-ar întâlni cu strigoii morți, care îşi părăsesc şi ei mormintele, pentru a-şi alege, prin luptă, stăpânul. Pe timp de iarnă ar intra în haita lupilor, ia conducerea şi atacă oamenii şi turmele de vite.

Aflarea ursitei
Ca la orice început de an, la Sântandrei prisoseau practicile magice de aflare a ursitei, adică a viitorului soț. O astfel de practică este prezentată de Ion Ghinoiu în lucrarea Sărbători și Obiceiuri Româneşti: „Fata de măritat prepara o «Turtucă de Andrei », turtiță subțire din făină de grâu, foarte sărată, coaptă pe plita sobei şi o mânca înainte de culcare. Băiatul care venea în vis să-i aducă apă ca să-şi potolească setea urma să o ceară de nevastă în cursul anului. Alte fete, după ce soseau acasă de la Păzitul Usturoiului, semănau câte un cățel de usturoi privegheat într-un cocoloș de aluat. După modul cum încolțea şi creștea usturoiul semănat, se făceau anumite pronosticuri matrimoniale. Timpul era însă favorabil şi pentru observații meteorologice şi astronomice. Obiceiul de a semăna în noaptea de Sântandrei grâu într-o oală de pământ pentru a interpreta rodnicia ogoarelor în noul an este practicat şi astăzi.”

O „vrajă de dragoste” este prezentată de Tudor Pamfile în lucrarea Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului. Studiu etnografic (1914), descântecul urmând a fi rostit de nouă ori în șir:

«Descântecul de la mine,
Leacul de la Dumnezeu.
A plecat N.
De la casa lui,
De la masa lui,
Sănătos,
Voios,
Și-a luat-o pe cale,
Pe cărare.
Când a fost la miez de miez de cale,
L-a întâlnit,
L-a întâmpinat,
Nouă urcoi, noua urcoaie,
Nouă moroi, noua moroaie,
Nouă strigoi, noua strigoaie,
Nouă diavoli, Noua diavoloaie,
Nouă lei, nouă leoaice,
Nouă pocitori, nouă pocitoare,
Nouă ursitori, nouă ursitoare,
Nouă făcători, nouă făcătoare,
Nouă maratori, nouă maratoare,
Nouă mâncători, noua mâncătoare,
Nouă zâni
De la nouă stâni,
Nouă vânturi de vânt
De pe pământ.
Toate s-au strâns și s-au adunat,
Grozav l-au încurcat
Și pe pat de moarte l-au lăsat.
S-a stârnit N. cu glas mare până-n cer,
Cu lacrimi lungi până-n pământ,
Nimeni în lume nu-l aude,
Fără Maica Domnului
Din poarta cerului.
Ea din grai așa a grăit:
N., ce plângi cu glas mare până-n cer,
Cu lacrimi lungi până-n pământ?
O, Maica Domnului
Din poarta cerului,
Cum n-aș plânge cu glas mare până-n cer,
Cu lacrami lungi până-n pământ!
Am plecat
De la casa mea,
De la masa mea,
Sănătos,
Voios,
M-am luat pe cale, pe cărare.
Când am fost la miez de miez de cale
M-au întâlnit,
M-au întâmpinat,
Nouă urcoi, nouă urcoaie,
Nouă moroi, nouă moroaie,
Nouă strigoi, nouă strigoaie,
Nouă draci, nouă drăcoaie,
Nouă diavoli, nouă diavoloaie,
Nouă lei, noua leoaice,
Nouă pocitori, nouă pocitoare,
Nouă ursitori, nouă ursitoare,
Nouă făcători, nouă făcătoare,
Nouă maratori, nouă maratoare,
Nouă mâncători, nouă mâncătoare,
Nouă zâni
De la nouă stâni,
Nouă vânturi de vânt
De pe pământ.
Toate s-au strâns
Și s-au adunat,
Grozav s-au încurcat
Și în pat de moarte m-au lăsat.
Nu gândi nimica, N.!
Pe scara de aur m-oi scoborî,
Poale albe oi întinde,
Pe tine te-oi cuprinde,
Cuțit de zână,
Din teaca de zână,
Cu mâna dreaptă oi apuca,
Și bine ți-oi alege,
Bine ți-oi culege,
De-s urcoi, de-s urcoaie,
De-s moroi, de-s moroaie,
De-s strigoi, de-s strigoaie,
De-s draci, de-s drăcoaie,
De-s diavoli, de-s diavoloaice,
De-s lei, de-s leoaice,
De-s zmei, de-s zmeoaie,
De-s pocitori, de-s pocitoare,
De-s ursitori, de-s ursitoare,
De-s făcători, de-s făcătoare,
De-s miratori, de-s miratoare,
De-s mâncători, de-s mâncătoare,
De-s nouă zâni
De la nouă stâni,
De-s nouă vânturi de vânt
De pe pământ,
Crape-le inima-n patru,
Cum crapă pasatul,
Pice-le cositele,
Curgă-le țațele,
Să piară,
Să răspiară,
Ca scuipatu-n cale,
Ca roua de soare,
N. să rămaie curat,
Luminat,
Cum Dumnezeu l-a dat
Și Maica sfântă l-a lăsat.
Sănătos,
Voios
Și veselos.»