Pantelimon sau Pintilie Călătorul (27 iulie): hotarul calendaristic între vară și toamnă

La 27 iulie este prăznuit Sfântul Mare Mucenic și tămăduitor Pantelimon, numit de Biserică „doctor fără de arginți” și fiind considerat ocrotitor al medicilor și vindecător al bolnavilor.
Potrivit tradiției populare, Pantelimon este sinonim cu Pintilie Călătorul – o divinitate mitică din panteonul românesc, frate cu Sântilie.
În legătură cu denumirea sărbătorii Pintilie Călătorul, în Dicționarul de mitologie română, Ion Ghinoiu arată că: „Pintilie Călătorul sau Pantelimon, este un important hotar în scurgerea timpului calendaristic. După unele tradiții din Moldova, la Pintilie Călătorul se sfârșește vara şi începe toamna: păsările, în special berzele sau cocostârcii, se cârduiesc pregătindu-se pentru plecare în țările calde, se întoarce crugul cerului spre toamnă şi iarnă, cerbul iese din râu vestind răcirea apei etc.
Pintilie Călătorul este prezent și în credințele populare din satele de pe Valea Mureșului Superior, în această zonă etnofolclorică fiind cunoscut ca Pantelimonu’. Astfel, în lucrarea Anotimpuri magico-religioase.

Schițe etnografice, Marcel Lapteș arată că: „în această zi frunzele teiului se întorc pe dos jelind trecerea verii, îi zi neagră (doliu – n.n.) pentru copaci și flori căci în acea zi cad frunzele și florile; se fierbe porumb și dovleac cât mai îi arșiță; în astă zi musai să termini cu seceratu’, că-ți ia foc holda”. În comuna Dăbâca (județul Cluj) există credința că „Pantelimonu’ era mai mare decât Sânt’ Ilie cu caru’ de foc și mai rău decât el în pedepsirea diavolilor”. Același lucru îl înțelegeau și sătenii de pe Valea Geoagiului (județul Hunedoara) la care se adăugau alte virtuți ale Sfântului, de „tămăduitor de boli care coace tăte poamele”, fapt pentru care Pantelimonu’ era drumul de răscruce a timpului estival când vara pleacă „că și-a făcut rostu’ și dă drumu’ cătă toamnă, iară tăți ai satului să pregătesc să culeagă roada dată de Dumnezãu”.

În ținuturile Orăștiei, printre meșterii cojocari, sărbătoarea avea mare trecere: nu se lucra întreaga zi și pieile pentru argăsit se lăsau la soare până seara deoarece „să făceau mai bune și țâneau mai mult”. Oricum, peste tot era ziua când nu se muncea, când femeile făceau colăcei pe care-i dădeau, împreună cu merele văratice, pomană pentru „morții care azi nu pot mânca nemica că se pregătesc să meargă în rai curați pe dinăuntru”, aşa cum credeau unii săteni din Țara Zarandului (în special din Județul Hunedoara).
În lucrarea Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic, Tudor Pamfile descrie un obicei din Bucovina, care are loc în sâmbăta dinaintea sărbătorii lui Pintilie Călătorul, prilej cu care se făceau praznice pentru morți dându-se de pomană mere şi pere, uneori cu felii de pâine pentru sufletele celor decedați.
În ziua de 27 iulie se încheia și vestitul Bâlci de Sântilie de la Câmpulung Muscel, cunoscut îndeobște sub numele de „sborul de la Sf. Ilie” și atestat documentar încă din anul 1431.

În lucrarea Istoria Câmpulungului, prima rezidenţă a României, C. D. Aricescu descrie acest „sbor„ și însemnătatea sa pentru dezvoltarea orașului. La rândul lui, Claudiu Neagoe, în lucrarea Câmpulungul medieval şi premodern, arată că, începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea, „târgul” sau „sborul” ar fi fost împărțit în două secțiuni, respectiv târgul de produse, care se ținea lângă mănăstirea Negru Vodă şi târgul de vite, care se ținea la biserica Marina. Negustorii brașoveni aduceau la bâlciul anual de la Câmpulung arme, coase, cuțite, furci, pluguri, broaște de uși, balamale, clopote, vase ceramice, stofe, mătăsuri, în vreme ce sibienii aduceau chimire, șei, hamuri, căpestre, bice şi vase de lemn. La începutul secolului al XVI-lea, la acest târg aveau să-şi facă apariția şi o serie de negustori sud-dunăreni, dar mai ales turci, care aduceau o gamă largă de produse orientale (orez, piper, ghimber, stafide, smochine, migdale, etc.).
Referitor la ultima zi a Bâlciului de Sântilie de la Câmpulung Muscel, în lucrarea Sărbători și obiceiuri româneşti, Ion Ghinoiu arată că acest vestit bâlci se încheia cu obiceiul numit Nunta sau împerecherea Rudarilor.

Astfel, „ultima zi era dedicată, în exclusivitate, rudarilor din satele şi cătunele de rudari de pe laturile de nord şi de sud ale Carpaților Meridionali (județele: Argeș, Dâmbovița, Vâlcea, Brașov şi Sibiu) care soseau aici, în număr mare, pentru a face cunoștință şi a se căsători. Ceremonialul se compunea din mai multe secvențe: sosirea rudarilor în seara sau în dimineața zilei de 27 iulie; gătitul fetelor candidate la căsătorie prin îmbrăcarea lor în costume populare româneşti; cunoașterea şi distracția tinerilor în cursul zilei de 27 iulie; „împerecherea” (căsătoria) tinerilor care se fac nevăzuți în noaptea de 27 / 28 iulie; consfințirea colectivă a căsătoriilor de către obștea lărgită a rudarilor pe platoul pieței din centrul vechi al orașului Câmpulung unde se joacă în special brâul după fluier. Acum, în dimineața zilei de 28 iulie, participanții la târg văd cine cu cine s-a legat. Cu acest prilej se rezolvau şi divorțurile: soții plecau, în noaptea de Pantelimon, în compania altor parteneri.
Cu Pantelimon sau Pintilie Călătorul se încheie ciclul de sărbători din luna lui Cuptor, o lună marcată de grija primordială a sătenilor de a-și aduna în pace recoltele de pe ogoare și, totodată, de multitudinea de tradiții populare menite să celebreze zeitățile considerate a avea puteri asupra recoltelor, protejându-le dacă sunt cinstite cum se cuvine, sau de nu, distrugându-le prin producerea grindinei sau incendiere.