Sărbători și obiceiuri românești – Încuratul Cailor

În unele sate din sudul țării avea loc obiceiul alergării sau încurării cailor cu dublu rol: ritual şi practic. Indiferent dacă se organizau întreceri între călăreții flăcăi sau caii erau lăsați singuri „să se încure“ în vatra sau moșia satului, gonirea cailor avea drept scop alungarea, în ultima  zi a ciclului de înnoire a timpului calendaristic, a spiritelor  rele cuibărite în timpul iernii.

Obiceiul avea însă şi un caracter practic: cu acest prilej obștea putea să aprecieze vrednicia feciorilor după modul cum au scos caii din iarnă, în societatea arhaică românească erau zile de examen atât pentru hărnicia fetelor, cât şi a băieților.

În lucrarea „Sărbători și obiceiuri româneşti”/2003, Ion Ghinoiu consideră că «după Săptămâna Nebunilor, când erau admise libertăți neîntâlnite în cursul anului, de pildă sărutatul fetelor şi nevestelor pe ulițe de către „maimuşi“, se impunea cu necesitate aducerea liniștii şi orientarea tuturor energiilor spre activități cu caracter practic. Cine altul putea să facă adevărată ordine decât Sân-Toaderul cu caii săi?».

Astfel, în ziua de Sân-Toader „se încură caii, în amintirea Cailor lui Sân-Toader, și ca să nu le crape pielea vara, ca să fie iuți și sănătoși peste an ca și caii lui Sân-Toader, cu care aleargă după soare (Theodor Dimitrie Speranția, „Răspunsuri la chestionarul de sărbători păgânești”/1907)

Așa cum arată Simion Florea Marian în lucrarea „Sărbătorile la români: studiu etnografic”/1898, «cea mai uzitată zi pentru încurarea cailor este ziua de Sân-Toader (…) în această zi toți săteni care au cai ies cu dânșii la loc deschis și apoi încep a se întrece în fugă. Cine ajunge mai degrabă la țintă, acela este cinstit și sărbătorit de toți (…) încurarea cailor, care dă ansă poporului de la țară de a ținea și a griji cât se poate de bine caii săi peste iarnă, ca să fie cât se poate de zdraveni, voinici, tari și totodată cât se poate de sprinteni, și ca să nu-l dea nicicând, la nici o întâmplare, de rușine, e o datină forte veche, moștenită de la străbuni. Dovadă despre aceasta avem mai seamă mai multe colinde.

Așa, într-o colindă din Muntenia găsim, pe lângă faptul nepotcovirii cailor, încă și și încurarea lor pe gerul cel cumplit al iernii și pe căldura cea înecătoare a verii:

„La stâlpul din grajd / Stă murgul legat / Legat și-nfrânat / Mult nu stă legat / Că pe el mi-l scoate / Și pe el mi-l bate / Frumușel pe spate / Și pe el mi-l țin / Patru aprozei / De doi dârlogei / Doi de dalbe scări / Iar al cincilea / Ce stăpân i-erea / Pe spate mi-l bate / Și mi-l netezește / Din gură grăiește: – Paște murgule, paști / Paști să mi te îngrași / Că am să te vânz / În târg la Buzău / Pe chile de grâu / Valuri de postav / Nunta ca să-mi fac / Oastea să-mi îmbrac! /  Murgul de-auzea / Din gură grăia: – Drag stăpâne-al meu / Dat de dumnezeu / De ce să mă vinzi? / Mai adu-ți aminți / C-an de Bobotează / Când preoți botează / Lumea creștinează / Io m-am întrecut / Cu cinzeci de cai / Tot cai nemeșești / Tot misiri turcești / Tot cai potcoviți / Bine închingiuiți / Io nepotcovit / Și nechingiuit / La întrecut te-ai luat / Pe gheață lucioasă / Sticlă alunecoasă / Ei s-au resghinat / Jos că mi-au picat / Io nepotcovit / Nainte-am ieșit / La toți am plăcut / Fală ți-am făcut / Și ție / Și mie / Ție de viteaz / Mie de cal bun! / Tânărul la murgul privește / Din gură-i grăiește: – Paști, murgule paști / Paști să mi te-ngraș / Că eu nu te vânz / Ci te ispitesc / Și glume glumesc! / Murgu-i răspundea / Din gură-i zicea: – Stăpâne, stăpâne / Drag stăpân al meu / Dat de dumnezeu / M-ai mai ispitit / La un mare zor /  În luna lui Cuptor / Cu cinzeci de cai / Cinzeci fără cinci / Patruzeci și cinci / Să trecem înot / Apa Mării Negre / Toți s-au înecat / La afund s-au dat / Ce sunt vinovat? / Că eu te-m scăpat / Când m-am piedicat / De-o peană / De mreană / Și m-am poticnit / Caftan ți-am stropit / Caftan și cioltar / Galben buzdugan / Afar d-am ieșit / La mal pe uscat / C-o nar-am suflat / Toate le-am zvântat / C-o nară de foc / Le-am zvântat pe loc / C-o nară de vânt / / Le-am uscat curând / Și,  cum am putut / Fală ți-am făcut / Și ție / Și mie / Ție de viteaz / Mie de cal bun! ».

Datina încurării cailor era foarte întâlnită și în București în secolul al XIX-lea, Oborul fiind recunoscut ca un târg important de cai. Astfel, încurarea cailor avea loc în Sâmbăta lui Toader în apropierea Oborului pe câmpia Colentinei în josul mănăstirii Plumbuita.

Descrierea evenimentului ne este oferită de Simion Florea Marian, care arată că «încurarea cailor a înflorit când măcelarii se întreceau cu orzarii pe călușeii lor în buiestru, geambașii cu foștii militari în fuga mare și cu zurbagii pe deșelate (…) și era demnă de admirat acea aglomerare învălmășită, unde totul se petrecea în libertate, sub arșița soarelui sau la bătaia vântului, fără plată de intrare, fără „premiuri” în bani sau alte obiecte, fără „pariuri” și fără poliție. Ca la o adevărată instituțiune democratică, lăsată numai pe seama claselor de jos și de mijloc, participa bătrân și tânăr, mai îmbrăcat și mai zdrențăros, familii întregi și individe izolate, toți voioși și zâmbitori de pățaniile unor, de triumfurile altora. Și toți se întorceau acasă cu nespusă poftă de mâncare, fiindcă petrecuseră ziua în aer liber și curat, fără grijă și numai cu emoțiuni nevinovate».

Transformarea acestei datini străvechi, care timp îndelungat contribuise la îmbunătăţirea raselor de cai românești, a avut loc spre sfârșitul secolului al XIX-lea o dată cu introducerea curselor de cai, cunoscute și ca „alergări” în epocă.