Tradiții în prima săptămână a Postului Paștelui. Caii lui Sân Toader

Prima săptămână din Postul Paștelui, numită în popor „Săptămâna Curată” sau „Săptămâna Caii lui Sân-Toader”, cuprinde o serie de practici de purificare a spațiului, de recâștigare a armoniei şi de potolire a entuziasmului excesiv din Săptămâna Nebunilor şi noaptea Lăsatului de Sec.

Astfel, spațiul este purificat cu ajutorul Sân-Toaderilor, personaje mitologice care, potrivit tradițiilor populare, sunt o herghelie divină, formată din opt feciori frumoși, îmbrăcați în costume populare de sărbătoare, cu copite în opinci și cozi de cal în cioareci, condusă de Sân-Toaderul cel Mare sau Sân-Toaderul cel Șchiop.

Despre Caii lui Sân-Toader se credea că intră prin casele cu șezători și iau fetele la joc, zboară cu ele, le lovesc cu copitele etc. De aceea, fetele nu părăsesc locuința în Săptămâna Caii lui Sân-Toader, nu merg la șezătoare. Aș cum îi descrie Simion Florea Marian în lucrarea „Sărbătorile la români: studiu etnografic”/1898, «Caii lui Sân-Toader sunt feciori frumoși, făcuți din feciorii care şi-au părăsit iubitele, dar fiecare are coadă şi copite, fiind încins cu lanțuri (…) Caii lui Sân-Toader sau Sân-Toaderii sunt foarte răi.

Ei nu cruță pe nimeni, și mai ales pe fetele și muierile cari nu le țin ți cinstesc zilele, și cu deosebire cari nu țin și cinstesc ziua stăpânului lor, adecă a Sân-Toaderului celui mare, ci pe toți îi bat și îi calcă în picioare până îi lasă morți. Așa femeia care cutează a lucra în ziua cea dintâi a Sân-Toaderilor pățește foarte rău, căci seara vin Caii lui Sân-Toader și o răpesc. Iar femeia care lucrează vineri seara, spre ziua lui Sân-Toader, trebuie să se bolnăvească, căci, pe când doarme ea, vin Caii lui Sân-Toader și prin a sări și juca pe dânsa și peste dânsa. Însă femeile și cu deosebire nevestele cele tinere și fete cele mari se feresc nu numai de aceste două zile, ci și în toate celelalte zile cât țin Sân-Toaderii, de a lucra și mai ales de a face vreo împunsătură cu acul, iar bărbații de a lucra cu securea sau cu cuțitul. Și dacă totuși se lucrează undeva, apoi la casa aceea de bună seamă că vine Sân-Toader, pe vreme de noapte, cu lanțurile lărmuind.

Și leagă pe cel ce a lucrat. Iar legarea respectivului se manifestă prin dureri reumatice în mâini, picioare și la încheieturile oaselor (…) Nu e bine de a toarce, a urzi și a țese cât țin Caii lui Sân-Toader. Care femeie toarce în răstimpul acesta, aceleia i se înșiră mațele după cum se înșiră firul din furcă după fus. Aceleia care urzește i se încurcă Caii lui Sân-Toader în urzeală, iar aceleia care țese în întregul an i se rup firele în război (…) În fine, în întreaga săptămână cât țin Caii lui Sân-Toader nu e bine a spăla cămăși, pentru ca să nu se bolnăvească, căci le calcă caii. Nu-i bine a pune cloțe (cloște), pentru că di ouăle puse pe Caii lui Sân-Toader ies pui slabi, schilavi».

După cum se observă, primele zile din Postul Paștelui abundă în obiceiuri rituale păstrate din strămoși care au darul de a-i purifica pe oameni şi de a le feri gospodăriile şi animalele de rele, fiecare zi din săptămână având o anumită semnificație.

Prima zi a Postul Paștelui se mai numeşte şi „Lunea curată” sau „Spolocania”, zi în oamenii de la sate obișnuiesc să purifice, să curețe spațiul în care trăiesc prin obiceiuri rituale. După cum arată Elena Niculiță-Voronca în lucrarea „Datinile și Credințele Poporului Român”/1903, «în prima zi a postului sunt „Spolocanele”. În ziua de Spolocane, în Moldova, se mănâncă numai moare de curechi (zeamă de varză murată – n.n.) cu hrean și azimă nedospită, coaptă în vatră – căci iartă Dumnezeu păcatele. În ziua ceea se spală toate vasele, cheile, ușile, dulapurile, ca să nun fie înfruptate; se freacă toate cu leșie, să fie curate pentru post. În Moldova, obiceiul acesta este foarte strict ținut. A fierbe mâncarea într-o oală de frupt sau a mânca cu o lingură ce s-a mâncat și de frupt nu mai e a posti, ci se cheamă și-a spurcat sufletul (…) În ziua de Spolocane se bea la țară foarte mult, în tot locul, zic că-și spală gura și stomacul, să fie curați (…) ziua de Spolocane se ține și pentru lupi. Se ung vetrele ca și la Filipi, ung gura lupului și a altor dihănii. Nu se umblă cu perie, cu pieptene, nu se toarce, ca să nu tragă acestea la casă (…) Borș nu se umple în săptămâna aceasta, că se face pe ceea lume leșie la suflete».

În „Marțea vaselor”, la fel ca „lunea curată”, se spală vasele de dulce, în care apoi se pune tămâie și se afumă vitele și stupii pentru a avea rod bogat. Tot atunci se face apă din zăpada netopită rămasă în bătătură sau în grădini și se mătură cu ea podeaua casei. Ziua trebuie respectată: nu se lucrează, ogoarele nu sunt săpate, pentru a nu fi bătute de piatră. Cei care nu ascultă tradiția, ar putea fi trăsniți de fulgere. Oamenii care vor mânca urzici fierte în această zi, vor fi feriți de boli. Potrivit Elenei Niculiță-Voronca, „în săptămâna mare de mănânci urzică, îți iartă Dumnezeu păcatele (…) cine o mănâncă se întărește, e cea întâi buruiană. Urzica e buruiană de primejdie; ea e de toate bună: și de leacuri, și de scăldat, și de spălat oalele, și pentru mana laptelui”.

Seria miturilor care domină prima săptămână din Postul Paștelui continuă cu „Miercurea Strâmbă” sau „Lăsatul ăl Strâmb”. Această zi este zi de post negru și sunt interzise orice fel de munci. Miercurea strâmbă este închipuită ca o babă urâtă și rea, care strâmbă oamenii și lemnele din pădure ca să-și arate puterea. Pentru a o îmbuna, oamenii o alintă „Frumoasa” și, de frică să nu îi pocească, îi țin ziua. Femeile tinere nu lucrează astăzi ca să nu nască prunci strâmbi iar babele, nici atât, de groază să nu li se strâmbe șalele. „Miercurea Strâmbă se serbează pentru boale. Dimineața, când pleacă vacile la cireadă, se zice: «Hai, vacilor, la cireadă!», ca împreună cu vacile să se tot ducă şi bolile (Th. Speranția, Răspunsuri la chestionarul de sărbători păgânești/1907).

În Oltenia, Muntenia şi Moldova, ziua de Joi era numită şi „Joia Iepelor”, o zi nefastă care presupune interdicții stricte de muncă: nu se împunge cu acul, nu se toarce, nu se țese, nu se sapă, nu se ating obiecte ascuțite. Se ține pentru asigurarea sănătății animalelor, în special a cailor. Ziua de joi mai este cunoscută și ca „Joia furnicilor, o zi în care femeile aduceau ofrande acestor insecte, făcând o turtă din făină sau mălai, pe care o ungeau cu unt sau brânză şi o puneau pe un mușuroi, crezând, astfel, că acestea nu vor face pagube în timpul verii.

În Ținutul Pădurenilor ziua de Joi mai era numită și „Ziua Pomenii” și presupunea un obicei specific. După cum arată Marcel Lapteș în lucrarea „Anotimpuri magico – religioase (schițe etnografice)”/2011, «În Joia pomenii, dis de dimineață, grupuri de fete și flăcăi mergeau pe la casele sătenilor și strângeau alimente de post, din care se pregăteau și colacii: „brăduți ” pentru flăcăi și „pupeze” pentru fete. Joi noaptea, tinerii jucau până-n zori, în pădure, la focul făcut de flăcăi. „Odată cu ivirea zorilor grupul de fete și flăcăi pleca spre coastă pentru culegerea bolbotelor, ierburi cu puteri magice – brei, iarba vântului, spurc, iederă”, povestesc localnicii din comuna Lelese, județul Hunedoara. Fetele scoteau buruienile din pământ, punând în locul lor o bucată de colac (pupezã) și zicând:

„Eu ți-am dat colac/ Tu să-mi dai de leac”, având credință că aceste plante aveau proprietăți magice și pot fi folosite ca remedii, în combaterea spiritelor malefice. Băieții care le însoțeau adunau bâte din corn, pentru a confecționa mai apoi răsteie de jug, codorici de bici, furci, etc. Sâmbăta dimineața fetele puneau o parte din bolbote (ierburi) la fiert, și cu apa rezultată își spălau părul pentru a crește lung și mătăsos „precum coadele iepelor”. Celelalte bolbote erau puse la uscat și se foloseau peste an, ca plante vindecătoare pentru bolile oamenilor și animalelor.

În dimineața de Duminică, fetele se însoțeau : „mergeau cu toate la livadă, la cel mai fain pom și ziceau: puneți fiecare pupezele în pom că trebuie să vă însoțiți (împrieteniți) . Își legau cozile de la una la alta și-și puneau pupezele în pom, rostind: „Soață cu mine/Soață cu tine/ Soață cu Dumnezeu”. Apoi scuturau pomul de cădeau pupezele, pe care fetele le recunoșteau, strigându-și numele fetei ce o va însoți”. Astfel fetele se luau de mâini și rămâneau surori până la celălalt Sân-Toader. Același ritual îl făceau și băieții, schimbând brăduții între ei, numindu-se „frați”, adică prieteni, tot timpul anului. Ritualul se încheia prin ospățul și jocul „pomanei de Sân-Toader”, care se făcea în casa unui gospodar înstărit, unde se mănâncă de post, iar fetele erau atente să nu le joace „caii lui Sântoader”. Aceste personaje mitice (transformate în flăcăi frumoși), pedepseau fetele care încălcau interdicția și coseau sau țeseau în ziua de Marți a Sân-Toaderului, jucându-le până la epuizare, sau chiar moarte».

„Vinerea Sân-Toaderului” era dedicată culegerii rădăcinilor de iarbă mare sau oman pentru a fi pus în scalda fetelor. Scoaterea rădăcinilor se efectua după un întreg ritual care, uneori, se asemăna cu ritualul culegerii mătrăgunei; terenul trebuia să fie curat, nescormonit de găini, iar în locul rădăcinii scoase se puneau sare, boabe de grâu, faină (Ion Ghinoiu/2003). În noaptea dinspre Vineri spre Sâmbătă în Muntenia şi alte părți ale ţării tot poporul, mic şi mare, se spăla pe cap şi trup cu apă în care se tocau rădăcini de iarbă mare. Unul din sensurile spălării rituale a părului în noaptea sau în dimineața zilei de Sân-Toader era cel de purificare.

În acest sens, Simion Florea Marian arată că «în munții Apuseni fetele de la 14 ani în sus se spală în seara de Sântoader pe cap cu leșie din propivnic sau părlangină (iarbă cu miros plăcut pe care o poartă nevestele şi fetele în sân şi care miroase numai primăvara, până începe cucul a cânta) şi iederă; iar după ce s-au spălat își desfac chica dinainte, care era trasă peste frunte, şi, împreunând-o cu chica dindărăt, se piaptănă cu cărare. În semn că de aici înainte este fată mare de măritat». Semnificația acestui este explicată de etnologul Ion Ghinoiu, care arată că «Modificarea pieptănăturii la fete, ca de altfel şi tăierea părului, exprima schimbarea, saltul peste pragul anului, dar şi peste pragul vârstelor. Schimbarea pieptănăturii marca la fata din Apuseni împlinirea vârstei de 14 ani şi introducerea ei în altă categorie de vârstă, a fetelor mari, cu alt statut în comunitățile sătești tradiționale».

Toate aceste obiceiuri aveau menirea de a le aminti oamenilor că se află în săptămâna lui Sân-Toader, în Postul cel Mare, și că se cade să se poarte cuviincios, să nu petreacă prea mult și mai ales să se ferească de o întâlnire cu Caii lui Sân-Toader, necruțătorii cai-flăcăi.